FACULTATEA DE ȘTIINȚE

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA DEPARTAMENTUL DE CHIMIE

EFECTE ALE POLUĂRII ATMOSFERICE

- COTEA MIHAI CRISTIAN-

 Amplificarea efectului de seră

Sursa majoră de energie care susţine viaţa pe Pământ este Soarele. El luminează şi
încălzeşte Pământul, asigurând energia necesară plantelor verzi pentru a realiza sinteza de
materie organică (fotosinteza), întreţine circuitul apei în natură şi circulaţia maselor de aer.

O parte din energia radiantă a Soarelui este absorbită de Pământ şi reemisă de

acesta sub formă de radiaţii termice (radiaţii infraroşii). Asemănător sticlei din interiorul
serelor, anumite gaze care intră în compoziţia atmosferei (CO 2, CH4, NOx, CFC) permit
trecerea majorităţii radiaţiilor solare, dar, absorb o parte din radiaţiile infraroşii emise de
Pământ. Acest proces duce la încălzirea părţii inferioare a atmosferei şi a suprafeţei
Pământului ducând la o temperatură globală medie, confortabilă, de aproximativ 20ºC.
Fenomenul este cunoscut sub numele de „efect de seră“ şi fără acesta Pământul ar fi mult
mai rece şi neprielnic vieţii.
 Oamenii de ştiinţă consideră că temperatura Pământului şi clima, în general, vor
fi afectate pe măsură ce compoziţia atmosferei este alterată de o creştere a cantităţii de
CO2, CH4, NOx, CFC.
La început orice încălzire exagerată a atmosferei datorită efectului de seră a
putut fi mascată de capacitatea oceanelor şi a pădurilor de a absorbi căldura. În ultimii ani
efectul de seră a fost amplificat şi de contribuţia altor gaze, unele produse artificial de om.
De exemplu, metanul este prezent în atmosferă ca produs al mlaştinilor (gaz de
baltă) şi ca produs de fermentaţiei şi de putrefacţie, celelalte gaze toxice şi anume oxizii de
azot au apărut prin dezvoltarea transportului auto, iar freonii au fost creaţi de om pentru a
fi utilizaţi în diferite domenii de activitate.
Principalul gaz de seră, CO2, este rezultatul utilizării energiei produse la arderea
combustibililor fosili, energie necesară pentru industrie, pentru iluminatul casnic, pentru
deplasarea autovehiculelor etc. O mare cantitate de CO 2 este consumată de plante în
procesul de fotosinteză. În ultimele decenii s-au făcut defrişări ale unor suprafeţe imense
de păduri, care în procesele de tăiere şi ardere au dus la acumularea unor cantităţi în exces
de CO2.
 Ploile acide

Ploile acide sunt definite ca precipitaţii atmosferice cu pH < 5,6. Termenul de

“ploaie acidă“ a fost folosit pentru prima dată la sfârşitul secolului trecut în corelaţie cu
caracterul acid al ploilor din regiunea Manchester-Anglia.
Ploile acide se datorează prezenţei în atmosfera terestră a bioxidului de sulf şi
oxizilor de azot care sunt solubili în apă, cu formarea acizilor respectivi. Aceste gaze
provin din arderea combustibililor cu sulf şi din intensificarea traficului rutier.
Ploile acide atacă în primul rând frunzele prin blocarea sistemului respirator şi
prin perturbarea proceselor de fotosinteză, dar şi rădăcinile copacilor prin neutralizarea
elementelor nutritive din sol.
 Efectul ploilor acide se resimte şi prin perturbarea echilibrului ecologic din
lacurile aflate în zonele afectate, peştii fiind deosebit de sensibili la condiţiile de
viaţă.
S-a constatat că în zonele în care apar des ploi acide sunt multe cazuri de
îmbolnăviri cu boala Alzheimer care constă în tulburări grave de memorie şi
dereglări ale funcţiilor mentale.
Statele lumii pot fi victime sau vinovate de poluare prin “ploi acide“ şi
reacţionează diferit în raport cu interesele proprii. Exemplu: Anglia care este cel
mai mare producător de SO2 din Europa Occidentală şi care este responsabilă
pentru poluarea Suediei în proporţie de 14 % şi a Norvegiei şi Germaniei cu 70%
în funcţie de direcţia vânturilor, ezită să adopte măsuri drastice de reducere a
emanaţiilor de SO2 pentru că ar trebui să facă investiţii fără beneficii imediate. În
schimb, Ţările Scandinave fac eforturi mari pentru a reduce poluarea atmosferică
datorată ploilor acide.
 În stratosferă de la înălţimea de 10-15 km şi până la 35 km, concentraţia de
ozon este destul de mare şi anume cantitatea maximă de ozon în acest strat este de 450
unităţi Dobson (4,5 mm). O unitate Dobson (DU) reprezintă cantitatea de ozon care se
află într-un strat de ozon pur de grosime 0,01 mm, în condiţii normale.
Prezenţa acestui strat de ozon în atmosfera înaltă este foarte importantă pentru
viaţa de pe Pământ, deoarece ozonul absoarbe cea mai mare cantitate de radiaţii UV
emise de Soare care sunt foarte agresive şi ar afecta viaţa organismelor vii de pe Pământ.
Aceste radiaţii ar produce arsuri, cancer al pielii, cataractă şi slabirea sistemului
imunitar.
 Între procesul de formare şi cel de descompunere al ozonului se stabileşte un echilibru
dinamic (ciclul ozonului în atmosferă), care are ca rezultat absorbţia radiaţiei UV.
Se estimează că o scădere a concentraţiei de ozon cu 1% determină o creştere a fluxului de
radiaţii UV cu 20% ceea ce produce o creştere de 6 ori a frecvenţei cancerului de piele şi a bolilor de
ochi. Efecte negative sunt resimţite nu numai asupra organismelor vii dar şi asupra vopselelor,
materialelor plastice, cauciucului care se degradează mai repede, ceea ce implică cheltuieli suplimentare
pentru a fi înlocuite.
Cauzele micşorării concentraţiei de ozon constau în creşterea concentraţiei oxizilor de azot şi
a gazului metan din atmosferă precum şi datorită prezenţei freonilor. Toate aceste substanţe se
descompun sub acţiunea radiaţiilor UV, cu formare de radicali liberi care distrug ozonul. În cazul
freonilor se formează atomi liberi de clor care distrug ozonul conform reacţiilor:
CF2Cl2  CF2Cl + Cl
Cl + O3  ClO + O2
……………………
Reacţia se continuă cu formarea altor radicali pentru că este o reacţie înlănţuită. Astfel, s-a
ajuns la concluzia că un atom de clor face să dispară 100000 molecule de ozon. Aceste reacţii au loc în
stratosferă (ozonosferă), unde freonii au ajuns prin difuzie şi convecţie din troposferă. De menţionat, că
freonii au o inerţie chimică deosebită (din această cauză ei înşişi nu sunt toxici) astfel că nu suferă
transformări chimice în troposferă. Pentru micşorarea cantităţii de freoni din atmosferă se încearcă
reducerea drastică a fabricării şi folosirii lor.
S-a observat, pe lângă subţierea stratului de ozon pe întreaga suprafaţă a Terrei şi formarea
unei „găuri de ozon“ (scăderi sub 1,5 mm) deasupra Antarcticii (Polul Sud). Explicaţia acestui fenomen
este următoarea: încetarea formării ozonului în timpul iernii polare împreună cu dispersarea lui datorită
unor curenţi turbionari pe verticală (vortex) până la înălţimi mari ca urmare a diferenţei mari de
temperatură care se stabileşte între stratul de gheaţă (-80ºC) şi marea înconjurătoare (0ºC). La Polul Nord
(Arctica) nu s-a observat o gaură de ozon ca la Polul Sud deoarece nu se formează curenţii turbionari pe
verticală (în absenţa unui gradient de temperatură atât de mare ca la Polul Sud).
 Monoxidul de carbon

Generalitaţi. Este un gaz incolor, inodor, insipid, foarte toxic (inspirat timp de 15
minute, produce moartea). Se lichefiază la -190,5ºC şi se solidifică la -204ºC. Are
densitatea 0,9 în raport cu aerul. Este greu solubil în apă (la 20 ºC, solubilitatea sa este de
2,3 volume CO/100 volume de apă), dar este solubil în alcool. Nu întreţine arderea dar
arde cu o flacără albastră.
Monoxidul de carbon este rezultatul unuia din următoarele trei procese:
arderea incompletă a cărbunelui sau compuşilor cu carbon
Formarea monoxidului de carbon este un proces simplu numai în cazul în care
reactanţii sunt carbonul şi oxigenul. Lucrurile se complică implicând o succesiune de
reacţii atunci când formarea monoxidului de carbon are loc în urma proceselor de
combustie în aer a materialelor ce conţin cărbune.
Combustia carbonului din combustibil are loc în două trepte:

2C + O2  2CO
2CO + O2  2CO2

Prima reacţie decurge de circa 10 ori mai repede decât a doua, astfel încât monoxidul
de carbon este un intermediar în toate reacţiile de ardere şi poate apărea ca produs final
dacă nu este prezent suficient oxigen pentru a asigura a doua reacţie.
Monoxidul de carbon poate apare ca produs final chiar dacă este suficient oxigen,
însă aerul şi combustibilul sunt prost amestecate (apar porţiuni cu deficit de oxigen­).
 reducerea la temperatură înaltă a bioxidului de carbon cu cărbune
CO2 + C  2CO
Această reacţie are loc uşor la temperatură ridicată (800ºC) în cuptoare industriale.
Monoxidul de carbon astfel obţinut este utilizat în metalurgie în procesul de obţinere a
fierului din minereuri de oxid de fier unde acţionează ca reducător. O parte din monoxidul
de carbon care scapă în aer acţionează ca poluant.
disocierea bioxidului de carbon la temperaturi înalte (peste 1000ºC) în monoxid de
carbon şi oxigen
2CO2 2CO + O2

Dacă un amestec în echilibru la temperatură ridicată este răcit brusc, monoxidul de

carbon existent persistă în amestecul răcit datorită timpului îndelungat necesar pentru a se
stabili un nou echilibru la temperatură joasă.
Problema care se pune este următoarea: dacă există în atmosferă reacţii în fază
gazoasă prin care să se realizeze o îndepărtare importantă a monoxidului de carbon din
atmosferă.
  În atmosferă monoxidul de carbon poate reacţiona în diverse moduri:
• Reacţia cu oxigen molecular este posibilă în straturile joase ale atmosferei:
2CO + O2 2CO2 (H = -283kj/mol)
S-a costatat că amestecurile experimentale de monoxid de carbon şi oxigen
molecular au rămas neschimbate după 7 ani de expunere la lumina solară.
• Ozonul oxidează monoxidul de carbon la bioxid de carbon cu o energie de activare
de circa 20 kcal/mol; viteza acestei reacţii este extrem de mică la concentraţiile şi
temperaturile atmosferice.
 •Bioxidul de azot oxidează monoxidul de carbon conform reacţiei:
NO2 + CO  NO + CO2
Pentru a se produce această reacţie în atmosferă este necesară o energie de activare de 28 kcal/mol.
•Atomii liberi de oxigen reacţionează cu vaporii de apă din atmosferă generând radicalii hidroxil
conform reacţiei:
O + H2O  2HO
Radicalul hidroxil care se consumă în proporţie de 70% oxidează monoxidul de carbon la bioxid
de carbon conform reacţiei:
CO + HO  CO2 +H
Această reacţie este principala cale de înlăturare a monoxidului de carbon din troposferă.
Restul de radicali hidroxil oxidează alte molecule din atmosferă ca CH 4, NO2, CH3Cl, etc.
Poluarea cu monoxid de carbon fiind mare, reduce numărul radicalilor hidroxil disponibili pentru
oxidarea moleculelor amintite. Astfel, acestea pătrund prin difuzie în stratosferă contribuind la rarefierea
ozonului din această zonă.
•În straturile superioare ale atmosferei radiaţia UV cu lungime de undă 1700Å disociază bioxidul
de carbon conform reacţiei:
CO2 + h  CO + O
Bioxidul de carbon poate fi reformat prin ciocniri trimoleculare cu o moleculă M care preia
excesul de energie:
CO + O+ M  CO2 + M
Posibilitatea ca această ciocnire să aibă loc este mică din cauza concentraţiilor mici la altitudini
mari. În absenţa unei astfel de ciocniri se poate forma bioxid de carbon instabil.

Concluzie: în atmosferă nu au loc reacţii în fază gazoasă care să ducă la o îndepărtare importantă a
monoxidului de carbon, de aceea este necesar ca emisiile de monoxid de carbon să fie micşorate.
 Surse de poluare cu monoxid de carbon

•procesele de combustie în surse staţionare (centrale termice, sobe).

•procesele de combustie în motoarele cu ardere internă.
Cea mai simplă şi mai importantă sursă de monoxid de carbon (58% din total) este
gazul de eşapament al vehiculelor ce folosesc drept combustibil benzină sau motorină.
•procesele de combustie care au loc în procesele industriale.
Cele patru surse industriale principale de poluare sunt: industria fierului şi oţelului,
industria petrochimică, industria lemnului şi hârtiei şi industria de sinteză.
În industria fierului şi oţelului se produce monoxid de carbon în următoarele operaţii:
prelucrarea minereurilor, obţinerea fierului metalic în furnale, a oţelului în cuptoarele
electrice şi operaţiile efectuate în topitorii. Cea mai mare emisie de monoxid de carbon are
loc în prima şi ultima din aceste operaţii, iar în celelalte două, gazele care conţin monoxid
de carbon sunt purificate şi folosite drept combustibil în procesul însuşi.
 În industria petrochimică, sursele principale de monoxid de carbon din
rafinăriile de petrol sunt unităţile de cracare catalitică. În procesul de
regenerare a catalizatorilor se degajă cantităţi mari de monoxid de carbon.
Catalizatorul vine în contact cu ţiţeiul şi după o perioadă se acoperă cu
cărbune. Pentru a reface activitatea catalizatorului carbonul trebuie înlăturat.
Regimul de temperatură şi aer din timpul acestei regenerări duce la formarea
monoxidului de carbon. Emisiile de monoxid de carbon sunt controlate şi
reţinute practic 100%.
Industria lemnului şi a hârtiei este implicată în poluarea apei dar
contribuie şi la poluarea aerului. Monoxidul de carbon se formează în
cuptoarele de var care regenerează varul din carbonatul de calciu. Monoxid de
carbon se formează ca produs secundar la operaţia de ardere în care se obţin
compuşi chimici şi energie termică din lichidul negru care este o soluţie
produsă ca urmare a atacării lemnului.
•focurile din păduri, incendiile, arderile agricole, arderea deşeurilor cu
cărbune.
 Purificarea catalitică a gazelor de eşapament

Cele mai nocive substanţe din gazele de eşapament ale automobilelor sunt cele care
rezultă prin arderea incompletă a hidrocarburilor (monoxidul de carbon, hidrocarburi nearse,
aldehide, cetone, acizi organici, peroxizi, etc.) şi oxizii de azot (NO şi NO2) rezultaţi din
combinarea directă a azotului cu oxigenul în descărcarea electrică din bujie şi datorită
temperaturii ridicate din frontul de flacără. La acestea se adaugă plumbul, în cazul benzinelor
etilate.
Puterea maximă a motorului se obţine când raportul aer/combustibil (RAC = grame
aer/grame combustibil) este mai mic decât cel stoechiometric (=15,1), ceea ce nu permite arderea
completă a carburantului. În loc de RAC se mai foloseşte pentru caracterizarea amestecului
aer/combustibil şi dozajul (coeficientul de exces de aer) ,  care este raportul dintre masa de aer
introdusă pentru o cantitate dată de carburant şi masa de aer stoechiometric necesară pentru
aceeaşi cantitate de carburant.
 La motorul cu aprindere prin scânteie puterea maximă este atunci când <1
( = 0,76), iar economicitatea maximă (cel mai mic consum de combustibil) este
atunci când  = 1,14. Ultimul dozaj asigură cea mai mică cantitate de substanţe nearse
degajate în gazele de eşapament, deci cea mai mică poluare.
La motorul cu aprindere prin compresie care nu este reglat perfect, emisia de
substanţe nearse este şi mai mare decât la motoarele cu aprindere prin scânteie.

Oxizii de azot sunt generaţi de scânteia de aprindere a amestecului vapori de

benzină şi aer din cilindru precum şi de temperatura ridicată din frontul de flacără.
Deşi motoarele cu aprindere prin compresie au o temperatură mai ridicată în frontul de
flacără, din cauza lipsei scânteii, ele generează o cantitate mai mică de oxizi de azot
decât motoarele cu aprindere prin scânteie.
 Cantităţile de poluant în funcţie de combustibilul folosit sunt redate în tabelul urmator:

Poluant Benzină Motorină

CO 24000 1000
NOx 1400 1000
RH 620 100-200
Aldehide Urme 5-10
Negru de fum 5 mg/m3 50 mg/m3
Tabelul 1. Principalii poluanţi din gazele de eşapament (ppm) în regim de croazieră

Pentru înlăturarea noxelor din gazele de eşapament sunt necesare următoarele:

- să se asigure arderea completă a combustibilului prin postardere cu suplimentare de aer;
- să se descompună oxizii de azot (în N2 şi O2);
-să se elimine etilarea benzinei.
Postarderea se realizează prin adaos de aer, comandat printr-o sondă „lambda” care
dozează conţinutul de oxigen al gazelor arse şi admite electonic aer în cantitatea necesară
postarderii. Arderea se realizează la temperatură joasă (100-300ºC) pe catalizatori, pentru a
asigura o ardere completă. Catalizatorul este format din platină, paladiu şi rhodiu depus pe
suport ceramic de oxid de aluminiu. Un cartuş separat realizează descopunerea NO x în
elemente. Variantele mai noi ale instalaţiei de postardere realizează în acelaşi corp şi
descompunerea oxizilor de azot.
 În tabelul de mai jos sunt prezentate performanţele purificării catalitice a gazelor
de eşapament.
Combustibil Noxe în gaze eşapament, g/milă*
La ieşirea din motor După purificare
RH CO NOx RH CO NOx
Benzină 2,67 16,25 1,87 0,26 2,65 0,82

Tabelul 2. Performanţele purificării catalitice a gazelor de eşapament

*1 milă = 1,6 km

Se constată o scădere cu 90% a concentraţiei de oxid de carbon şi hidrocarburi şi

de 50 % a concentraţiei de oxizi de azot, ca urmare a purificării catalitice a gazelor de
eşapament.
Din 1991, echiparea cu sistemul de postardere a devenit obligatorie şi în CEE,
începând cu Germania.
Catalizatorul este sensibil la temperatură înaltă şi la anumite substanţe dintre
care plumbul şi hidrocarburile clorurate. Supraîncălzirea se poate produce dacă
concentraţia hidrocarburilor din gazele de eşapament este prea ridicată, ceea ce se
întâmplă în cazul amestecurilor bogate, adică la pornirea cu şocul tras sau în rateuri.
Pentru a înlătura impurificarea catalizatorului cu plumb, motoarele cu postardere pe
catalizator nu folosesc benzină cu tetraetil de plumb.
 Motoarele cu aprindere prin scânteie prezintă şi riscul poluării cu plumb care este
prezent în benzină ca aditiv antidetonant (tetraetil de plumb) pentru creşterea cifrei octanice
a benzinei. În acest caz, micşorarea gradului de poluare atmosferică este posibilă dacă se
utilizează nişte filtre speciale, adsorbante pentru aerosolii cu plumb.
Utilizarea filtrelor catalizatoare pe traiectoria gazului de ardere, măsură utilizată
pentru reducerea emisiilor de noxe de către autovehicule, trebuie să fie combinată cu
acţiuni de amenajare a drumurilor şi traseelor precum şi măsuri pentru organizarea
traficului propriu-zis. Câteva din cele mai folosite acţiuni şi măsuri sunt menţionate în
continuare:
•introducerea de restricţii de circulaţie în anumite zone şi în anumite zile;
•asigurarea de zone verzi prin plantare de arbori de o parte şi de alta a străzilor sau
şoselelor;
•realizarea de şosele, pe trasee ocolitoare, evitându-se astfel traversarea localităţilor;
•crearea de perdele de vegetaţie, plantare de arbori de o parte şi de alta a străzilor şi
şoselelor.
 Monoxidul de carbon reacţionează cu hemoglobina (Hb). Aceasta este o
substanţă albuminoidă cristalizabilă care se găseşte în sânge. Omul are cca 700 g
hemoglobină. În procesul de oxigenare a sângelui, aerul trece prin peretele endotelial al
alveolei pulmonare şi se dizolvă în plasmă. Cea mai mare parte din oxigen reacţionează
cu hemoglobina conform reacţiei:
Hb+O2 HbO2

când se formează oxihemoglobina care oxigenează mai departe ţesuturile vii.

Monoxidul de carbon ajuns în organism, pe cale pulmonară sau cutanată, este
solubil în plasma sanguină, unde reacţionează cu hemoglobina conform reacţiei:
CO+Hb  COHb
Carboxihemoglobina astfel formată este mult mai stabilă decât oxihemoglobina.
În plus, afinitatea hemoglobinei pentru monoxidul de carbon este de aproximativ
200 de ori mai mare decât pentru oxigen. Prin urmare, prezenţa CO în sânge blochează
hemoglobina împiedicând mecanismul oxidării sângelui şi producând anoxemie
(diminuarea oxigenului vehiculat către celule) ceea ce determină stări de asfixie a
ţesuturilor. În consecinţă, numai 0,1% CO în sânge duce la blocarea sub formă de
carboxihemoglobină a jumătate din hemoglobina existentă în sânge, ceea ce are drept efect
o intoxicaţie gravă. Afecţiunile produse de CO se numesc oxicarbonism, având
manifestare acută sau cronică. Primele simptome ale bolii încep de la o concentraţie de
peste 10% din totalul hemoglobinei şi constau în dureri de cap, ameţeli, oboseală, greaţă,
vomă, aritmii, dureri în zona inimii.
 Carboxihemoglobina formată este un compus reversibil şi de aceea din
momentul în care nu se mai inhalează monoxid de carbon, ea se scindează formând din
nou hemoglobina.
La animale ca şi la oameni monoxidul de carbon afectează sistemul de
transport al oxigenului. Din datele experimentale s-a concluzionat că o expunere
îndelungată a animalelor la monoxid de carbon poate să producă schimbari morfologice
în inimă şi creier. Expunerile de scurtă durată la concentraţii scăzute de monoxid de
carbon, produc efecte asupra sistemului nervos central, vascular şi respirator.
La plantele înalte, supuse unor expuneri la concentraţii de monoxid de carbon
până la 100 ppm, timp de 1-3 săptămâni, nu s-au determinat efecte de distrugere.
Capacitatea de fixare a azotului de către bacteriile libere a fost inhibată prin expunerea
timp de 35 ore la concentraţii de monoxid de carbon de 2000 ppm.