Sunteți pe pagina 1din 35

CURS VIII

Subiectul 19
“Camera de ionizare”

Fig. 4

 Este construită în geometrie plan-paralelă, sferică sau


cilindrică.
 Gazul de lucru: aer (de obicei).
 Funcţionează la tensiuni U = 200 V ÷ 500 V (cele mai multe la
300 V), superioare tensiunii de saturaţie la care toţi ionii
primari sunt colectaţi pe electrozi, dar inferioară tensiunii la
care se declanşează multiplicarea în avalanşă a sarcinilor
electrice.
Is

- C
R El
+
UR

- +
Fig. 5: Schema de funcţionare a unei camere de ionizare

 În figura de mai sus, catodul fiind conectat la masă, se înregistrează


doar curentul electronic de saturaţie (Is) (sau a ionilor negativi, in cazul
gazelor electronegative = aerul, spre exemplu)
• C = capacitatea camerei de ionizare plus capacitatea oricărui alt
condensator cuplat în paralel cu camera de ionizare.
• Curentul de saturaţie, Is, dă naştere pe rezistenţa de sarcină (R) unei
căderi de tensiune UR măsurată cu electrometrul El.
Când o particulă încărcată trece prin gazul din cameră, se produce, ca
urmare a ionizărilor, o sarcină electrică  Q , în care
T
Q  Ni e  e
W
în care:
Ni = numărul de perechi electron - ion formate în gaz;
T = energia cinetică pierdută de particula încărcată în gaz, ca urmare a
interacţiunilor coulombiene;
W = energia medie de ionizare;

Pentru aer (utilizat adesea ca substanţă de lucru în camera de ionizare),


W aer  33,97 eV

Dacă T  1 MeV , rezultă N i  30000 de perechi electron - ion.


Conform Fig. 5, se pot scrie următoarele relaţii:
Q 
UR  
C

 
U R  I s  R 

Q Q
 I s  R   RC
C I s

Produsul RC are dimensiunea timpului (s) şi se mai numeşte


constanta de timp a circuitului.
În funcţie de RC, se pot alege două regimuri de funcţionare diferite
ale camerei de ionizare:
(I) regim integrator sau (II) regim in impuls.
(I) Regim integrator RC  t   t  (înregistrează curentul de ionizare,
nu impulsuri separate).
• t+ , t- = timpul de tranzit al ionilor, respectiv, al electronilor din locul
formării lor până la electrozi.
• Într-o cameră de ionizare obişnuită, câmpul electric colector are
valoarea E = U/d = 104 V/m, distanţa dintre electrozi fiind (spre
exemplu) d = 1 cm iar presiunea gazului de lucru (în general, aer) este
p = 1 atm.
• În aceste condiţii, t+  10 ms iar t-  1 s  R = 109  1012  (valori
mari!).
• Dacă în camera de ionizare pătrunde un flux de radiaţii încărcate
(particule/s), atunci se creează o sarcină electrică (în unitatea de
timp): Q 
 T 
 Is  N e
t W 

Astfel, în regim de integrare se măsoară curentul de saturaţie Is,


sarcina Q sau tensiunea UR, de unde putem determina fluxul de
particule.

Prin calcul se deduce N , de unde rezultă apoi activitatea sursei de


radiaţii, Λ.
Utilizare: îndeosebi în dozimetria radiaţiilor ionizante
(II) Regim de impuls  t
RC (fiecărei particule înregistrate îi corespunde
un impuls de tensiune).
• Se înregistrează impulsuri separate, cu amplitudinea

U max

Q

 
T / W  e
R
C C
Măsurând amplitudinea impulsurilor U Rmax , rezultă energia cinetică T
pe care radiaţia înregistrată o cedează gazului de lucru.
• Dacă întreg parcursul particulei încărcate incidente se găseşte în gazul
de lucru, atunci T = T şi se determină energia cinetică a fiecărei
particule înregistrate  distribuţia după energie a particulelor =
spectrul energetic.
Utilizare: Poate fi utilizată în spectrometria radiaţiilor
ionizante, dar prezintă dezavantajul unor impulsuri de tensiune cu
amplitudine foarte mică ce necesită instalaţii de amplificare complexe
şi costisitoare. Avantaj: sensibilitate mare.
Considerente privind construcţia şi funcţionarea camerei de ionizare
• Camerele de ionizare sunt construite într-o mare varietate de forme şi
dimensiuni. Din punct de vedere constructiv camerele de ionizare se
clasifică în:
• a) Camere de ionizare cu electrozi plan-paraleli (plate)
• - deschise
• - închise (etanşe sau neetanşe);
• b) Camere de ionizare cilindrice:
• 1. etanşe;
• 2. neetanşe
• c) Camere de ionizare sferice.
Camerele de ionizare etanşe pot funcţiona şi cu alt gaz (N2, Ar, Ne, etc.).
Fig. 6: Exemple de camere de ionizare tipice utilizate în
radioterapie: (a) şi (c) camere de ionizare cilindrice; (b)
mini-cameră “pinpoint” (sferică), (d) cameră plan-paralelă
de tip Roos.
Utilizare
 În fizica nucleară, camerele de ionizare se utilizează pentru detecţia
radiaţiilor , , , X şi neutronice.
 Camerele de ionizare pentru , ,  şi X sunt umplute de obicei cu aer,
azot sau Ar la presiune atmosferică (de obicei).
 Camerele de ionizare pentru neutroni sunt umplute cu:
 hidrogen (caz în care neutronii sunt înregistraţi prin intermediul
protonilor de recul rezultaţi din împrăştierea elastică a neutronilor pe
nucleele de hidrogen).

 triflorură de bor (BF3) se folosesc particulele  ce rezultă din reacţia


nucleară: 1
0 n  10
5 B  4
2 α  7
3 Li
 Camerele de ionizare pentru radiaţiile  şi  trebuie să aibă un perete
subţire pe care particulele sa-l poată traversa pierzând totodată
puţină energie.
 Pentru radiaţiile  este posibil ca sursa să fie introdusă în interiorul
camerei.
 Radiaţiile X şi  sunt înregistrate prin intermediul electronilor
secundari scoşi din pereţii camerei.
 Camerele de ionizare pot funcţiona şi în impulsuri caz în care este
înregistrată fiecare particulă în parte şi nu curentul de ionizare.
Subiectul 20
“Contorul proporţional”
 Spre deosebire de camera de ionizare, contorul proporţional funcţionează
la tensiuni mai mari, într-un regim în care apare fenomenul de
multiplicare în avalanşă al sarcinilor electrice (vezi Fig. 3).
 Câmpul electric colector este suficient de puternic pentru ca, pe un drum
liber mediu, electronii rezultaţi în urma ionizării iniţiale a atomilor
(moleculelor) gazului de lucru de către particulele încărcate (incidente sau
secundare) să poată produce, la rândul lor, noi ionizări, conform reacţiilor:
e   A  e   e   A
e   elor
  Alarândul
Astfel, electronii secundari pot produce,

A ionizări, ş.a.m.d.
noi
Numărul purtătorilor de sarcină (electroni şi atomi/molecule ionizate) se
dublează la fiecare nouă interacţiune.
 Rezultă un proces de multiplicare în avalanşă al sarcinilor electrice,
caracterizat de factorul de multiplicare M  10 2 , 10 6  .
~

 Procesul poate continua până când întreaga sarcină

~ T (*)
Q  M e
W

este colectată pe electrozi dând naştere, pe o rezistenţă de sarcină, unui


impuls de tensiune.
În expresia de mai sus,
~
M - factorul de multiplicare mediu;
ΔT - energia cinetică pierdută de particula încărcată în mişcarea sa prin
contor. Dacă întreg parcursul se află în gazul de lucru, atunci este
cedată întreaga energie a particulei.
W - energia medie de ionizare a gazului de lucru.
Pentru o tensiune fixată pe detector, factorul de multiplicare este constant, astfel
încât din expresia (*) => sarcina colectată este proporţională cu pierderea de
energie (de unde şi denumirea de contor proporţional).
Atenţie! Contorul proporţional este construit numai în geometrie cilindrică
(anodul: un fir metalic central cu raza de ordinul a 0,005 cm, catodul: cilindru
metalic cu raza de ordinul 1cm)
 De ce? Alegerea geometriei cilindrice se justifică astfel: pentru a realiza
multiplicarea în gaz de către electroni, aceştia trebuie să se deplaseze într-un
câmp electric suficient de puternic. În geometria cilindrică, intensitatea
câmpului electric este cu atât mai puternic cu cât ne apropiem de axul
cilindrului (Fig. 7), conform:

Aici are loc multiplicarea


în avalanşă a sarcinilor Fig. 7
electrice

unde: V0 = tensiune pe electrozi, r = distanţa la care se găsesc electronii, măsurată


faţă de axul cilindrului (catodului).
Electronii vor simţi un câmp electric suficient de puternic pentru a

putea produce multiplicarea în gaz, totdeauna, la aceeaşi

distanţă r de anod. => un factor de multiplicare al sarcinilor electrice

M = constant. (lucru foarte important în buna funcţionare a contorului

proporţional).

De menţionat că pentru geometria plan-paralelă (pentru care E = V/r =

constant) aceeaşi valoare a câmpului electric s-ar obţine pentru o

tensiune pe electrozi mult mai mare!


Gazul de lucru (gazul de umplere):
 90% un gaz nobil (de obicei, argon) + 10% gaz de stingere (de obicei,
metan)
De ce argon?
(a) Gazul de umplere NU trebuie să fie electronegativ;
(b) gazele nobile sunt preferate deoarece sunt “inerte” din punct de vedere
chimic (nu oxidează elementele metalice ale contorului); dintre gazele nobile,
argonul este cel mai disponibil (ieftin, uşor de procurat).
Care este rolul gazului de stingere?
 În drumul lor spre anod, electronii produc nu numai ionizarea (utilă) ci şi
excitarea atomilor gazului de umplere. Dezexcitarea atomilor se face prin
emisia de fotoni care, prin efect fotoelectric, poate scoate electroni din atomi,
undeva în volumul de gaz. Aceşti electroni, fiind şi ei acceleraţi spre anod, pot
declanşa propriile lor avalanşe şi astfel proporţionalitatea dintre ionizarea
primară şi sarcina totală apărută în urma ionizărilor secundare să nu mai fie
menţinută (lucru de nedorit la contorii proporţionali).
 Gazul de stingere trebuie să aibă molecule complexe (gaz poliatomic), iar
absorbţia fotonului să nu conducă la ionizarea acestora.
Utilizare
 Datorită faptului că amplitudinea impulsului la ieşire este
proporţională cu energia pierdută de particula încărcată în gazul
de lucru, contorii proporţionali pot fi utilizaţi la determinarea
energiei radiaţiilor nucleare (spectrometria de radiaţii).
radiaţii
 De asemenea, contorii proporţionali mai sunt utilizaţi la
separarea unui tip de radiaţie dintr-un ansamblu de radiaţii (Ex:
radiaţiile  dintr-un fascicul de radiaţii ,  şi ).
Subiectul 21
“Contorul Geiger - Mueller”
• Contorul GM este un alt detector de
radiaţii nucleare bazat pe ionizări în
gaze.
• Realizat pentru prima oară de
Geiger (1908)
• Perfecţionat de Geiger şi Műller.
• Adus la performanţele actuale de A. Hans Geiger (1882 – 1945)
Trost (1935) care a pus la punct Fizician german,
auto-extincţia. inventatorul contorului
Geiger (împreună cu
studentul său, Walther
Mueller)
Un contor GM este format dintr-un electrod cilindric (catodul)
şi un electrod sub forma unui fir foarte subţire situat pe
axul cilindrului (anodul) (Fig. 8). Aceşti electrozi sunt închişi
într-un tub din sticlă în care se găseşte un gaz inert (Ar,
Ne) în proporţie de 90%, ce formează gazul de lucru şi
10% un gaz ajutător (vapori ai unor molecule organice sau
halogeni) ce contribuie la stingerea cât mai rapidă a
descărcării în gaz iniţiată de radiaţia incidentă.

Fig. 8
Fig. 9: Contori Geiger - Mueller
Între anod şi catod se aplică o diferenţă de potenţial de ordinal sutelor de
volţi. Geometria cilindrică determină apariţia unui câmp electric intens
în jurul firului, la fel ca şi în cazul contorului proporţional (vezi Fig. 7):

U
E r 
r ln rc / ra  (*)
în care
• E(r) = intensitatea câmpului electric la distanţa r de anod;
• U = tensiunea pe electrozi;
• rc , ra = raza catodului, raza anodului.
 Particulele încărcate care pătrund în interiorul catodului produc o
ionizare iniţială a gazului de lucru.
 Sub acţiunea câmpului de lucru intens, electronii se vor deplasa spre
anod iar ionii spre catod.
 În vecinătatea anodului, unde câmpul electric este foarte intens,
electronii vor putea câştiga suficientă energie, pe un drum liber mediu,
pentru ca, la rândul lor să producă noi ionizări s.a.m.d.
 Se amorsează astfel o descărcare în gaz care conduce la o puternică
multiplicare în avalanşă a sarcinilor electrice (descărcare Geiger – care
se propagă practic pe toată lungimea anodului, vezi Fig. 10).
Atenţie! În contorul G-M, factorul de multiplicare este foarte mare
M = 108  1010 pierzându-se practic informaţia referitoare la energia
iniţială a particulei încărcate.
Indiferent de energia pierdută de particular încărcată, în gazul de lucru,
amplitudinea semnalului este aproximativ aceeaşi.
Din acest motiv, contorii GM nu pot fi utilizaţi la determinarea energiei
particulelor.
 Descărcare Geiger

Fig. 10
 Pentru a putea produce o nouă ionizare, un electron
primar trebuie să câştige (pe un drum liber mediu) o
energie cel puţin egală cu energia de ionizare a atomilor
gazului de lucru:
d d 
eU dr
e  E   dr  W  
d 
ln rr / ra  d
r

d – distanţa faţă de anod la care electronii obţin energia


necesară ionizării atomilor (moleculelor) gazului. Această
distanţă este foarte mică (câteva zecimi de mm).
Stingerea descărcării
• Descărcarea în gaz trebuie să dureze scurt timp pentru a putea detecta
radiaţiile care se succed rapid. Stingerea descărcării se poate face prin
două metode:
• a) se intercalează în circuit, în serie un anod, o rezistenţă R de ordinul
108  109 . Căderea de potenţial pe această rezistenţă micşorează
diferenţa de potenţial dintre anod şi catod şi împiedică dezvoltarea în
continuare a descărcării.
• b) metoda autoextincţiei
• - cea mai utilizată la contorii din noua generaţie
• - in gazul de lucru (Ar, Ne) se adaugă în proporţie de 10% un gaz
organic sau un halogen (spre exemplu, 90% Ar şi 10% alcool etilic).
• Presiunea gazului din tub este de aproximativ 100 torr (760 torr –
presiunea atmosferică).
• Prezenţa vaporilor organici în gazul de lucru al contorului are
următoarele efecte:
• 1. stingerea avalanşei iniţiale
• 2. împiedicarea emisiei secundare la catod

Observaţie:
• Procesul de ionizare nu este singurul proces posibil la interacţiunea
particulelor încărcate cu substanţa. Unii atomi (molecule) vor suferi
procese de excitate. Prin dezexcitare se emit fotoni luminoşi.
• Fotonii emişi sunt absorbiţi de către moleculele gazului organic. Dacă
fotonii ar ajunge pe catod, atunci aceştia ar produce noi electroni prin
efect fotoelectric. Fotoelectronii ar fi acceleraţi în câmpul de electric
dintre electrozi, ar produce noi ionizări iar avalanşa nu s-ar stinge
(teoretic) niciodată.
• Norul de sarcină pozitivă se îndreaptă încet spre catod (ionii au o
mobilitate mult mai mică decât electronii). Totuşi, dacă ar fi lăsaţi să
ajungă pe catod, ei ar putea produce o emisie secundară de electroni
iar descărcarea ar continua.
• Moleculele poliatomice ale gazului organic au şi rolul de a împiedica
ajungerea pe catod a norului de sarcină pozitivă. Acest lucru se
realizează prin procese de tipul:

M   M p  M   e   M p  M  M p

care sunt posibile ca urmare a faptului că moleculele gazului poliatomic


(Mp) au potenţialul de ionizare mai mic decât moleculele gazului de
umplere (M).
• În urma proceselor (*) M p se disociază  un consum al moleculelor
poliatomice rezultă o îmbătrânire destul de rapidă a detectorului
(uzarea acestuia). Viaţa medie a unui astfel de detector este de 10 13
impulsuri.
• În cele din urmă, fiecărei particule încărcate ce intră în contor îi va
corespunde un anumit număr de electroni care ajung pe anod (firul
central) şi dau naştere, pe o rezistenţă de sarcină, unui impuls de
tensiune cu amplitudinea de aproximativ 10 V.
• Amplitudinea mare a impulsurilor (care la unii contori poate ajunge şi
la 100 de volţi) face ca aceste să poate fi înregistrate cu sisteme
electronice simple (vezi Fig. 11). Acesta este un avantaj!
• Un alt avantaj al utilizării contorilor GM este acela că are sensibilitate
mare: un singur electron produs în interiorul contorului poate da
naştere unui impuls electric.
Fig. 11: Schema bloc a unei instalaţii de numărare cu contor
Geiger – Mueller (stânga); Instalaţie de numărare cu
contor Geiger – Mueller (aici un debitmetru de radiaţii,
utilizat în verificarea contaminării radioactive).
 Intervalul de timp dintre începutul unui impuls complet dezvoltat (I1) şi

momentul în care o nouă particulă ce intră în contor găseşte condiţiile


declanşării unei noi avalanşe (I 2) se numeşte timp mort al contorului

GM (m). Timpul de rezoluţie, , al contorului este intervalul de timp dintre


începutul unui impuls complet format şi primul impuls ulterior care
reuşeşte să aibă o amplitudine suficient de mare pentru a fi înregistrat
(I3). Aceasta depinde de pragul de numărare fixat de discriminator (A 1), adică
de amplitudinea minimă de la care impulsurile sunt numărate. Se defineşte
timpul de revenire, r, al contorului ca intervalul de timp dintre două

impulsuri complet formate (impulsurile I1 şi I4).

Fig. 12
 Inversul timpului de rezoluţie se numeşte putere de rezoluţie
a instalaţiei de numărare. Puterea de rezoluţie determină viteza
de numărare maximă a instalaţiei.
 Contorii GM au un timp mort de ordinul deci sunt detectori
lenţi şi nu pot fi utilizaţi pentru surse intense de radiaţii. Deoarece la
instalaţiile de numărare moderne contribuţia la timpul de rezoluţie al
instalaţiei este neglijabilă faţă de cea a contorului, timpul mort
este cel ce determină puterea de rezoluţie.
 Caracteristica de numărare a unui detector de radiaţii reprezintă
variaţia numărului de impulsuri înregistrate în unitatea de timp (la o
iradiere constantă a acestuia) în funcţie de tensiunea aplicată
R(imp/min) = f(U) (volţi)
 Deoarece amplitudinea minimă a impulsurilor înregistrate este
impusă de instalaţia de numărare, caracteristica depinde nu
numai de contorul GM ci şi de numărătorul electronic asociat.
Când contorului i se aplică o tensiune Vp, amplitudinea impulsului pe rezistenţa de
sarcină devine egală cu pragul de discriminare al instalaţiei de numărare şi
impulsul poate fi înregistrat. Vp se numeşte tensiune de prag şi reprezintă
tensiunea la care instalaţia începe să înregistreze impulsuri.
În regiunea A-B contorul lucrează în zona de proporţionalitate limitată când
amplitudinea impulsurilor creşte odată cu creşterea tensiunii pe detector, ceea
ce duce la creşterea vitezei de numărare. Pentru tensiuni superioare lui
(pragul Geiger), impulsurile înregistrate devin mari şi egale, viteza de
numărare rămânând aproape constantă (B-D) (platoul caracteristicii). Dacă
se depăşeşte potenţialul V2, urmează o regiune de tranziţie în care, la
trecerea unei radiaţii ionizante, apar impulsuri multiple şi amplificarea creşte
foarte mult, tinzând la infinit (ceea ce duce la distrugerea contorului).

Fig. 13
 Practic interesează numai trei parametri numerici ai caracteristicii: tensiunile V1
şi V2 de la capetele platoului precum şi tensiunea de lucru V0. Tensiunea de
lucru se alege pe platoul caracteristicii, la o treime din lungimea
acestuia, plecând de la capătul din stânga, adică

deoarece spre V2 consumul de molecule organice (gaz ajutător) este mai mare
şi contorul se uzează mai repede.
 O altă mărime ce defineşte caracteristica contorului este panta platoului:

 Panta platoului se exprimă, de obicei, în procente:

Dacă panta platoului are valoare mică, atunci contorul este mai puţin sensibil la
fluctuaţiile tensiunii pe electrozi (sursă de tensiune slab stabilizată). Ca urmare,
este de dorit ca panta să fie cât mai mică.
 Eficacitatea unui detector de radiaţii este, prin definiţie, raportul
dintre numărul de radiaţii înregistrate într-un anumit timp şi
numărul de radiaţii ce ajung pe detector, în acelaşi interval de
timp (de obicei, unitatea de timp: secundă sau minut):

 Eficacitatea de detecţie a unui contor GM pentru radiaţii beta


este practic egală cu unitatea.

 Pentru radiaţiile gama care, fiind neutre din punct de vedere


electric, pot străbate mediul detectorului fără a interacţiona în zona
sensibilă, eficacitatea este totdeauna sub-unitară. Afirmaţia este
valabilă şi pentru celelalte radiaţii neutre (indirect ionizante): radiaţii
X, neutroni, alte particule elementare neutre.