PROCESE PSIHICE

COGNITIVE
SUPERIOARE

• GÂNDIREA

Clasa a X-a
Prof. Radu Florentina
 GÂNDIREA
1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA
GÂNDIRII
2. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ
INTERNĂ A GÂNDIRII
3. GÂNDIREA CA PROCES DE
REZOLVARE A PROBLEMELOR
4. TIPOLOGIA GÂNDIRII
 Procese cognitive
superioare

o Procesele cognitive superioare

ne oferă posibilitatea de a depăşi
experienţa senzorială şi de a
stabili legături între cunoştinţele
acumulate şi astfel să înţelegem
esenţa lucrurilor şi a
fenomenelor.
• Procesele psihice precum
gândirea, imaginaţia,
memoria sunt cuprinse în
termenul de intelect şi ne
oferă acces la cunoaşterea
logică, raţională a lumii.
I. Definirea şi caracterizarea gândirii

• Gândirea este mecanismul

informațional- operațional de
prelucrare superioară a informațiilor.

• Gândirea – nivelul cel mai înalt de

prelucrare şi integrare a informaţiei.
• Gândirea este procesul psihic
cognitiv superior, logic, care se
desfășoară în plan mintal, intern,
subiectiv și care folosește
concepte, judecăți, raționamente,
operații cognitive cu ajutorul
cărora se realizează o procesare
profundă a realității.
 Tipuri de procesare
Procesare Procesare
ascendentă descendentă
• se realizează prinobservație, • este dirijată de legi, reguli,
pe baza experienței personale norme, principii;
(perceptive: imagini acumulate • este un demers inductiv: din
în timp; legi se extrag atributele unor
• este un demers inductiv, de la fenomene;
particular la general, de la • evoluția gândirii se realizează
fapte concrete la generalizări; prin învățare, instrucție
• este modul natural de evoluție școlară;
a gândirii; • are caracter imperativ.
• este cunoaștere bazată pe
informațiile obținute prin
procesele psihice cognitiv
senzoruiale.
Latura de conținut a gândirii
• Concepul/ noțiunea
– unitatea informațională de bază a
gândirii
–construct mintal fixat în cuvânt
 Conceptele empirice
• trăsături concrete, particulare,
neesențiale;
• se contruiesc în copilărie și pe
parcursul școlarității mici, prin
acumularea și sistematizarea
unor informații, a unor
experiențe concret- intuitive,
într-o manieră ascendentă;
• sunt instabile, se
restructurează în timp, sunt
supuse hazardului;
• uzează de un limbaj cotidian,
puțin riguros, sunt
personalizate prin exemplificări
proprii limbajului natural.
Conceptele empirice sunt
conceptelor științifice.
Conceptele științifice
• cunoștințe științifice,
sistematizate;
• nu sunt personalizate, aparțin
cunoașterii universale;
• se asimilează printr-un demers
deductiv;
• integrează și condensează
însușiri esențiale, universal
valabile pentru o categorie de
fenomene;
• limbaj specializat, riguros,
structurat pe legi, definiții,
principii.
bază pentru formarea
 Relația empiric- științific
• Cele două categorii de concepte nu
trebuie rupte unele de altele, se află
într-o continuă unitate,
• Gândirea debutează cu empiricul, dar
nu rămâne la el, face saltul către
științific.
• Empiricul joacă rolul de premisă, de
punct de plecare, factor facilitator care
deschide posibilitatea însușirii științifice.
 Clasificarea conceptelor/
noțiunilor
• După gradul de generalitate
– Individuale
– Generale
– Particulare
• După existența/ inexistența unui
corespondent concret, imediat în realitatea
înconjurătoare
– Concrete
– Abstracte
• După calea de formare și conținutul lor
– Empirice
– Științifice
Piramida noțiunilor- Vîgotski
• Se referă la organizarea și
ierarhizarea conceptelor- are un
caracter mobil, flexibil, dinamic,
dar mai ales organizat și
structurat.
• Cu cât o noțiune se află mai în
vărful piramidei, cu atât are un
grad mai mare de generalitate.
 Prototipurile
• Omul nu dispune doar de concepte.
• Niciun membru al unei categorii nu deține
în egală măsură toate atributele categoriei
respective; membrul care deține cele mai
multe atribute este considerat prototip al
întregii categorii.
• Ex: un câine este mai ușor de introdus în
categoria de mamifer, decât balena; deci,
câinele este prototip pentru categoria
mamifere.
 Judecăți, raționamente
• Judecata- implică gândire logică,
descoperire pe cale rațională a relațiilor
dintre fenomene, concepte; este relația
cauză- efect dintre concepte.
• Raționamentul- este o înlănțuire logică
de judecăți, care duce la o concluzie;
operație mintală cu ajutorul căreia din
două sau mai multe judecăți se obține
una care decurge logic din primele
două.
 Caracterizarea gândirii
• Caracterul procesual
- demersurile gândirii se desfășoară,
conform psohologiei cognitive, cu
grade mari de libertate pe verticala
cunoașterii (gândirii evoluează
ascendent și descendent/ se referă la
modul de procesare a informației) și
pe axa timpului (pe axa timpului,
gândirea se desfășoară între trecut,
prezent și viitor).
• Caracterul procesual al gândirii este
evidențiat în activitatea rațională a
omului care pornește întotdeauna de
la ceva (premise necunoscute) și
este îndreptată spre realizarea unui
scop. Acest scop vizează prelevarea
unor aspecte noi din realitate sau
găsirea unei soluții corespunzătoare
la diferite probleme.
• Ex:procesualitatea gândirii poate fi
urmărită în elaborarea unui proiect
de cercetare.
• Caracterul mijlocit al gândirii
Gândirea

mijlocită prin

experienţa imaginile din

perceptivă reprezentări

•stocate în memorie,
•vehiculate cu ajutorul limbajului
• în procesarea ascendentă, limbajul
cotidian este mijlocul cel mai des folosit;
experiențele, imaginile sunt vehiculate în
termenii limbajului cotidian;
• în procesarea descendentă, caracterul
mijlocit este asigurat prin informațiile
acumulate în lucrările științifice; limbajul
devine instrument fumdamental în
transmiterea informațiilor; acesta este
riguros, se impune prin definiții, reguli,
formulări precise, clare; este un limbaj
specializat.
• Caracterul general-abstract al gândirii
Gândirea

evidenţiază se subordonează

însuşiri
unor modele
generale

generale ale obiectelor

şi abstracte şi fenomenelor
•noţiuni
selectivitatea- trăsătură •principii
fundamentală a gândirii •legi
• Caracterul finalist al gândirii
• Gândirea este îndreptată spre un
scop bine definit:
–rezolvarea problemelor
–elaborarea unui model mintal de
acțiune, a unor explicații,
răspunsuri.
 Gândirea este capacitatea de a rezolva
probleme se apropie de inteligenţă

– gândirea – caracter • înnăscut

J. Piaget • dobândit
– inteligenţa se dezvoltă treptat,
stadial (vezi teoria stadialității)

H. Gardner – teoria inteligenţelor multiple

(vezi teoria inteligențelor multiple):
nu avem o singură inteligenţă,
ci mai multe;
– gândirea – sistem multifazic;
 4. Gândirea ocupă un rol central în
sistemul psihic uman
- se bazează pe pe celelalte funcţii
şi disponibilităţi ale subiectului;
- asigură pătrunderea în esența
lucrurilor, în înțelegerea relațiilor
logice dintre acestea, explicarea
Atributul și interpretarea lor;
centralităţii - face posibilă rezolvarea
problemelor complexe, de ordin
teoretic și practic;
- asigură baza pentru toate
celelalte procese și funcții psihice
 II. Structura psihologică internă a gândirii
• Din punct de vedere structural:
- gândirea –sistem de noţiuni, judecăţi,
raţionamente (latura de conţinut)
–sistem de operaţii (latura relaţională)
–sistem de produse (latura operatorie)

Operaţii evaluare, gândire convergentă,

(5) gândire divergentă, memorie,
cunoaştere;
Conţinuturi comportamental, semantic,
(4) simbolic, figural;
Produse unităţi, clase, relaţii, sisteme,
(6) transformări, implicaţii

Structură multifactorială: 5x4x6 = 120 patterne (ministructuri)

 Trăsăturile gândirii
modificarea unghiului de abordare a
1. flexibilitatea
unei probleme, a unui obiect;
densitatea ideilor, a opiniilor, soluţiilor,
2. fluiditatea
în unitatea de timp;
gradul de noutate şi ineditul produselor
3. originalitatea
şi al strategiilor;

gradul de completitudine şi de
4. elaborarea
elaborare a produselor gândirii

Gândirea ca sistem de noţiuni, de judecăţi şi de raţionamente

(latura de conţinut)
Noţiunea - este unitatea informaţională a gândirii;
- este un construct mintal,
- nu se aseamănă cu obiectul;
- este totdeauna generală;
- se situează la un anumit nivel de abstractizare;
- este trăită subiectiv, ca o semnificaţie ce se referă
la o clasă de fapte.
 Clasificarea noţiunilor

1. După modul în care satisfac criteriile esenţialităţii şi ale necesităţii:

a. empirice (limbaj cotidian, conţin erori);
b. ştiinţifice (limbaj specializat, permit intrarea în posesia definiţiilor);

2. După natura însuşirilor pe care le reflectă:

a. concrete;
b. abstracte;

• structură informaţională mai complexă;

Judecata • reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte.

• structură discursivă şi ierarhizată;

Raţionamentul • sistem de cel puţin trei judecăţi între care
există o relaţie (o nouă judecată apare pe
baza celor precedente);

1. inductive;
Raţionamente 2. deductive;
3. prin analogie.
 Gândirea ca sistem de operaţii (latura relaţională)
a. fundamentale – scheletul de bază al gândirii
Operaţii
b. instrumentale – gândirea în situaţii concrete;

Operaţii 1. analiza – descompunere în elemente componente;

fundamentale 2. sinteza – reconstituirea întregului din elemente;
3. comparaţia – evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor;
4. abstractizarea – extragerea proprietăţilor generale;
5. generalizarea – extindrea rezultatului asupra cazurilor
particulare (ex. fructele conţin vitamine – merele, perele, cireşele conţin vitamine)
6. concretizarea (individualizarea)

Operaţii 1. algoritmica – succesiune strictă a secvenţelor;

instrumentale 2. euristica – desfăşurarea “arborescentă”, în evantai;

euristica – reprezentativităţii
(“scurtături – disponibilităţii
mentale”)
Funcţia esenţială a gândirii
este ÎNŢELEGEREA = noile
informaţii sunt puse în
legatură cu cele vechi – e foarte
important bagajul de
cunoştinţe, educaţia,
specializarea pentru a înţelege
corect fenomenele lumii şi ale
vieţii.

Imposibilitatea înţelegerii
pune în evidenţă apariţia unei
probleme care generează
 Gândirea ca sistem de produse
(latura operatorie a procesului)

- funcţia esenţială a gândirii

Înţelegerea
- se poate realiza spontan şi treptat;

- empatică;
Înţelegerea
- contextuală.;

Înţelegerea presupune:
1. sesizarea unei legături între noile cunoştinţe şi vechile
cunoştinţe;
1. stabilirea semnificaţiei acestei legături;
2. încadrarea noilor cunoştinţe în setul vechi de cunoştinţe.
 III. Gândirea ca proces de rezolvare de probleme
• Problema – obstacol de ordin informaţional-cognitiv

• Problema se defineşte prin trei elemente:

1. starea iniţială sau punctul de plecare;
2. scopul problemei sau starea finală;
3. acţiunile sau operaţiile care ne conduc de la starea
iniţială spre cea finală.

• După cunoaşterea elementelor ce le alcătuiesc:

a. probleme bine definite;
b. probleme slab definite.
• După operaţiile prin care se pot rezolva:
a. probleme de rearanjare a elementelor;
b. probleme de structurare a elementelor;
c. probleme de transformare.

• Modele rezolutive – etape:

1. reformularea sau simplificarea problemei;
2. avansarea ipotezelor, utilizarea strategiilor (algoritmice sau euristice);
3. testarea ipotezelor;
4. verificarea;
5. reluarea demersului rezolutiv.
Exercițiul 1:probleme de
rearanjare a elementelor

• Gândiți-vă cum ați putea aranja

șase bețe de chibrit, astfel încât
ele să formeze patru triunghiuri
echilaterale.
Exercițiul 2:probleme de
structurare a elementelor

• Pornind de la o lumânare mică, o

cutie mare de chibrituri și câteva
pioneze, încercați să vedeți cum ați
putea atârna lumânarea de o placă
verticală de lemn, astfel încât să
ardă fără a curge ceară pe jos.
Exercițiul 3:probleme de
transformare
• Prin modificări succesive ale
stării inițiale, ajungeți în starea
finală, cea solicitată.
 IV. Tipologia gândirii

1. Pe baza raportului analitic-sintetic  tip de gândire: a. analitic;

b. sintetic;

2. Pe baza raportului dintre concret (intuitiv) şi abstract (formal)

 tip de gândire: a. intuitiv-concret;
b. abstract-formal;

3. În funcţie de tipul de gândire dominant  gândire: a. divergentă;

b. convergentă;

4. După demersurile logice implicate  gândire: a. inductivă,

b. deductivă;
c. analogică.

Apartenenţa la un tip sau altul de gândire este condiţionată atât

genetic, cât şi educaţional.
 Operațiile gândirii
• Analiza și sinteza sunt operații
corelative
• Analiza
– Presupune dezmembrarea mintală a
obiectului în elementele lui componente,
în vederea determinării proprietăților
esențiale, a semnificației fiecărui
element
• Sinteza
–Pornind de la elementele sau
însușirile date izolat, sinteza
reconstruiește mintal obiectul
–Presupune relaționarea logică a
însușirilor obiectului
• Abstractizarea și generalizarea sunt
operații corelative.
• Sunt operațiile cele mai complexe ale
gîndirii.
• Se desfășoară exclusiv în plan mintal.
• Sunt tipice pentru procesarea de tip
descendent.
• Precedate de schematizarea și
generalizarea din reprezentări și de
analiza și sinteza de tip perceptiv.
 Abstractizarea Generalizarea
• Operația de • Operația prin
extragere a care însușirile
unor însușiri extrase cu
esențiale, ajutorul
comune pentru abstractizării
o clasă de sunt extinse la
obiecte. o întreagă clasă
de obiecte și
fenomene.
• Comparația
• Presupune stabilirea în plan mental a
asemănărilor și deosebirilor esențiale
dintre obiecte și fenomene, pe baza
unui criteriu.
• Se desfășoară după un plan, are o
finalitate (necesitatea stabilirii
raporturilor de superioritate-
inferioritate).
• Folosește argumentația de tipul
„dacă...atunci”
• Inducția și deducția descriu cel mai
bine evoluția gândirii pe verticala
cunoașterii.
• Inducția
– Mișcarea cunoașterii de realizaeză de la
particular la general
– Prin inducție surprindem ceea ce este
comun, constant
– Are caracter probabilistic, deoarece
concluziile sunt valabile până întâlnim o
excepție.
• Deducția
– Descrie demersul descendent la gândirii.
– Raționamentul deductiv pornește de la
general la particular
– Debutează de la premise demonstrate
ca fiind adevărate
– Caracter riguros, sistematic, conduce
întotdeauna la o concluzie.
– Expresia logică a raționamentului
deductiv este SILOGISMUL- pornind de
la 2 premise, se extrage o concluzie.