FEBRA AFTOASĂ

Fanca Anamaria
Filip Amalia-Geanina
CEPA, an IV, gr. 1
 CUPRINS:
1. Definiție și caracteristici generale
2. Etiologie
3. Purtători
4. Căi de transmitere
5. Răspândire
6. Aspecte clinice
7. Diagnostic diferențial
8. Diagnostic de laborator
9. Profilaxie
10. Combatere
11. Bibliografie
 Definiție și caracteristici generale:
 Febra aftoasă este o boală infecțioasă de natură virală foarte contagioasă a
rumegătoarelor paricopitate, suinelor, apare și la elefanți, șobolani și arici.
Cabalinele sau omul pot fi purtători sănătoși de virus. Aceasta se transmite, în
general, prin contact cu secreții și excreții ale animalelor bolnave sau celor
purtătoare de virus, vehiculate prin haine, alimente, furaje contaminate.

 Este, de asemenea, o boală infecţioasă acută, care provoacă febră, urmată de

dezvoltarea de vezicule pline cu lichid mai ales la nivel bucal şi la nivelul
membrelor. Boala este cauzată de un virus care are şapte serotipuri diferite,
fiecare producând aceleaşi simptome.

 Intervalul dintre expunerea la infecţie şi apariţia simptomelor variază între 24

ore şi zece zile, sau chiar mai mult. Timpul mediu, în condiţii naturale, este
de trei-şase zile.
 Etiologie:
 Agentul etiologic al bolii este un virus, lucru atestat pentru prima oara in
anul 1897 de medicul si bacteriologul german Friedrich Loeffler (1852-
1915). Loeffler a filtrat prin portelan sangele unui animal infectat, iar cu
filtratul obtinut infecteaza animale sanatoase, demonstrand caracterul
contagios al bolii.

 Virusul este de tip ARN si face parte din familia Picornaviridae. Cand
virusul vine in contact cu celula-gazda, se fixeaza cu ajutorul receptorilor
pe membrana celulara; dupa patrunderea in interiorul celulei se desface
invelisul proteic viral, iar ARN-ul viral va modifica codul genetic celular.
Celula-gazda va incepe sa sintetizeze material viral, devenind o adevarata
fabrica de virusi. In final, membrana celulara se descompune, eliberand
virusii produsi, care vor infecta la randul lor alte celule sanatoase
 Purtători de germeni:
 Purtătorii precoce: excretă virusul înaintea apariţiei
simptomelor clinice.
 Purtătorii tardivi: rezervor post-infecţie care poate
dura chiar mai mult decât un an.
 Purtătorii sănătoşi: animale nevaccinate care fac
infecţii inaparente sau subclinice.
 Vectori pasivi: speciile nereceptive (cai, carnivore,
păsări) şi artropode.
 Suporturi neanimate
 Vântul.
 Căi de transmitere a bolii:
 In comparație cu alți agenți infecțioși, unii cerecetători sunt de părere că este suficient
un singur virus (teoretic) pentru a declanșa infecția, ceea ce ar explica gradul mare de
contagiozitate a bolii.
 Febra aftoasă se transmite, in general, prin contact cu secreții si excreții ale animalelor
bolnave sau celor purtătoare de virus (cabaline infectate), vehiculate prin haine,
alimente, furaje contaminate.
 Pentru împiedicarea extinderii bolii se iau măsuri de carantină (izolarea tuturor
exemplarelor suspecte de infecție), dezinfecții riguroase, sistarea importului produselor
de origine animală din țarile unde a fost declarată boala (declararea bolii fiind
obligatorie).
 Omul este ferit de pericolul îmbolnavirii prin consum de carne infectată, deoarece
virusul este inactivat de sucul gastric, însă pagubele produse de boală în domeniul
creșterii animalelor sunt imense, in Uniunea Europeana folosindu-se metoda de
eradicare „culling” (omorarea efectivului de animale infectate).
 In alte tari se aplica, ca masura preventiva, vaccinarea cu un virus inactivat, folosindu-se
ca adjuvant hidroxidul de aluminiu. Dezavantajul acestei metode consta in faptul ca
animalele purtatoare de virus nu se mai pot deosebi prin metode serologice (determinări
de anticorpi) de animalele vaccinate.
 Răspândire:
 Se poate spune că febra aftoasă este răspândită pe tot globul, caz excepție fiind
Noua Zeelandă, unde până în prezent nu au fost depistate cazuri de boală. În
Australia ultimul caz a fost înregistrat în anul 1872.

 Situația epizootologică (ultimul caz de infecție) pe continentul american: SUA

(1929), Canada (1952) și Mexic (1954), în Europa: Norvegia (1952), Finlanda
(1959), Suedia (1966), pe când în Africa și Asia sunt și în prezent cazuri
frecvente enzootice de îmbolnăviri, de unde boala se poate răspândi sub formă
de epizotii sau panzotii.

 Perioade mai critice au fost între anii 1910–1912, 1919–1921, 1937–1939 și

1950–1952. În anul 2001 a izbucnit din nou o enzootie în Marea Britanie, care
a determinat aparții sporadice de boală și pe continent. Abia la 12 ianuarie
2002 s-a reușit sistarea bolii.

 Cazuri izolate de boală se mai semnalează în Africa, Asia și uneori Europa.

 Aspecte clinice:
LA BOVINE
 la nivel bucal se observă semne funcţionale (sialoree abundentă, scrâşniri din
dinţi, prehensiune dificilă, masticaţie lentă) şi anatomoclinice (afte – vezicule
cu centrul palid şi bombat, confluente); după 3-5 zile veziculele se deschid
producând ulcere superficiale pe toată suprafaţa mucoasei bucale.
Hipersalivație
Afte Eroziuni
 la nivel podal: sensibilitate la apăsare sau presiune;
prezenţa de afte la nivelul coroanei şi interdigital, ce se
suprainfectează ca urmare a acţiunii florei bacteriene,
producându-se ulcere profunde.
 la nivel mamar: prezenţa de afte la nivelul mamelonului,
orificiului canalului galactofor, ce antrenează durere şi
respingerea mulsului.
LA OVINE ŞI CAPRINE

 prezintă forme bucale discrete, leziunile podale fiind mult

mai grave, se înregistrează avort şi mortinatalitate.
LA PORCINE
 sunt foarte receptive la această boală;
 leziunile podale sunt grave şi frecvente – “mersul ca pe ace”;
 mortalitate crescută se înregistrează la purcei.
 Diagnosticul diferențial
 Se face cu bolile cu simptome asemănătoare, ca:
 stomatita veziculoasă
 boala veziculoasă suină
 exantemul veziculos suin
 pesta bovină
 rinătraheita infecţioasă bovină
 bluetongue
 mamilita herpetică bovină
 diareea virală bovină-boala mucoaselor
Diagnosticul de laborator
 Probe biologice care se recoltează:
 limfă din afte nedeschise, lambouri epiteliale în soluţie glicerinată 50%
şi tamponată. Dacă animalul este bolnav de mai mult de 15 zile se
recoltează 10 ml de sânge pentru examenul serologic.
 Examenul virusologic:
 izolarea virusului prin pasajul broiajului pe culturi celulare, iar dacă
efectul citopatic nu apare după 48 de ore rezultatul este negativ.
 dacă apare efectul citopatic se realizează testul ELISA pentru
diagnosticul şi tipizarea virusului. Utilizarea reacţiei de fixare a
complementului poate oferi un rezultat în 2 ore, dar nu se poate aplica
pentru toate tipurile virale. Tehnica RT-PCR permite detecţia ARN-ului
genomic viral utilizand diferiţi primeri.
 Teste rapide de identificare a virusului aftos la animale cu semne clinice
 Materalul patologic folosit: lichid din afte.
 Diagnosticul purtătorilor asimptomatici
 pentru depistarea purtătorilor de virus la nivel
faringeal se utilizează “probang test”. Raclatul de
mucoasă faringiană este inoculat pe culturi celulare
tiroidiene de viţel (cele mai sensibile la acţiunea
virusului aftos) cu scopul evidenţierii efectului
citopatic după 5 zile de la inocularea celulelor.
 Examenul serologic
 depistarea anticorpilor specifici induşi de
proteinele structurale se realizeaza utilizând testul
ELISA şi confirmarea prin seroneutralizare .
 Profilaxia:
 Măsuri generale
 supravegherea frontierelor;
 interzicerea importului şi tranzitului de animale şi produse de origine
animală din ţările afectate;
 distrugerea resturilor alimentare de la vagoanele restaurant
internaţionale şi dezinfecţia autovehiculelor de transport;
 instituirea de zone de supraveghere şi apărare antiepizootică, de-a
lungul frontierelor
 Măsuri specifice
 utilizarea de vaccinuri inactivate, însă acestea nu împiedică
multiplicarea şi excreţia virusului, de aceea ţările indemne ale Europei
nu mai folosesc vaccinarea.
 în cazul în care se aplică vaccinarea, aceasta trebuie realizată după
vârsta de 2 luni, cu rapel la 6 luni.
 Combaterea:
 se instituie comandamentul antiepizootic;
 se declară oficial boala şi se instituie carantina;
 se delimitează focarul şi zona de protecţie
antiepizootică;
 se aplică măsuri restrictive cu privire la circulaţia
animalelor şi a produselor de origine animală;
 se examinează clinic toate animalele receptive din focar;
 sacrificarea tuturor animalelor din focar (stamping-out);
 dezinfecţia riguroasă a adăposturilor.
 Bibliografie
1. https://www.gazetadeagricultura.info/animale/
sanitar-veterinar/1734-febra-aftoasa.html
2. https://agroromania.manager.ro/articole/stiri/c
e-este-si-cum-se-manifesta-febra-aftoasa-103
27.html
3. http://www.ansvsa.ro/download/man.oper_.pl
an_.contingenta/Manual-operational-pentru-fe
bra-aftoasa.pdf