Cursul 13

Analizatorii
(organele de simţ)
Analizatorii sunt formaţiuni anatomo-funcţionale prin care sistemul nervos
recepţionează informaţiile din mediul înconjurător sau din interiorul
organismului şi le integrează în centrii nervoşi, transformându-le în senzaţii.
Pe baza mesajelor periferice culese prin analizatori, sistemul nervos
elaborează reacţiile adecvate de răspuns - imediate sau tardive -, pe care le
transmite organelor efectoare.

Analizatorii reprezintă deci canalele informaţionale ale sistemului nervos,

legătura acestuia cu mediul înconjurător şi cu propriul organism.

Analizatorul este alcătuit din punct de vedere anatomic din trei părţi principale:
receptorul periferic sau organul de simţ propriu-zis, care recepţionează
stimulii;
calea nervoasă, cu rol de conducere spre centrii nervoşi a mesajelor culese
de organul receptor şi
centrul nervos cortical, care integrează informaţiile primite şi le transformă în
senzaţii.
Receptorii periferici
Receptorii au proprietatea de a recepţiona stimulii fizici sau chimici şi de a-i
transforma în impuls nervos şi au fost clasificaţi în: exteroceptori,
proprioceptori şi interoceptori.

Exteroceptorii culeg stimulii din mediul înconjurător şi se subîmpart în

exteroceptori de contact şi de distanţă sau telereceptori. Din primul grup fac
parte: receptorii cutanaţi - tactili, termici, dureroşi, de presiune, receptorul olfactiv
şi receptorul gustativ, iar telereceptorii sunt reprezentaţi de: ochi sau receptorul
vizual, organul Corti din urechea internă sau receptorul acustic.

Proprioceptorii culeg stimulii profunzi din muşchi, tendoane, oase, ligamente şi

capsula articulară, respectiv de la nivelul aparatului locomotor şi sunt reprezentaţi
de: fusurile neuromusculare, corpusculii tendinoşi Golgi, corpusculii Vater-Pacini
etc. Mesajele recepţionate de proprioceptori, transmise şi integrate de centrii
nervoşi corticali, dau senzaţia poziţiei şi mişcării corpului sau segmentelor sale.
Interoceptorii culeg stimulii din organele interne, respectiv din aparatul
digestiv, respirator, cardiovascular şi urogenital, asigurând sensibilitatea
viscerală a corpului. Ei sunt reprezentaţi de terminaţiile nervoase
intraepiteliale din mucoasa organelor cavitare, de terminaţiile nervoase
difuze din membranele seroase (pleură, pericard, peritoneu) şi vasele
sanguine, de bulbii terminali din viscere şi corpusculii genitali din organele
genitale externe şi de corpusculii Vater-Pacini din organele interne. Mesajele
culese de interoceptori şi integrate de centrii nervoşi corticali dau senzaţia
de durere viscerală, de temperatură, de plenitudine a organelor cavitare etc.

Exteroceptorii şi proprioceptorii se mai numesc şi receptori somatici, iar

interoceptorii, receptori viscerali.

Receptorii periferici au mai fost clasificaţi după natura stimulilor pe care îi

recepţionează în: mecanoreceptori, termoreceptori, chemoreceptori şi
receptori electromagnetici.
Mecanoreceptorii sunt reprezentaţi de: receptorii tactili şi de presiune din piele,
respectiv de fibrele nervoase libere, corpusculii Meissner, corpusculii Vater-Pacini
şi discurile Merkel; receptorii kinestezici pentru stimulii daţi de mişcarea şi poziţia
oaselor în articulaţii, situaţi în capsula şi ligamentele articulare; fusurile
neuromuscular şi corpusculii tendinoşi Golgi, pentru stimulii daţi de întinderea
muşchilor şi tendoanelor; receptorul acustic (organul Corti) din urechea internă
care recepţionează undele sonore; receptorul vestibular din utriculă, saculă şi
canalele semicirculare ale urechii interne, care primeşte stimulii daţi de
acceleraţie şi schimbările de echilibru şi presoreceptorii de la nivelul vaselor
sanguine, inimă şi plămâni.

Termoreceptorii, situaţi în piele sau organele interne cum sunt cavitatea bucală,
faringele, esofagul şi rectul, recepţionează stimulii de cald şi rece.

Chemoreceptorii sunt reprezentaţi de: receptorul gustativ, olfactiv şi

chemoreceptorii de la nivelul sinusului carotidian şi arcului aortic.

Receptorul electromagnetic este reprezentat de ochi, respectiv de retină, care

recepţionează radiaţiile luminoase, un tip de radiaţii electromagnetice.
Calea nervoasă
Receptorii sunt antenele periferice ale analizatorilor, iar calea nervoasă
constituie canalul de transmisie a mesajelor de la receptor la centrul nervos de
integrare. În funcţie de analizatorul căruia îi aparţine, ea poartă numele de:
cale somestezică sau a sensibilităţii generale, cale cohleară sau acustică,
vestibulară, optică, gustativă şi olfactivă. Calea nervoasă a analizatorilor este
alcătuită dintr-o parte periferică, formată din fibrele senzitive (aferente) ale
nervilor spinali sau cranieni care vin de la receptori şi dintr-o parte centrală sau
intranevraxială, în lungul căreia, până la centrul cortical, se înlănţuie mai mulţi
neuroni.

Prin colaterale ale axonilor sau chiar fibre directe ale unei căi nervoase, în
interiorul sistemului nervos central se realizează sinapse, deci se transmit
impulsuri altor centri nervoşi, care deservesc funcţii reflexe subcorticale, dintre
care unele sunt reflexe de apărare faţă de stimulii nocivi, altele de reglare a
activităţii analizatorului sau de coordonare complexă a mai multor activităţi
nervoase.
Centrii corticali ai analizatorilor
Căile nervoase ale analizatorilor proiectează mesaje periferice în centrii
sau nucleii analizatori ai scoarţei cerebrale. La acest nivel, informaţiile
primite sub formă de impulsuri nervoase sunt integrate şi transformate în
senzaţii: tactile, termice, dureroase, vizuale, auditive, gustative, olfactive.
Analizatorul optic
Analizatorul optic este alcătuit din ochi sau receptorul vizual, din calea optică şi din
centrii corticali de integrare a văzului reprezentaţi de ariile 17, 18 şi 19 din lobul
occipital.
Ochiul
(Oculus)
Ochiul sau organul văzului este alcătuit din globul ocular şi organele anexe ale
globului ocular.
Globul ocular
(Bulbus oculi)
Este situat în părea anterioară sau bazală a orbitei şi este învelit la exterior de o
membrană conjunctivă numită capsula Tenon, care îl desparte de o masă de ţesut
adipos din loja posterioară a orbitei. Anterior el este protejat de cele două pleoape.
Globul ocular are la adult o formă relativ sferică, cu diametrele de aproximativ 24
mm şi greutatea de 6-8 g. Anterior el prezintă o parte mai proeminentă, care
corespunde corneei şi al cărei centru formează polul anterior al globului ocular.
Opus lui se află polul posterior. Diametrul antero-posterior care uneşte cei doi poli
(de 24 mm sau mai mic) formează axul anatomic al globului ocular, care este identic
cu axul optic ce trece prin centrul mediilor refringente. Axul vizual este linia care
trece prin fovea centrală - zona de recepţie pentru vederea clară - şi prin centrul
aparent al pupilei. Circulara care trece la jumătatea distanţei dintre poli se numeşte
ecuator. Diametrul vertical este de 23 mm, iar cel transversal de 23,5 mm.
Structura globului ocular
Globul ocular este alcătuit dintr-un perete format din trei tunici dispuse
concentric şi dintr-o cavitate în care se află mediile refringente ale globului
ocular.

Tunica fibroasă formează stratul extern al globului ocular şi este alcătuită

dintr-o parte posterioară, mare ca întindere şi opacă, numită sclerotică şi alta
anterioară, redusă ca suprafaţă şi transparentă, reprezentată de cornee.
Sclerotica este formată din fascicule de fibre colagene cu direcţie radiară şi
circulară, printre care se află fibre elastice şi fibroblaşti. Faţa ei externă, de
culoare albă-sidefie, este legată prin fracturi colagene laxe de capsula Tenon,
astfel încât este permisă mobilitatea globului ocular; tot pe ea se inserează
fibrele tendinoase ale muşchilor globului ocular. In partea postero-medială,
sclerotica prezintă o zonă perforată de numeroase orificii prin care ies fibrele
nervului optic, numită lamina cribrosa (lama ciuruită). In partea anterioară se
află joncţiunea sclerocorneană, marcată pe faţa exterioară de şanţul sclerei. în
profunzimea acestei regiuni se găseşte un canal paralel cu marginea corneei,
numit canalul Schlemm sau sinusul venos al sclerei. El comunică cu reţeaua
venoasă (venele ciliare anterioare) şi are rolul de a drena umoarea apoasă din
camera anterioară a globului ocular.
Corneea continuă sclerotica în partea anterioară a globului ocular, este
transparentă şi are o grosime de 0,8-1,1 mm. În structura corneei se găsesc, în
sens antero-posterior, următoarele cinci straturi: epiteliul anterior, lama elastică
anterioară s-au membrana Bowman, ţesutul propriu, membrana elastică
posterioară sau membrana Descemet şi endoteliul posterior.

Corneea nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin lichidele spaţiilor lacunare din
interiorul său. În grosimea ei se află fibre nervoase amielinice. Deşi este o
membrană transparentă, transparenţa ei este mai mică decât a umorii apoase şi
a sticlei.

Tunica vasculară formează stratul mijlociu al peretelui globului ocular şi este

alcătuită din trei părţi: coroida, corpul ciliar şi irisul.

Tunica nervoasă sau retina formează stratul intern al peretelui lobului ocular şi
funcţional ea reprezintă receptorul propriu-zis al analizatorului optic. Retinei i se
disting trei părţi : optică, ciliară şi indiană.
Retina optică sau vizuală are în partea posterioară două regiuni distincte:
macula lutea sau pata galbenă, cu o depresiune în centru numită fovea centralis
şi papila nervului optic. Ca structură, fovea centrală conţine numai celule cu con,
este lipsită de vase sanguine şi funcţional reprezintă zona vederii clare, diurne.
Papila optică, situată în vecinătatea maculei, este regiunea prin oare părăsesc
retina fibrele nervului optic.

Structura retinei vizuale este adaptată funcţiei fotoreceptoare. Stratul cel mai
extern, situat deci spre coroidă, este format din celule pigmentare, de formă
prismatică, dispuse pe un singur rând şi încărcate cu fuscină, un pigment de
culoare brun-închisă. Celulele pigmentare trimit prelungiri citoplasmatice care se
dispun în jurul fiecărui con şi bastonaş, formând câte o cameră obscură în jurul
acestora. Când ochiul este expus la lumină pigmentul coboară în prelungiri, iar
în lipsa luminii trece în corpul celulei.
Partea fotoreceptoare a retinei este alcătuită din înlănţuirea a trei tipuri de
neuroni, formând aşa-numitele straturi nervoase ale retinei:
stratul celulelor senzoriale, cu conuri şi bastonaşe, situat periferic spre stratul
pigmentar ;
stratul celulelor bipolare, care sunt protoneuronii căii optice;
stratul ganglionar, cel mai intern (spre corpul vitros), format din neuroni
multipolari, sau deutoneuronii căii optice, ai căror axoni, părăsind globul ocular
după ce străbat coroida şi lamina cribrosa a scleroticii formează nervul optic.

Celula cu bastonaş are formă cilindrică şi este formată din prelungirea periferică
sau bastonaşul şi din corpul celulei, de la care pleacă prelungirea centrală cu
structură axonică; aceasta face sinapsă cu prelungirea periferică a neuronului
bipolar.

Celula cu con are diametrul mai mare, iar prelungirea ei periferică este conică şi
conţine o substanţă fotosensibilă numită iodopsină. Celulele cu con percep
vederea diurnă, clară, având o putere de adaptare la lumină mai mare decât
bastonaşele.
Celula bipolară, face sinapsă, prin prelungirea ei periferică, cu mai multe
celule cu bastonaş sau cu celule cu bastonaş şi celule cu con. In fovea
centralis o singură celulă bipolară face sinapsă cu o singură celulă cu con.
Prin prelungirea centrală, mai multe celule bipolare fac sinapsă cu dendritele
unui singur neuron multipolar. Numai în fovea centralis un singur neuron
bipolar (care a făcut sinapsă cu o singură celulă cu con) corespunde unui
singur neuron multipolar. La acest nivel, impulsurile vizuale sunt conduse
prin lanţuri neuronale izolate: celulă cu con → celulă bipolară → celulă
multipolară, fapt care explică particularităţile funcţionale ale acestei regiuni a
retinei. În restul retinei vizuale, un singur neuron multipolar cuprinde arii
foto-receptoare mai mari.
Din suprapunerea şi înlănţuirea straturilor nervoase ale retinei rezultă cele
10 straturi microscopice descrise clasic şi care, de la exterior spre interior,
sunt următoarele: stratul pigmentar, stratul conurilor şi bastonaşelor,
membrana limitantă externă, stratul granular extern, stratul plexiform extern,
stratul granular intern, stratul plexiform intern, stratul ganglionar, stratul
fibrelor nervului optic şi membrana limitantă internă.

Retina ciliară este formată dintr-un strat extern pigmentar şi altul intern
nepigmentar, şi nu îndeplineşte funcţii fotoreceptoare.

Retina iridiană îmbracă faţa posterioară a irisului şi, diferit de cea ciliară,
este alcătuită dintr-un strat intern pigmentar şi altul extern nepigmentar
Mediile refringente ale globului ocular
În cavitatea globului ocular se află mediile refringente ale acestuia sau
sistemul dioptric al ochiului, de punere la punct a imaginii pe retină. Ele sunt
reprezentate de: cristalin, umoarea apoasă şi corpul vitros.

Cristalinul este un organ transparent, de forma unei lentile biconvexe, situat

în plan frontal, posterior de iris. El prezintă o faţă anterioară convexă, alta
posterioară mai bombată decât precedenta şi o circumferinţă sau ecuator.

Structural, cristalinul este învelit la exterior de o membrană subţire, dar

rezistentă, numită capsula cristalinului sau cristaloida. În interior, pe faţa
profundă a cristaloidei anterioare este dispus epiteliul cristalinului, format din
celule cubice, turtite şi, spre ecuator, cilindrice, aşezate pe un singur rând.
Prelungirile acestor celule dau naştere în tot timpul vieţii fibrelor cristalinului,
din substanţa proprie a acestuia. Substanţa interfibrilară conţine, în cantităţi
reduse, apă şi lipoizi, precum şi mari cantităţi de proteine şi săruri de calciu.
Opacifierea lui la bătrâni produce cataracta, cu pierderea vederii.
Circumferinţa cristalinului este legată de corpul ciliar prin ligamentul
suspensor al cristalinului (zonula ciliară sau zonula Zinn). Sub acţiunea
muşchiului ciliar cristalinul îşi modifică curbura, constituind astfel principalul
organ al acomodării.

Cristalinul, prin poziţia sa frontală şi prin ligamentul suspensor, subîmparte

cavitatea globului ocular într-o cameră anterioară, în care se află umoarea
apoasă şi o cameră posterioară în care se găseşte corpul vitros. Camera
anterioară este cuprinsă între cristalin şi cornee şi prin iris este subîmpărţită
în două compartimente, care comunică între ele prin pupilă.

Umoarea apoasă este un lichid transparent produs de procesele ciliare şi se

aseamănă din punct de vedere al compoziţiei chimice cu lichidul
cefalorahidian. Secretată în partea camerei anterioare dintre iris şi cristalin,
ea trece prin pupilă în compartimentul anterior, dintre iris şi cornee şi prin
spaţiile conjunctive Fontana, care comunică cu camera anterioară, se varsă
în canalul Schlemm, iar din acesta în sistemului venos al globului ocular.
Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, omogenă şi transparentă, care
ocupă camera posterioară a globului ocular dintre cristalin şi retină. La exterior,
el prezintă un strat mai dens, impropriu numit membrană hialoidiană. In axul
său antero-posterior, de la cristalin la papila optică se află un traiect, denumit şi
el impropriu canal hialoidian, prin care a trecut spre cristalin artera hialoidiană,
care dispare înainte de naştere.

Organele anexe ale globului ocular

Anexele globului ocular asigură motilitatea şi protecţia globului ocular şi sunt
reprezentate de: muşchii extrinseci ai globului ocular, pleoape şi conjunctivă şi
aparatul lacrimal.
Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt şase la număr, dintre care patru
muşchi drepţi (superior, inferior, medial şi lateral) şi doi oblici (muşchiul oblic
superior şi muşchiul oblic inferior).

Pleoapele sunt două plici musculo-membranoase, una superioară şi alta

inferioară, situate anterior de globul ocular. Prin marginea lor liberă delimitează
fanta palpebrală, care se întinde până la comisura medială şi laterală a
pleoapelor. Pe muchia anterioară a marginii libere sunt implantaţi peri sau cili
(genele), iar pe muchia posterioară se află orificiile de deschidere ale glandelor
Meibomius (20—30 orificii).
Conjunctiva este o mucoasă care înveleşte faţa posterioară a pleoapelor şi,
trecând pe faţa anterioară a globului ocular, înveleşte sclerotica şi se continuă
cu epiteliul anterior al corneei. De aceea i se disting două părţi : conjunctiva
palpebrală, care la marginea liberă a pleoapelor se continuă cu pielea, şi
conjunctiva bulbară.

Aparatul lacrimal este format din glanda şi căile lacrimale şi are rolul de a
produce şi evacua lacrimile. Lacrimile favorizează alunecarea pleoapelor pe
globul ocular, îl spală şi menţin umedă corneea.
Glanda lacrimală este situată în partea superioară, anterioară şi laterală a
tavanului orbitei. Căile lacrimale sunt formate din canalele lacrimale, sacul
lacrimal şi canalul nazolacrimal.
Calea optică
Este al doilea segment al analizatorului optic şi conduce impulsurile date de
stimulii luminoşi, la centrii corticali ai văzului. Ea începe cu nervul optic, format
de axonii neuronilor multipolari din retină. Nervul optic, chiasma şi tractul optic
formează partea periferică a căii optice. Prin tractul optic fibrele nervoase ajung
la corpul geniculat lateral unde fac sinapsă cu al treilea neuron. De la corpul
geniculat lateral începe partea centrală a căii optice, care prin radiaţiile optice
ajunge la centrii corticali.

Centrii corticali ai văzului

Sunt situaţi în scoarţa cerebrală a lobului occipital, aria 17, 18, 19. Nucleul
analizator se găseşte în aria 17, situată de o parte şi alta a şanţului calcarin. La
acest nivel fibrele din cadranele inferioare ale retinei şi deci din jumătatea
superioară a câmpului vizual se proiectează pe buza inferioară a şanţului
calcarin, iar cele din cadranele superioare, deci jumătatea inferioară a
câmpului vizual, pe buza superioară a şanţului calcarin. Fibrele nervoase din
regiunea maculei se proiectează într-o zonă conică centrată de şanţul calcarin,
a cărei bază este orientată posterior spre polul occipital al şanţului calcarin.
Analizatorul acustic
Organul de percepere a undelor sonore este situat în melcul membranos din
urechea internă. Stimulii recepţionaţi de organul Corti din melcul membranos
sunt conduşi prin calea cohleară sau acustică la centrii corticali ai auzului din
lobul temporal, ariile 41, 42.

Tot în urechea internă se află şi organul receptor pentru simţul echilibrului, el

reprezentând segmentul periferic al analizatorului vestibular.

Urechea
Urechea, organul receptor al auzului şi simţului echilibrului, este alcătuită din
trei părţi, cu structură şi funcţii distincte: urechea externă, urechea medie şi
urechea internă.

Urechea externă are rolul de a capta undele sonore şi a le conduce spre

urechea medie; este alcătuită din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
Ca structură pavilionul urechii este constituit dintr-un schelet fibrocartilaginos,
învelit pe ambele feţe de piele. Cartilajul pavilionului se continuă medial cu
partea: cartilaginoasă a conductului auditiv extern. Lobul urechii este lipsit de
cartilaj.

Conductul auditiv extern se întinde de la concha auriculară la membrana

timpanului şi are un traiect ondulat. Anterior de el se află articulaţia temporo-
mandibulară, iar inferior, glanda parotidă.

La extremitatea medială se află un şanţ circular, incomplet, în care se inseră

timpanul. Suprafaţa internă a conductului este învelită de piele, care în,
partea laterală prezintă peri şi glande sebacee. Tot la nivelul conductului se
găsesc glandele ceruminoase al căror produs de secreţie formează
cerumenul.

Urechea medie sau cavitatea timpanică, are rolul de a transmite vibraţiile

sonore spre urechea internă. Ea este o cavitate cu şase pereţi, săpată în
stânca temporalului şi conţine în interior sistemul de oscioare şi muşchii
anexaţi lui.
Peretele lateral este format dintr-un cadru osos care circumscrie timpanul.
Acesta se inseră printr-un inel fibrocartilaginos, care lipseşte pe o mică
întindere în partea superioară, numită incizura timpanică. Partea timpanului
corespunzătoare acestei incizuri este mai subţire şi se numeşte pars flaccida,
iar restul formează pars tensa. Pe faţa laterală, în centrul timpanului se
observă, pe viu, o depresiune (ombilicul sau umbo) care corespunde inserţiei
capătului inferior al mânerului ciocanului. Mânerul ciocanului, înglobat în
grosimea timpanului este marcat şi el de o dungă oblică numită stria
malleolaris. Ca structură, timpanul este format dintr-un strat fibros central cu
fibre radiare şi circulare, învelit lateral spre conductul auditiv de piele şi medial
de mucoasa cavităţii timpanice.

Peretele medial corespunde urechii interne şi prezintă în centru o proeminenţă

numită promontoriu. Postero-superior de acesta se află fereastra ovală sau
vestibulară astupată de baza scăriţei, iar postero-inferior, fereastra rotundă sau
cohleară, obstruată de o membrană numită timpanul secundar.
Peretele superior este format de tegmen tympani de pe faţa superioară a
stâncii temporalului.

Peretele inferior vine în raport cu golful venei jugulare.

Peretele anterior vine în raport în partea inferioară cu canalul carotidian, iar în

partea superioară prezintă orificiul timpanic al tubei auditive, prin care urechea
medie comunică cu nazofaringele. Aerul care din nazofaringe pătrunde prin
tubă în urechea medie contribuie la egalizarea presiunii de o parte şi alta a
timpanului.

Peretele posterior prezintă în partea superioară un orificiu, care se continuă cu

aditus ad antrum ce se deschide în cavităţile mastoidiene.

Oscioarele auzului - ciocanul, nicovala şi scăriţa - formează un lanţ articulat de

piese osoase care transmit vibraţiile timpanului la perilimfa urechii interne.
Ciocanul prezintă un cap care se articulează cu nicovala şi un col cu o apofiză
laterală scurtă şi alta lungă numită mânerul ciocanului, care se inseră pe
timpan.
Nicovala este formată dintr-un corp, care se articulează cu capul ciocanului, o
ramură scurtă orizontală, o ramură lungă verticală în vârful căreia se află
apofiza lenticulară prin care se articulează cu scăriţa.

Scăriţa prezintă un cap care se articulează cu nicovala, două ramuri şi baza

scăriţei aplicată pe fereastra ovală.

Urechea internă este formată dintr-un sistem de cavităţi ce comunică între ele,
săpate în stânca temporalului, care în ansamblu alcătuiesc labirintul osos. În
interiorul labirintului osos şi mulându-se pe el, se află labirintul membranos, în
care sunt adăpostiţi receptorul pentru auz şi cel al echilibrului. Între labirintul
osos şi cel membranos se află un spaţiu umplut cu un lichid numit perilimfă, iar
în interiorul celui membranos, lichidul numit endolimfă.

Labirintul osos este format din: vestibul, canalele semicirculare şi melcul osos.

Labirintul membranos, cuprins în interiorul celui osos, este format din

vestibulul membranos, cu două vezicule mici utricula şi sacula, din canalele
semicirculare, membranoase şi din melcul membranos. Toate acestea
comunică între ele şi conţin în interior endolimfă, iar la exterior, perilimfă.
Organul Corti sau receptorul acustic este situat în interiorul melcului membranos
în lungul căruia descrie 2 ½ spire. El este alcătuit din celule senzoriale auditive,
celule de susţinere, şi doi stâlpi: extern şi intern. Medial de stâlpul intern se află
celulele auditive interne dispuse pe un singur rând şi celule de susţinere, iar
lateral de stâlpul extern, celulele auditive externe aşezate pe trei rânduri şi celule
de susţinere.

Calea cohleară sau acustică

Este cel de al doilea segment al analizatorului acustic şi conduce impulsurile
nervoase auditive de la organul Corti la centrii auzului din scoarţa cerebrală.
Partea ei periferică este reprezentată de nervul cohlear (VIII), iar cea
intranevraxială sau centrală, de lemniscul lateral şi radiaţiile acustice.

Centrii corticali ai auzului sunt situaţi în ariile 41, 42 din girii transverşi (Heschl)
ai lobului temporal. Nucleul analizator este aria 41. Centrii auzului au ample
conexiuni cu câmpurile faciale din lobul frontal (ariile 6, 8) şi mai ales cu centrii
vorbirii din aria 44, funcţiile de auz fiind strâns legate de vorbire. S-a constatat că
sunetele înalte recepţionate în partea bazală a melcului membranos sunt
integrate în partea medială a ariei 41, iar cele joase, percepute spre vârful
melcului, în partea laterală a acestei arii şi transformate în senzaţii auditive.
Analizatorul vestibular
(analizatorul echilibrului statocinetic)
Organul receptor al analizatorului vestibular este reprezentat de maculele din
utriculă şi saculă şi de crestele ampulare ale canalelor semicirculare. Macula
utriculei recepţionează stimulii produşi de schimbarea poziţiei capului sau
corpului în plan orizontal, iar cea a saculei, în plan sagital (vertical) şi
acceleraţiile liniare. Ele deservesc reflexele statice de postură şi redresare.
Crestele ampulare percep stimulii produşi de acceleraţiile circulare, mai ales
ale capului şi deservesc reflexele statocinetice.

Centrii corticali ai analizatorului vestibular sunt mai puţin cunoscuţi. Se

crede că sunt localizaţi în scoarţa cerebrală a lobului temporal. La activitatea
corticală legată de funcţiile de echilibru participă însă şi alţi analizatori, ca de
exemplu: analizatorul optic, auditiv, proprioceptorii din muşchi şi receptorii
cutanaţi.
Analizatorul gustativ
Receptorii analizatorului gustativ sunt reprezentaţi de mugurii gustativi din
mucoasa linguală şi fac parte din grupa exteroceptorilor de contact, fiind
chemoreceptori. În mucoasa linguală, mugurii gustativi sunt situaţi în şanţul
circular de la baza papilelor valate, la suprafaţa papilelor fungiforme de pe faţa
dorsală a limbii şi în şanţurile dintre papilele foliate de pe marginile limbii. În
număr redus se mai găsesc în mucoasa labială, a obrajilor, vălului palatin,
faringelui şi epiglotei.
Mugurii gustativi au formă ovoidală şi sunt alcătuiţi din celule senzoriale
gustative al căror pol apical este îndreptat spre un scurt canal gustativ format
din celulele epiteliale ale mucoasei, care printr-un orificiu numit por gustativ se
deschide la suprafaţă. Celulele gustative prezintă la polul apical 3-6 prelungiri
sau cili gustativi, foarte subţiri, care se adună în canalul gustativ, în care
pătrund substanţele sapide dizolvate.
Calea gustativă. Partea periferică a căii de conducere a impulsurilor gustative
este formată de nervul facial pentru două treimi anterioare ale limbii, nervul
glosofaringian şi nervul vag pentru treimea posterioară.
Centrul cortical al gustului se găseşte în aria 43 din partea inferioară
(operculară) a girului postcentral, în vecinătatea proiecţiei corticale a
sensibilităţii generale a feţei.
Analizatorul olfactiv
Receptorii analizatorului olfactiv fac parte din grupa exteroceptorilor de
contact şi sunt situaţi în partea superioară a mucoasei nazale, întinzându-se pe
o suprafaţă de 2-3 cm2 la om. Mucoasa olfactivă ocupă în fiecare cavitate
nazală partea ce înveleşte lama ciuruită a etmoidului (tavanul), faţa medială a
cornetului nazal superior şi partea superioară a mucoasei septului nazal.

Structural, mucoasa olfactorie este alcătuită din celule olfactive, fusiforme, cu

corpul globulos şi nucleu bogat în cromatină şi din celule de susţinere de natură
epitelială, dispuse printre acestea. Stratul profund al mucoasei este format din
celule bazale rotunjite sau cubice, aşezate pe o membrană bazală foarte
subţire. Celulele olfactive sunt de tip neuroepitelial, deci celule nervoase cu
dendrite şi axon. Dendrita unei celule este prelungirea apicală a acesteia, care,
după ce depăşeşte înălţimea celulelor de susţinere din jur, se termină cu o
umflătură numită buton olfactiv, cu doi centrioli în interior. De la butonul olfactiv
pleacă 5-6 cili olfactivi, cu rol în perceperea stimulilor de miros. De la polul opus
sau bazai al celulei pleacă axonul, care va forma nervii olfactivi.
Calea olfactivă. Celula olfactorie, cu rol în recepţionarea stimulilor, constituie
totodată protoneuronul căii olfactive. Axonii acestora străbat lama ciuruită a
etmoidului, formând nervii olfactivi şi pătrund în bulbul olfactiv, unde fac
sinapsă cu deutoneuronul căii olfactive. Bulbii olfactivi sunt situaţi deasupra
lamei ciuruite a etmoidului şi aparţin rinencefalului. Deutoneuronul, reprezentat
de celulele mitrale ale bulbului olfactiv, face, prin dendritele sale, un tip special
de sinapsă cu axonul protoneuronului, denumită glomerul olfactar.

Centrii corticali ai mirosului. Centrii primari, la care vin fibrele

deutoneuronilor sunt reprezentaţi de trigonul olfactor, substanţa perforată
anterioară, nucleii septali şi girul subcalos. Aceşti centri au legătură cu centrii
olfactivi secundari din hipocamp, nucleul amigdalian şi trimit fibre în
hipotalamus şi la unii nuclei din trunchiul cerebral, deservind funcţii reflexive
legate de stimulii de miros.
Proprioceptorii
Proprioceptorii sunt mecanoreceptori cu rol în perceperea stimulilor de la nivelul
aparatului locomotor. După structura lor proprioceptorii sînt de mai multe tipuri :
fusurile neuro-musculare dintre fibrele muşchilor scheletici, corpusculii tendi-
noşi Golgi de la joncţiunea fibrelor musculare cu cele tendinoase, corpusculii
Vater-Pacini din capsula articulară, ligamente, fascii musculare, periost şi
pericondru, corpusculii Nicolaidini din membranele sinoviale şi terminaţiile
nervoase libere din muşchi şi articulaţii.

Funcţional, impulsurile nervoase care iau naştere în proprioceptori au o largă

distribuţie în interiorul sistemului nervos central. Ele dau, prin integrarea lor în
centrii corticali, senzaţia poziţiei şi a mişcării corpului şi segmentelor sale sau
contribuie prin aşa-numitele mecanisme proprioceptoare, cu sediu subcortical,
la reglarea activităţilor reflexe - tonice, de postură şi mişcare - ale musculaturii
striate.
Receptorii cutanaţi

Pielea — învelişul exterior al corpului

Receptorii cutanaţi - tactili, termici, dureroşi şi de presiune - situaţi în epiderm,
derm şi stratul subcutanat - sunt exteroceptori de contact. Ei reprezintă
segmentul periferic al analizatorului cutanat sau somestezic al sistemului
nervos.

Din punct de vedere structural, receptorii cutanaţi sunt de două tipuri:

terminaţii nervoase libere sau difuze şi receptori încapsulaţi.

Terminaţiile libere sunt fibre subţiri, sărace în mielină sau amielinice, care
formează plexurile papilelor dermice şi din care pleacă arborizaţii foarte fine,
verticale în epiderm, terminându-se la suprafaţa celulelor epidermice.
Funcţional, recepţionează stimulii dureroşi. Ele sunt: terminaţii libere,
terminaţii difuze, meniscurile tactile Merkel.

Receptorii încapsulaţi sunt, la rândul lor, de mai multe feluri: corpusculii

Meissner, corpusculii genitali, corpusculii Krause, corpusculii Vater-Pacini,
corpusculii Ruffini, corpusculii Golgi-Mazzoni.
Pielea
(Cutis)
Receptorii cutanaţi conferă pielii un important rol de organ de simţ, care
împreună cu ceilalţi exteroceptori, prin semnalele pe care le recepţionează şi le
transmite centrilor nervoşi, contribuie la realizarea legăturii dintre organism şi
mediul înconjurător. Dar, pielea, învelişul exterior al corpului uman, îndeplineşte
totodată numeroase alte funcţii. Ea este un organ de protecţie faţă de agenţii
fizici, chimici, microbieni; un organ de excreţie, prin secreţia sudorală, eliminând
apă, uree şi alţi produşi rezultaţi din metabolism; un organ de absorbţie a unor
substanţe medicamentoase; un organ cu importante funcţii în termoregla-re,
participând la menţinerea homeostaziei termice a corpului; funcţii
hemodinamice, depozitând în reţeaua capilară sau trimiţând, la nevoie, în
circulaţie o cantitate apreciabilă de sânge şi, totodată, un organ cu însemnate
funcţii metabolice. Ca urmare, pielea are şi o patologie proprie, cu numeroase
implicaţii în întregul organism.

Structura pielii. Pielea are o structură adaptată funcţiilor enumerate mai sus şi
este alcătuită din trei straturi principale: epiderm, derm şi stratul subcutanat. Ca
origine embriologică, epidermul se dezvoltă din ectoderm, iar dermul şi stratul
subcutanat sunt de provenienţă mezodermală.
Epidermul (epidermis) este stratul superficial al pielii şi are o grosime variabilă în
diversele regiuni ale pielii. El este alcătuit din următoarele straturi :
Stratul bazal sau generator, situat profund pe membrana bazală, care desparte
epidermul de derm, este format dintr-un singur rând de celule cu sinteză proteică
pronunţată. Mitozele frecvente din acest strat justifică denumirea de strat
generator, la acest nivel luând naştere celulele de înlocuire ale celorlalte straturi.
Celulele acestui strat conţin, în funcţie de rasă şi condiţiile din mediul
înconjurător, cantităţi variabile de pigment melanic preluat de la celulele
melanoblaste.
Stratul celulelor poliedrice sau spinos, situat deasupra celui bazal, este alcătuit
din mai multe rânduri de celule, care spre suprafaţă devin tot mai turtite şi încep
să se cheratinizeze.
Stratul granulos.
Stratul lucid conferă epidermului proprietăţile de impermeabilitate, absorbţie
selectivă şi supleţe.
Stratul cornos este format din celule încărcate cu grăsime epidermică şi cu un
înveliş periferic de cheratină, o proteină cu sulf în compoziţia sa, rezistentă şi
elastică. Acest strat este foarte gros în 'pielea regiunii plantare şi faţa palmară a
mâinii.
Stratul descuamant sau exfoliant formează pătura superficială a stratului
cornos şi a epidermului, cu celule care se descuamează şi cad.
Epidermul este străbătut de tulpina firelor de păr, de canalele de excreţie ale
glandelor sudoripare, fără pereţi proprii şi conţine terminaţiile nervoase
receptoare.

Dermul sau corionul pielii este stratul dispus sub epiderm, mai gros decât
acesta şi format din ţesut conjunctiv. Dermul este alcătuit dintr-un strat papilar
superficial şi stratul reticular, profund.

Dermul conţine glandele sebacee, canalele de excreţie ale glandelor

sudoripare, partea dinspre suprafaţă a foliculilor piloşi, reţeaua vasculară a
dermului şi receptori nervoşi.

Stratul subcutanat, stratul cel mai profund al pielii, este format din ţesut
conjunctiv lax, bogat în celule adipoase (adipocite). In stratul subcutanat al
pielii sau hipoderm se află partea secretorie a glandelor sudoripare, partea
profundă a foliculilor piloşi, reţeaua vasculară subcutanată, nervii cutanaţi şi
receptori nervoşi.
Glandele pielii. Sunt reprezentate de glandele sudoripare, glandele
sebacee anexate părului şi glanda mamară.

Părul este alcătuit dintr-o parte profundă sau rădăcina părului, care se
termină cu o umflătură numită bulb şi din tulpină sau partea liberă a părului.
Anexele părului sunt: glandele sebacee şi muşchiul erector (ridicător) al
părului.

Unghia este un organ de protecţie, de structură cornoasă, situată pe faţa

dorsală a vârfului degetelor. Este alcătuită dintr-o parte vizibilă numită corpul
unghiei şi o parte ascunsă, acoperită de o cută a pielii numită rădăcina
unghiei.