GENERALITATI

SCURTĂ TRECERE ÎN REVISTĂ A UNOR

DATE TEORETICE

În organism are loc în permanenţă un proces de refacere. De fapt,

stocurile energetice sunt reduse şi orice intensificare a unei activităţi
este legată de o resinteză a ATP-ului. Prin urmare, în cadrul
procesului de refacere se disting tradiţional trei faze: cele care au loc
înaintea efortului, în timpul efortului şi după terminarea acestuia.
Procesele de refacere reprezintă o verigă importantă a adaptării
organismului la stimulii externi şi, în special, la cei constituiţi de
exerciţiile de antrenament. Se evidenţiază două niveluri de adaptare:
adaptarea exercitată pe termen scurt - legată de influenţa unei
anumite sarcini (încărcături) fizice, precis situate în timp. Ea se
manifestă prin modificări fiziologice şi biochimice rapide produse în
momentul efortului şi în perioada de refacere post-efort;
adaptarea pe termen lung - mai structurală şi mai stabilă - are loc
pe parcursul unor perioade destul de lungi, (de mai multe luni,
chiar un an), depinzând, mai ales, de factorii genetici care
caracterizează funcţionarea biologică. Într-un anume fel, ea este
consecinţa acumulării adaptărilor pe termen scurt.
Activitatea funcţională în momentul efortului (adaptare rapidă)
măreşte sinteza proteinelor, ca urmare a unei producţii crescute de
metaboliţi şi de hormoni, nivelul resurselor energetice, precum şi
dezvoltarea ţesuturilor musculare; ansamblul conduce la o
potenţializare crescută a capacităţilor de lucru ale organismului. În
timpul perioadei de refacere se situează creşterea sintezei
proteinelor care atinge valoarea maximă la 24-48 de ore după
efort, fiind însă aproape inexistentă după 6-12 ore.
Prin urmare, refacerea este legată de oboseală. Gradul de intensitate în
funcţie de care este perturbată homeostaza predetermină modificările
reglărilor interne şi condiţionează intensitatea procesului de refacere. Cu alte
cuvinte, exerciţiile de antrenament constituie sarcini externe care perturbă
homeostaza şi induc mobilizarea mai mult sau mai puţin intensă a proceselor
de refacere.
Fiecare fază de oboseală şi fiecare proces de refacere prezintă un caracter
selectiv, care depinde strâns de procesele energetice activate, de numărul şi
de calitatea muşchilor solicitaţi. De exemplu, după un antrenament intensiv
la atletism (aruncări), oboseala cea mai mare şi cea mai mare scădere a
forţei musculare se observă la nivelul flexorilor trunchiului, în timp ce forţa
musculară a braţelor şi încheieturilor mâinilor nu este decât foarte slab
modificată. Acest fenomen de selectivitate poate fi observat şi în cazul
proceselor energetice.
PROCESELE DE REFACERE DUPĂ
EFORT:

Aspecte generale
În timpul perioadei de refacere, schimburile energetice au un caracter
aerob. După antrenamentele intensive sau după competiţii, consumul de
oxigen se menţine deasupra valorii normale timp de până la 24, chiar 36
de ore după efort.
Recomandare practică: La antrenament, este esenţial să se intensifice
capacităţile aerobe, să se stimuleze sistemele de transport al oxigenului,
astfel încât să se mărească puterea şi eficacitatea acestui sistem
furnizor de energie.
Încă de la terminarea efortului, creşte influenţa mecanismelor hormonale
şi tisulare ale funcţiilor de reglare. Acţionând asupra acestor mecanisme,
se poate mări eficacitatea proceselor de refacere.
Procesele de refacere au fost diferenţiate provizoriu în procese de
refacere pe termen scurt şi pe termen lung. Studiind ceea ce se
întâmplă după sarcinile importante de lucru în nataţie, schi de fond
şi ciclism pe şosea, se constată că respectivul consum de oxigen,
debitul de oxigen şi ritmul normal de respiraţie se refac, la început,
destul de rapid, în primele ore după terminarea efortului (2-5 ore).
În schimb, în perioada următoare (10-12 ore), refacerea este mult
mai lentă. Prin urmare, refacerea se caracterizează prin trei faze
succesive:
faza de decompensare sau de creştere a oboselii
faza de refacere rapidă
faza de refacere lentă
Caracterul heterocronic al refacerii este constituit de faptul că mai
întâi se reface o funcţie (de exemplu, ritmul cardiac sau ventilaţia
externă), apoi, mai târziu, alte funcţii (de exemplu, consumul
maxim de oxigen, debitul de oxigen, presiunea sanguină normală
etc.).
În practică, aprecierea timpilor de repaus trebuie să se facă luând
în consideraţie diferiţii factori care intervin în tipul de adaptare
urmărit.
Procesele de refacere prezintă un caracter selectiv. Reluând
exemplul forţei musculare, s-a arătat că muşchii îşi restabilesc la
modul selectiv capacitatea de a executa din nou un efort identic.
Această selectivitate se manifestă, de asemenea, în funcţie de tipul
respectiv de lucru muscular:
- după un antrenament izometric, refacerea este mai lentă decât după un
antrenament de forţă-viteză. Aceasta înseamnă că pauza diferă în funcţie
de tipul de efort: repetarea aceluiaşi tip de efort sau realizarea unui efort de
altă natură.
În practică, atunci când se execută exerciţii repetate, trebuie neapărat să se
ia în consideraţie acest caracter selectiv.
Perioada de refacere este caracterizată nu numai prin refacerea nivelului
iniţial al resurselor energetice, ci şi prin suprarefacerea acestora, denumită,
de asemenea, supra compensare, care nu este, de fapt, decât manifestarea
unei adaptări a organismului la „sarcina internă” reprezentată de exerciţiile
de antrenament (sarcina externă). Privind apariţia acestei faze de
supracompensare, se observă o serie de particularităţi:
nu apare întotdeauna: ea poate fi absentă, în special în cazul exerciţiilor
prea epuizante;
prezintă un caracter selectiv: este mai puternică în sistemele organice
şi în muşchii care participă direct la sarcina de lucru;
procesul de supracompensare poate fi orientat, chiar optimizat: un
aport exogen de glucide asigură condiţiile optime pentru obţinerea
supracompensării glucidice. În aceste condiţii, ingerarea de proteine
sau de lipide are un efect negativ;
efectul de supracompensare poate fi consolidat, variindu-se sarcina de
lucru. Dacă, în schimb, se repetă sarcinile la modul monoton, se
dezvoltă un fenomen de obişnuinţă fiziologică care diminuează puternic
efectul de supracompensare.
În ceea ce priveşte durata refacerii, se constată, în general, că faza
de supracompensare apare la 48-78 de ore după o sarcină de
antrenament sau o competiţie. Aceasta nu înseamnă însă că nu mai
trebuie să se efectueze nişte antrenamente repetate în perioada
imediat următoare (6h, 12h, 24 h), chiar dacă refacerea este, în
cazul respectiv, foarte parţială (6h, 12h, 24h); este necesar numai
să se păstreze un caracter foarte selectiv.