TACTICA

ASCULTĂRII
ÎNVINUITULUI SAU
INCULPATULUI
Lect. Univ. Dr. Olteanu Gabriel
Ascultarea învinuitului/inculpatului
este o activitate procesuală şi de tactică
criminalistică efectuată de către organul
judiciar, în considerarea dreptului la
apărare conferit de lege persoanei învinuite
sau inculpate pentru săvârşrea unei
infracţiuni, în scopul stabilirii unor date
cu valoare probatorie pentru cauză,
necesare pentru aflarea adevărului în
cauză.
ATENŢIE :

→ Învinuitul/inculpatul are dreptul, nu

obligaţia, să dea declaraţie – NEMO TENETUR
CONTRA SE
→ Organul judiciar are obligaţia să asculte
învinuitul/inculpatul
→ În cadrul ascultării învinuitul/inculpatul are
posibilitatea să arate probele pe care le propune în
susţinerea poziţiei sale
→ Recunoaşterea faptei pentru care este învinuit
sau inculpat, ca dealtfel, întrega declaraţie nu are
o putere probatorie diferită de a altor mijloace de
probă trebuind coroborată cu ansamblul probelor
aflate în dosarul cauzei
 PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII:

→ Studierea materialelor cauzei;

→ Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului;
→ Întocmirea planului de ascultare;
→ Alte activităţi pregătitoare:
– citarea sau aducerea învinuitului sau
inculpatului în camera de ascultare;
– alegerea locului unde urmează să fie
efectuată ascultarea;
– asigurarea prezenţei interpretului, tutorelui,
părintelui sau educatorului;
– asigurarea condiţiilor materiale – mijloace
de probă, înregistrări de sunet şi imagine.
IMPLICAŢII DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ ALE
ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

→ Procese psihologice specifice perioadei de timp în

care se ia hotărârea de a desfăşura activitatea ilicită;
→ Procese psihologice care au loc din momentul
luării hotărârii până la săvârşirea faptei;
→ Procese psihologice ce au loc pe parcursul
desfăşurării activităţii ilicite;
→ Procese psihologice ce se produc după săvârşirea
infracţiunii – intenţia de a se sustrage de la răspunderea
penală; manifestarea instinctului de conservare;
amplificarea satisfacţiei obţinute prin desfăşurarea
activităţii ilicite; presiunea mediului; sublimarea
percepţiei situaţiei reale.
Etapele ascultării învinuitului sau
inculpatului:

→ Verificarea identităţii învinuitului sau

inculpatului;
→ Ascultarea relatării libere;
→ Adresarea de întrebări şi ascultarea
răspunsurilor învinuitului sau inculpatului.
Tipuri de conduită pe care le poate adopta
învinuitul sau inculpatul în cadrul anchetei:

→ Învinuitul sau inculpatul tace sau refuză,

explicit, să dea orice declaraţie;
→ Învinuitul sau inculpatul îşi recunoaşte fapta
şi colaborează, cu bună credinţă, cu organul
judiciar în vederea lămuririi cauzei;
→ Învinuitul sau inculpatul, în urmărirea unor
scopuri pe care şi le stabileşte conjunctural,
încearcă să-i inducă în eroare pe anchetatori, să
orienteze ancheta pe căi greşite, sperând să-şi
asigure, astfel, scăparea.
Procedee tactice folosite în ascultarea
învinuitului sau inculpatului

→ Folosirea întrebărilor detaliu;

→ Ascultarea repetată;
→ Ascultarea sistematică;
→ Ascultarea încrucişată;
→ Tactica complexului de vinovăţie;
→ Folosirea probelor de vinovăţie;
→ Ascultarea unui învinuit sau inculpat
despre activitatea celorlalţi participanţi;
→ Justificarea timpului critic.
 Problematica psihologică a relaţiei
anchetator – anchetat

→ Dialogul în camera de ascultare;

→ Calităţile personale ale anchetatorului.
 Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau
inculpatului

→ Prima declaraţie;
→ Declaraţiile ulterioare.

Verificarea declaraţiilor învinuiţilor sau

inculpaţilor
Se poate vorbi despre o anumită poziţie –
centrală – a declaraţiilor făcute de către învinuit
sau inculpat în cadrul anchetei, astfel că se
impune, cu necesitate, ancorarea fiecărei susţineri
– reale sau false – făcute de către acesta, în
ansamblul materialului probator.
VĂ MULŢUMESC

PENTRU ATENŢIA
ACORDATĂ