LIMITELE DE

INFLAMABILITA
TE
 Definitie : Limitele de inflamabilitate
reprezinta limitele concentratiei combustibilului
intru-un amestec omogen format din aer si
combustibil gazos (sau in faza vapori) intre care
este posibila declansarea arderii amestecului.
 Pentru hidrocarburi parafinice Cn H2n+2 cu n=l ... 10, limita inferioară de
inflamabilitate în aer, în condiţiile ambiante, poate fi calculată cu relaţia: linf= [%vol] ;

Pentru un amestec de compoziţie cunoscută, ambele limite de inflamabilitate pot fi

calculate cu ajutorul relaţiei: [%vol]

yt -fracţia molară a unui component în combustibil;

li-limita de inflamabilitate a componentului, exprimată în % vol.

Corelarea limitelor de inflamabilitate cu valorile limită ale coeficientului cantităţii de

aer se face prin următoarele relaţii:
 Pentru un combustibil dat, limitele de inflamabilitate depind
de temperatură, presiune, prezenţa altor substanţe şi geometria
sistemului (la volume mici). Cu creşterea temperaturii
amestecului combustibil-aer se lărgeşte domeniul de
inflamabilitate (scade limita inferioară şi creşte limita
superioară).
Cu creşterea presiunii, limita superioară de inflamabilitate
creşte, iar linf rămîne constantă.
Cunoaşterea limitei inferioare de inflamabilitate în aer este
interesantă din punct de vedere practic, pentru a se cunoaşte
dacă arderea unui amestec este sau nu posibila.
Iniţierea arderii unui amestec combustibil, aflat în domeniul
de inflamabilitate, se realizează prin intermediul unei flăcări sau
al unei scîntei electrice, asigurîndu-se local o temperatură cel
puţin egală cu temperatura minimă de aprindere.
 Analiza gazelor de ardere

Analiza gazelor de ardere se poate face cu analizoare:

chimice, electrice, magnetice şi cromatografice. Unele
tipuri de analizoare pot indica, sau chiar înregistra,
continuu concentraţia unui component din gazele arse (de
exemplu, C02, 02 sau CO).
 Analizorul chimic

Analizorul chimic utilizat frecvent este analizorul Orsat, cu

care se determină conţinuturile procentuale volumice (molare)
de C02, 02 şi CO, in gazele arse uscate. In aparatul Orsat se
introduc 100 cm3 gaze de ardere uscate, la presiunea şi
temperatura ambiante, care sunt barbotate în ordine printr-o
soluţie de KOH care reţine C02 (împreună cu S02), printr-o soluţie
de pirogalat de potasiu care reţine 02 şi printr-o soluţie
amotiacala de cupru care reţine CO. Ceea ce rămane final este
N2 .
 Analizoare electrice

Analizoarele electrice conţin punţi electrice şi se bazează pe fenomenele

termoconductometrice. în figura 1.2. este prezentată schema de principiu a unei punţi
electrice, compusă din: 1 — sursă de curent; , — milivoltmetru; 3 — rezistenţă
reglabilă şi 4 — celulă de măsurare. In condiţiile ambiante, C02 are o conductivitate
termică sensibil mai mică decît ceilalţi componenţi (biatomici) ai gazelor arse uscate
(N2, 02 şi CO), aşa cum rezultă din următoarele valori relative:
λco2 /λaer =0,59;
λN2 /λaer =0,99;
λO2 / λaer =1,01;
λco /λaer =0,92;

Cu analizoarele electrice se
determină deci conţinutul procentual
volumic (molar) de C02 şi (sau) CO în
gazele arse uscate.
Stabilirea coeficientului cantitatii de aer,
pe baza datelor analizei gazelor arse.
Se urmăreşte stabilirea valorii coeficientului cantităţii din aer cu care are
loc arderea, în funcţie de concentraţiile componenţilor gazelor arse uscate,
acestea conţinînd C02, CO, 02 şi N2. Aceste concentraţii se stabilesc cu
analizoare chimice (direct C02, O, şi CO, iar prin diferenţă la o sută N2), cu
analizoare cromatografice sau cu analizoare electrice (C02 şi CO) plus magnetice
(02).

Se notează cu Y"co2» Yo2 Şi YCO % vol (mol) pentru

componenţii respectivi, în gazele arse uscate. Conţinutul de N2
se află prin diferenţă:
Luandu-se ca bază 100 kgmol gaze arse uscate, oxigenul
real consumat va fi: .

Pentru cazul considerat YO2, nu reprezintă oxigenul în

exces, deoarece arderea nu este completă. Pentru
arderea completă, 1 kmol CO ar necesita 0,5 kmol 02 iar,
pentru:baza admisă, YCO kmol CO ar necesita, ca
arderea să fie completă, 0,5 Yco [kmol 02]. Oxigenul în
exces, faţă de oxigenul teoretic (minim) necesar arderii
complete, va fi:
 Coeficientul cantităţii de aer fiind raportul între aerul
practic consumat şi aerul minim necesar arderii
complete, sau raportul între oxigenul practic consumat
şi oxigenul minim necesar arderii complete (acesta este
egal cu diferenţa dintre oxigenul practic consumat şi
oxigenul în exces faţă de oxigenul minim), se poate
exprima prin relaţia:
Dacă se înlocuieşte YN2 în funcţie de YCO2, YO2 şi YCO se
poate obţine următoarea formă a relaţiei:
In cazul arderii complete, aceste relaţii pot fi
simplificate corespunzător (Yco=0).
.
Realizat de : Dragu Elena Raluca

Bibliografie : Dobrinescu , D. ‘’Procese de

transfer termic si utilaje specifice ‘’ ,
editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti
1983