FENOMENE

FIZICE
Definitie

Fenomenele fizice
sunt transformarile pe
care le sufera
corpurile lasa
nd nemodificata
Compozitia
Fenomenul fizic este transformarea de stare și formă a corpurilor, fără
schimbarea compoziției substanțelor din care provin.Substanțele se
află în diferite stări fizice (solidă, lichidă, gazoasă), numite stări de
agregare.Fenomenele fizice pot fi mecanice, termice, magnetice și
optice.Trecerea unei substanțe din stare solidă în stare lichidă se
numește topire. Fenomenul invers se numește solidificare.Substanțele
solide sunt alcătuite din particule strâns unite între ele. Unele corpuri
solide se topesc prin încălzire, trecând în stare lichidă; spațiile dintre
particulele componente se măresc, iar forțele de atracție dintre
particule devin mai mici.Un corp în stare lichidă se vaporizează prin
încălzire, trecând în stare gazoasă. Între particule acționează forțe de
Cuvântulfoarte
atracție fizică mici.Obiectul
provine din grecescul ,,pyhis" care
fizicii, fenomene înseamna
fizice, natură. Fizica= știința
mărimi fizice
fundamentală a naturii care studiază formele de existență ale materiei și mișcările ei .
Prin materie se înțelege realitatea obiectiva care există în mod independent de
conștiința umană și este reflectată adecvat de aceasta . Atributul fundamental al
materiei, modul său de existență, este mișcarea. Prin mișcare se înțelege orice
schimbare sau proces: deplasare mecanică în spațiu, reacție chimică, radiație
electromagnetică, proces biologic, gândire. Scopul fizicii este de a descrie, explica și
prevedea fenomenele naturii, pentru a le putea stăpâni și folosi. Descoperirile și
realizările fizicii stau la baza dezvoltării tehnicii. Fizica stabilește legi pe baza
observațiilor și a experimentelor științifice. Legea – exprimă legătura necesară și
esențială între fenomene, legătura între cauză și efect, care condiționează o
dezvoltare determinată a fenomenelor. Observația este studiul fenomenului în
condițiile sale naturale de desfășurare . Conform acestui principiu orice fenomen fizic
are o determinare cauzală bine definită. Dezvoltarea fizicii duce la elaborarea
 Obiectele și fenomenele din natură se găsesc în nesfârșite interconexiuni și
interdependențe. De aceea, în studiul fenomenelor naturii suntem
totdeauna nevoiți să simplificăm, să „schematizăm” procesele studiate, să
creăm „modele” teoretice ale obiectelor și fenomenelor. Fără schematizarea
fenomenelor studiate, fizica n-ar putea folosi aportul matematic, n-ar avea o
teorie, n-ar putea conferi experienței un scop determinat. Un model corect
trebuie să ia în considerare particularitățile principale ale fenomenului
(obiectului, procesului) studiat în problema pusă, lăsând la o parte
trăsăturile secundare, neesențiale, necaracteristice. Numai astfel se pot
stabili legile și relațiile cantitative. Arta fizicianului este de a ști ce să
păstreze măsurătorii
Rezultatul și ce să neglijeze în problema
reprezintă valoareapropusă.
mărimii măsurate (a) astfel încât: (1)
Dacă pentru aceeași mărime folosim mai multe unități de măsură și diferite,
atunci este valabilă următoarea relație: (2) De unde rezultă: (3) Relațiile (3) ne
arată că raportul valorilor unei mărimi fizice, obținute în urma folosirii a două
unități de măsură, este egal cu inversul raportului celor două unități. Orice
măsurare fizică este întotdeauna un proces de interacțiune între obiectul
măsurat și dispozitivul (aparatul) de măsură, proces care modifică și starea
obiectului măsurat (pentru microparticule această perturbare este principial
inevitabilă). Mărimile fizice se pot clasifica după diferite criterii: A. După natura
mărimilor fizice: - mărimi scalare, caracterizate numai prin valoare numerică; -
mărimi vectoriale, caracterizate prin direcție, sens, modul și punct de aplicație;
- mărimi tensoriale, caracterizate printr-o serie de legi de transformare, la
trecerea de la un sistem de coordonate la altul. Fiecare dintre aceste mărimi au
asociate un anumit procedeu de calcul, un aparat matematic corespunzător,
 Sistemul internațional de unitățiArticol principal: Sistemul internațional de
unități.Unitățile fundamentale în Sistemul International sunt
următoarele:Metrul (m): Lungimea egala cu 1 650 763, 73 lungimi de unda în
vid, a radiației emise de izotopul cu numărul de masa 86 al kriptonului, în
tranziția dintre nivelele 2p10 si 5d5. Acest etalon corespunde exact lungimii
vechiului etalon al metrului-bara confecționat din aliaj de platina-iridiu.
Kilogramul (kg): Masa prototipului international confecționat din platină
iradiată care se găsește la Biroul International de Măsuri și Greutăți din
Sèvres.Secunda (s): Durata unui număr de 9 192 631 770 perioade ale
radiației corespunzătoare tranziției intre cele doua nivele hiper-fine ale stării
fundamentale a izotopului cu numărul de masă 133 al cesiului.Amperul (A):
Intensitatea curentului electric constant care străbate doi conductori rectilinii,
paraleli, de lungime infinită și de secțiune circulară neglijabilă, situați în vid la
distanta de 1 m, care produce o forță de 2·10-7 N.Kelvinul (K): Fracțiunea
1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
Candela (cd): Intensitatea luminoasă emisă în direcția normalei, la temperatura
de solidificare a platinei și presiune atmosferica normala, de către suprafața
unui radiator integral (corp negru) cu aria de 1/600 000 m2.Molul (mol):
Cantitatea de substanța a unui sistem care conține atâtea entități elementare
câți atomi exista în 0,012 kg de carbon –12.Alături de mărimile fundamentale,
în S.I. mai exista doua mărimi suplimentare (auxiliare): unghiul plan și unghiul
solid, având ca unități de măsura radianul, respectiv steradiantul.Radianul (rad)
este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc cuprins intre doua raze care
delimitează pe circumferința cercului un arc a cărui lungime este egală cu raza
Candela (cd): Intensitatea luminoasă emisă în direcția normalei, la temperatura de
solidificare a platinei și presiune atmosferica normala, de către suprafața unui radiator
integral (corp negru) cu aria de 1/600 000 m2.Molul (mol): Cantitatea de substanța a unui
sistem care conține atâtea entități elementare câți atomi exista în 0,012 kg de carbon –
12.Alături de mărimile fundamentale, în S.I. mai exista doua mărimi suplimentare
(auxiliare): unghiul plan și unghiul solid, având ca unități de măsura radianul, respectiv
steradiantul.Radianul (rad) este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc cuprins intre
doua raze care delimitează pe circumferința cercului un arc a cărui lungime este egală cu
raza cercului.Steradianul este unghiul solid cu vârful în centrul unei sfere cuprins de o
suprafața conica ce delimitează pe suprafața sferei o arie egală cu aria unui pătrat a cărui
Mărimile și unitățile derivateMărimile și unitățile derivate se pot exprima în funcție de
latură este egală cu raza sferei.
mărimile și unitățile fundamentale prin intermediul formulelor de definiție. Expresiile care
stabilesc dependenta dintre aceste mărimi, se numesc formule dimensionale ale mărimilor
derivate.De exemplu, din formula de definiție a vitezei: v = s/t, se obține formula
dimensionala a vitezei: [v] = LT-1. Similar, din formula de definiție a accelerației, a = v/t,
rezulta formula
Formulele dimensionala
dimensionale permit[v] = LT-2. relațiilor dintre mărimile fizice pe baza criteriului de
verificarea
omogenitate. Aceasta condiție impune uneori dimensiunile coeficienților din formulele care
exprima legile fizice. De exemplu, dimensiunile constantei atracției universale sunt determinate
din legea atracției universale, pe baza criteriului de omogenitate, astfel: F = m1·m2/r2, adica G =
F·r2/ m1·m2, cu dimensiunile [G] = M-1L3T-2. Metodele clasice de studiu în fizica sunt observația,
experimentul și modelarea, în cadrul acestora dezvoltându-se pana în prezent o mare varietate
de tehnici moderne de cercetare (ex: rezonanta magnetica și nucleara, analiza termica
diferențială, simularea Monte-Carlo, etc.). Prin metoda observației fenomenele fizice sunt studiate
în desfășurarea lor naturala, fără intervenția explicită a cercetătorului. Niels Bohr (1885-1962),
observație în fizică este cel care sta la baza descoperirii de către Isaac
Newton (1643-1727) a legii gravitației: observând ca un mar care, cade pe
Pământ în timp ce Luna nu cade, Newton a concluzionat Pământul atrage
corpurile cu o forța direct proporționala cu masa acestora. Nu toate
fenomenele fizice sunt însa direct observabile. Pentru a spori acuratețea,
calitatea și utilitatea metodei, cercetătorii au creat de-a lungul timpului
diverse instrumente: lunete, telescoape, microscoape, osciloscoape,
interferometre, spectrometre, etc., realizând cu acestea observații
sistematice. De pilda, detectorii de particule de la CERN[2] permit astăzi
observarea traiectoriilor particulelor elementare de la nivelul atomului.
Metoda experimentală presupune reproducerea (sau producerea)
controlată a unui fenomen, în condiții bine stabilite, în scopul studierii
acestuia. Experimentele se realizează cu ajutorul aparatelor care permit
reproducerea sistematica a fenomenului respectiv, modificarea condițiilor
și măsurarea parametrilor caracteristici. De exemplu, pentru a testa
ipoteza conform căreia corpurile cad pe Pământ cu o viteza care crește
proporțional cu masa, Galileo Galilei (1564-1642) a efectuat un experiment
în care a aruncat corpuri cu masa diferita din Turnul din Pisa, a măsurat
masa acestora și, cu o ingenioasa clepsidră cu apă, timpul scurs pana
atingeau Pământul, constând în final din datele obținute ca cele doua
variabile respectă o relație de directă proporționalitate. Într-un alt
experiment celebru, dorind să demonstreze mișcarea heliocentrică a
Pământului, J. B. Leon Foucault (1851) a suspendat un pendul de 28 de kg
la o înălțime de 67 de km din clădirea Panteonului din Paris. Mișcarea lenta