Elie Carafoli –Miscarea in

jurul unui contur

Cuprins:
• Elie Carafoli –Scurt Istoric
• Elie Carafoli (n. 15 septembrie 1901, Veria, Grecia – d. 24 octombrie 1983, București) a fost un inginer român, constructor de avioane, membru al 
Academiei Române din 1948, considerat unul dintre pionierii domeniului Aerodinamică.
• S-a născut la Veria (Macedonia, Grecia) într-o familie de aromâni. Studiile liceale le-a făcut la Școala Comercială românească din Salonic și, câteva
luni, la liceul din Bitolia. Și-a continuat studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din București și la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la "Mănăstirea Dealu
". Cursurile universitare le-a făcut la Școala Politehnică din București în perioada 1919-1924, unde a obținut diploma de inginer electromecanic.
• Plecat la Paris, a audiat cursurile de mecanica fluidelor și cele de aerodinamică la Sorbona, unde și-a luat doctoratul în fizică-matematică.
• Începe să lucreze în Laboratorul Aerotehnic de la Saint-Cyr, alături de Albert Toussaint și Paul Painlevé. Aici realizează un tunel aerodinamic destinat
vizualizării mișcării fluidelor, foarte mult apreciat la Congresele Internaționale de Aerodinamică, fiind distins în 1928 cu Médaille d'honneur argent.
• Reîntors în țară, Carafoli a fost numit conferențiar și a susținut primul curs de Aeronautică la Școala Politehnică din București în anul 1928. A fost
primul pas în înființarea Facultății de Aeronave din București. A fost numit profesor provizoriu în 1931 și a fost definitivat în 1933. Împreună cu Ion
Stroescu, a conceput și construit tunelul aerodinamic al Școlii Politehnice din București (1931), primul din sud-estul Europei.
• În aceeași perioadă (1928 - 1933) a lucrat și ca inginer-șef al Serviciului de studii și construcții și director al Industriei Aeronautice Române de la 
Brașov.
• În 1949 a înființat și organizat "Institutul de mecanică aplicată" al Academiei Române, din care a derivat "Institutul de mecanica fluidelor" și,
ulterior, "Institutul de Mecanica fluidelor și construcții aerospațiale".
• Elie Carafoli a studiat teoria mișcării generale a unui fluid în jurul unui contur, efectuând cercetări asupra aripilor monoplane și a mișcărilor conice în
regim supersonic.
• Profilul aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, prezentat la Paris în 1928 a fost numit profil Carafoli.[1]
• Elie Carafoli a conceput o largă serie de avioane autohtone, cu performanțe foarte diverse. Astfel, a proiectat modelele IAR CV 11, IAR-12, IAR-13, 
IAR-14, IAR-15, IAR-16, IAR-21, IAR-22, IAR-23, IAR-24, produse la IAR.
• În astronomie, conceptul de mișcare de revoluție a Pământului se referă la deplasarea anuală a Terrei în jurul Soarelui. O
rotație completă durează 365 zile 6 h 9 min. 9 s. solare medii, valoare care stă la baza definirii anului sideral.Fiindcă orbita are
formă de elipsă, Pământul, pe parcursul anului, se află în puncte mai apropiate sau mai îndepărtate de Soare. Astfel, în ianuarie
distanța dintre Pământ și Soare e de 147 milioane km, această poziție fiind numită periheliu. În luna iulie, Pământul se află cel
mai departe de Soare - la 152 milioane km. Acest moment este numit afeliu.
• Între cele două corpuri cerești se menține o distanță medie de aproximatix 150 de milioane de kilometri. Traiectoria
Pământului este o elipsă. Valoarea semiaxei mari a acesteia a fost utilizată la definirea unității astronomice considerată egală cu
149.597.870.700 de metri.
• Orbita reală a Pământului în spațiu se mai numește și ecliptică.
• Mișcarea Pământului în jurul Soarelui se efectuează cu o viteză orbitală de circa 30 de kilometri pe secundă, planeta
parcurgând, în fiecare an, cam 1 miliard de kilometri. Văzut de la Polul Nord al Pământului, acesta își parcurge orbita în sens 
sens antiorar. Această direcție la amiază, spre vestul unui observator situat pe ecuatorul terestru.
• Orbita Pământului se situează în zona locuibilă a Sistemului Solar care permite, mai cu seamă, prezența apei sub formă lichidă,
la suprafața sa. Totuși, variația periodică, de-a lungul miilor de ani, a 
unor parametri ai orbitei și ai axei de rotație ale Pământului, a condus la glaciațiuni mai mult sau mai puțin întinse pe planetă.
• Descrisă cu precizie începând din secolul al XVII-lea, orbita Pământului este sursa mai multor etaloane și sisteme de referință,
între care anul, unitatea astronomică, valoarea parsecului și planul eclipticii.
• Reprezentarea Pământului în Univers a făcut obiectul mai multor modele în cursul istoriei. Ideea că
Pământul ar putea fi în mișcare și să parcurgă o orbită este relativ recentă și nu este acceptată decât
de câteva sute de ani. Ea face referire la heliocentrism, care plasează Soarele în centru cu planetele
 care se rotesc în jurul acestuia, formând Sistemul Solar.
• Deși idei heliocentrice au fost exprimate încă din Antichitate, abia în secolul al XVI-lea acestea au fost
considerate cu seriozitate, după publicarea Despre revoluțiile sferelor cerești (1543) de către 
Nicolaus Copernic, care a lansat revoluția coperniciană. Frânată de concepția circulară a orbitelor, care
nu crește precizia observațiilor în raport cu modelul geocentric, cât și de autoritățile religioase ale
epocii, heliocentrismului îi va trebui încă mai mult de o sută de ani înainte de a se impune în Occident.
• La începutul secolului al XVII-lea, Johannes Kepler a afirmat că orbitele planetelor sunt eliptice.[2]
 Astronomul a stabilit Legile lui Kepler, care permit să se descrie poziția planetelor cu o precizie mult
mai mare decât aceea dată de modelele geocentrice și heliocentrice circulare. Aceste legi vor fi
explicate mai târziu prin Legea atracției universale, expusă de Isaac Newton în 
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Această lucrare a consolidat definitiv heliocentrismul
drept model care descrie organizarea corpurilor din Sistemul Solar.
• Terra efectuează un tur complet, în jurul Soarelui, în câte 365,256363004 de zile, ceea ce
corespunde cu un an sideral. Viteza orbitală a Pământului este de 29,78 km/s, care este
destul de rapidă pentru a acoperi diametrul planetei (de 12.700 km) în șapte minute sau
să parcurgă distanța Pământ-Lună (~384.000 km) în patru ore .
• Văzut de la polii nord ai Pământului și Soarelui, Pământul se rotește în sens antiorar pe
orbită și pe axă, tot așa cum și Soarele se rotește în sens antiorar pe axa sa potrivit
acestui punct de vedere. Acest parcurs urmează forma unei elipse cu o excentricitate de
vreo 0,0167 .
• Soarele este mai degrabă defazat pe unul din focarele elipsei.
• Pe termen lung, caracteristicile fizice ale orbitei Pământului nu sunt stabile. Ele sunt
influențate îndeosebi de interacțiunea gravitațională pe care și-o exercită între ele 
corpurile cerești. Astfel, de exemplu, ecliptica se deplasează cu circa 119 centimetri (47
de țoli), pe secol.