Curs IX

Subiectul 22
“Detectorul cu scintilaţii”
 Funcţionarea detectorului cu scintilaţii se bazează pe o proprietate
specifică a unor substanţe (scintilatori) şi anume: sub acţiunea
radiaţiei nucleare, acestea emit scintilaţii (mici licăriri luminoase).
 Scintilatorul constituie "poarta de intrare" a radiaţiilor nucleare în
detector. Radiaţiile nucleare care pătrund în scintilator pierd energie în
procesele de interacţiune cu atomii (moleculele) acestuia; scintilatorul
"transformă" o parte din energia radiaţiei incidente în energia
fluxurilor de fotoni luminoşi (scintilaţii).

Fig14
Fig. 15:
Detectori cu scintilaţii
 Fotomultiplicatorul electronic are rolul de a "transforma"
fluxul de fotoni luminoşi primit de la scintilator în flux de
electroni, pe care îl multiplică astfel încât, la ieşirea
detectorului, se obţine un impuls electric măsurabil cu
instalaţia de numărare.

Scintilatorul
 În construcţia detectorilor cu scintilaţii se utilizează trei tipuri de
scintilatori:

1. organici,

2. anorganici,

3. gaze nobile,

fiecare având mecanisme deosebite de transformare a energiei

radiaţiei incidente în scintilaţii.
 Scintilatorii anorganici se prezintă numai sub formă cristalină, iar
luminescenţa lor este o proprietate a reţelei cristaline în ansamblu. Energia
radiaţiei nucleare este preluată de ionii reţelei şi transferată, în parte, centrelor
de luminescenţă care pot fi: impurităţi de substituţie sau interstiţiale, atomi sau
ioni în exces, unele defecte structurale, etc. Cei mai utilizaţi scintilatori
anorganici sunt: Na I (Tl), Cs I (Tl) şi ZnS(Cu).
 Iodura de sodiu activată cu taliu are dezavantajul că este higroscopică,
motiv pentru care se înveleşte într-o capsulă metalică, având liberă doar
suprafaţa care se lipeşte cu ulei de silicon pe fereastra fotomultiplicatorului.
Eficacitatea de conversie a energiei radiaţiei în energia luminoasă este
la acest scintilator de aproximativ 14%, spectrul luminii de scintilaţie (în
vizibil) are maximul la 4100 Å, iar durata unui impuls este de 2,5 x10 -7 s.
Cristalul de NaI(Tl) poate fi folosit la detecţia şi spectrometria
radiaţiilor gama, prezentând o bună liniaritate a fluxului luminos cu
energia radiaţiei. Din păcate, rezoluţia energetică a detectorilor cu scintilaţii
(în general) şi a celor cu cristal de NaI(Tl) este slabă, mult mai slabă decât a
detectorilor cu semiconductori, dar acest neajuns este compensat de anumite
calităţi precum: preţ de cost scăzut, robusteţe şi fiabilitate în
exploatare.
Fotomultiplicatorul
 este un tub electronic vidat prevăzut cu un
fotocatod şi mai mulţi electrozi, cu o construcţie
specială, numiţi dinode.

Fig. 16
 Fotomultiplicatorul realizează două funcţii distincte:

1. conversia fluxului luminos în flux de electroni,

2. amplificarea fluxului de electroni.
 Conversia fotoni-electroni este realizată de fotocatod, iar
amplificarea fluxului de electroni este realizată de
ansamblul de dinode. Acestea sunt alimentate cu ajutorul
unui divizor de tensiune.
 Numărul dinodelor este impus de amplificarea urmărită, de
valoarea tensiunii de alimentare şi de coeficientul de emisie
electronică secundară al dinodelor.
 Fotocatodul este realizat, de obicei, prin depunerea unui
strat semi-transparent de Sb-Cs pe faţa interioară a ferestrei
fotomultiplicatorului.
Principiul de conversie radiaţie nucleară - semnal electric
 În detectorul cu scintilaţii au loc o succesiune de procese care
produc conversia energiei radiaţiei nucleare în semnal electric.
 Fie E energia iniţială a radiaţiilor nucleare şi F fracţiunea din această
energie cedată de radiaţie scintilatorului printr-un proces de
interacţiune specific:
 efect fotoelectric,

 împrăştiere Compton,

 generare de perechi electron – pozitron.

 O parte din energia absorbită (E·F), de ordinul câtorva procente, se

emite sub formă de radiaţii luminoase (scintilaţii). Dacă C(λ) este
eficacitatea de conversie a energiei absorbite în scintilator în energie
luminoasă de lungime de undă , rezultă că EFC(λ) reprezintă energia
radiată sub formă de lumină de lungime de undă λ.
 O parte din energia EFC(λ) se pierde prin absorbţie în
scintilator,
 O parte poate părăsi scintilatorul prin suprafeţele marginale,

 O parte poate fi absorbită în materialele ce învelesc

scintilatorul, etc.
 Dacă notăm prin T factorul ce ţine cont de toate aceste
pierderi, deci un factor de transmisie al energiei luminoase
din scintilator la fotocatod, rezultă că pe acesta va ajunge
energia:

(1)
 Numărul de electroni scoşi din fotocatod de către
radiaţia luminoasă de lungime de undă λ va fi:

(2)

în care S(λ) este sensibilitatea spectrală a fotocatodului.

 Numărul total de fotoelectroni emişi va fi:

(3)
 Definim acum "factorul de merit" f al fotocatodului, care
exprimă gradul în care sensibilitatea spectrală a fotocatodului
corespunde cu intensitatea spectrală a scintilatorului:

(4)
cu


C   C    d (5)
0

 Factorul de merit are valoarea maximă (f = 1) dacă fotocatodul

are sensibilitate spectrală maximă constantă [S(λ) = Smax]
pentru orice foton de lungime de undă din spectrul de emisie al
scintilatorului.
 Înlocuind ultimele două relaţiile (4) şi (5) în (3) => numărul total de electroni
emişi de fotocatod:
(6)

 Din acest număr, numai fracţiunea K ajunge pe prima dinodă a sistemului de

multiplicare şi participă la procesul de multiplicare. Dacă M este factorul de
multiplicare al fotomultiplicatorului, rezultă că numărul total Ne de electroni
ce ajung la anodul (ieşirea) fotomultiplicatorului va fi:

(7)
 Sarcina totală colectată la anod este

(8)
unde e reprezintă sarcina electrică elementară.
 Amplitudinea impulsului de tensiune la ieşirea fotomultiplicatorului este

(9)
unde C este capacitatea de ieşire a fotomultiplicatorului.
Subiectul 23
“Detectorul cu semiconductori”
Consideraţii generale
 Semiconductorii sunt substanţe solide (elementare sau compuse)
care au rezistivitatea electrică ρ = 10-4 – 1010 Ω · cm.
 Din p.d.v. al conductivităţii electrice, semiconductorii se situează între
substanţele conductoare (metalele sunt foarte bune conducătoare de
sarcină electrică) şi dielectrici (izolatori).
 Cei mai cunoscuţi şi utilizaţi semiconductori sunt:
 Ge (germaniu), ρi = 65 Ω · cm
 Si (siliciu), ρi = 230 · 103 Ω · cm

 Ge şi Si sunt elemente chimice tetravalente.

 Rezistivitatea electrică depinde de temperatură:
 La temperaturi foarte joase (apropiate de 0° K), semiconductorii ar trebui
să fie izolatori perfecţi.
 În realitate, datorită impurităţilor, semiconductorii nu vor fi niciodată
izolatori perfecţi.
 Impurităţile pot fi de două tipuri:
a) Donoare de electroni (elemente pentavalente; Ex: Sb)
b) Acceptoare de electroni (elemente trivalente; Ex: Ga)
 Semiconductorii dopaţi cu impurităţi donoare se
numesc semiconductori de tip n
 Semiconductorii dopaţi cu impurităţi acceptoare se
numesc semiconductori de tip p.
 Semiconductorii vor prezenta o conducţie intrinsecă (ca
o caracteristică proprie a materialului semiconductor) şi
una extrinsecă (de tip n sau p) datorită impurităţilor.
 În marea majoritate a aplicaţiilor practice de controlul
strict al dopajului cu anumite impurităţi depinde buna
funcţionare a dispozitivului electronic).
B. Joncţiunea p – n (nepolarizată)
 Contactul dintre un semiconductor de tip p şi unul de tip n se numeşte
joncţiune p – n.
 Imediat după realizarea contactului, electronii din regiunea n vor difuza
spre regiunea p unde se recombină cu golurile din această regiune,
lăsând în urma lor o sarcină spaţială pozitivă (fixă) formaţi din donori
ionizaţi.
 În mod similar, golurile vor difuza spre regiunea n unde se recombină cu
electronii din această regiune, lăsând în urma lor o sarcină spaţială
negativă.

Fig. 17
 Difuzia sarcinilor electrice este limitată de câmpul electric intens

orientat de la regiunea n spre regiunea p.

 Acest câmp se opune trecerii în continuare a purtătorilor de

sarcină majoritari (golurile în regiunea p şi electronii în regiunea

n) prin planul joncţiunii, formând o barieră de potenţial

Principiul de funcţionare al detectorului cu semiconductori
(DS)
 DS constă dintr-o joncţiune p – n polarizată invers
 Borna “+” pe regiunea n
 Borna “-” pe regiunea p
d = grosimea stratului sărăcit în purtători de sarcină,
lf = grosimea ferestrei de intrare a detectorului,
ln << lp

Fig. 18
 ln << lp deoarece regiunea n constituie “fereastra de intrare” a
radiaţiilor ionizante şi ea trebuie să aibă o grosime cât mai mică
în care radiaţiile să piardă o energie neglijabilă.
 Volumul sensibil al detectorului este dat de grosimea d a
regiunii sărăcite care trebuie să fie cât mai mare pentru ca
radiaţiile încărcate să fie complet stopate înainte de a ajunge în
regiunea neutră p.
 Câmpul electric suplimentar (Ep) - care apare ca urmare a
diferenţei de potenţial aplicate pe electrozi – are acelaşi sens cu
Eb (câmpul electric generat de sarcinile spaţiale fixe din
regiunea sărăcită).
 În aceste condiţii, rezistivitatea electrică a regiunii sărăcite creşte
foarte mult.

 Interacţiunea dintre radiaţiile ionizante şi atomii din regiunea

sărăcită conduce la formarea (în urma proceselor de ionizare)
de perechi e—ion.
 Numărul perechilor e- - ion depinde de energia pierdută de
particula şi de energia medie de ionizare a atomilor.
 Astfel, Wi (Si) = 3,5 eV; Wi (Ge) = 2,9 eV;

 Pentru comparaţie: Wi (aer) ≈ 35 eV; Wi (scintilator) = 300 eV;

 Sub acţiunea câmpului electric (Ep + Eb), electronii se îndreaptă

spre anod.
 Spre deosebire de gaze, ionii formaţi sunt ficşi în reţea.
 Aceasta nu înseamnă că ei nu participă la conducţie! Ionii pozitivi
reprezintă de fapt goluri. Mişcarea lor aparentă spre catod
însemnând de fapt un curent suplimentar de electroni spre anod.

CONCLUZIE
 Funcţionarea DS se bazează pe colectarea sarcinilor electrice
produse la interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materialul
semiconductor din zona activă.
C. Construcţia detectorilor cu semiconductori
 Există o mare varietate de detectori cu semiconductori.
 Materialele semiconductoare utilizate sunt Si sau Ge. În
general,
 detectorii cu Si sunt folosiţi pentru detectarea particulelor încărcate.
 detectorii cu Ge sunt folosiţi pentru detectarea radiaţiilor X şi gama.

 Există şi detectori pentru neutroni care au pe suprafaţa lor

depus
 un strat subţire dintr-o substanţă bogată în hidrogen, sau
 o peliculă convertoare dintr-un material ce conţine Li, B sau nuclee
fisile (care fisionează cu neutroni);

 Aceasta deoarece neutronii, neavând sarcină electrică, nu pot fi

înregistraţi direct, ci prin intermediul:
 Reacţiilor nucleare de tip (n,p). Ex: 10 B(n,α)7Li, 3He(n,p)3H
 Reacţiei de fisiune (n,f).
Fig. 19: Detectori cu semiconductori: pentru particule încărcate = detectori
cu siliciu (stânga); pentru radiaţii X şi gama (detector cu germaniu
hiperpur (HPGe) (dreapta)).
D. Caracteristicile detectorilor cu semiconductori
 Funcţionarea DS de diverse tipuri se caracterizează prin:
 Parametrii electrici principali:
 d = grosimea zonei sărăcite în purtători liberi de sarcină el.
 Cd = capacitatea electrică a detectorului.

 Parametrii de detecţie:
 energia maximă detectată spectrometric, eficacitatea, rezoluţia
energetică, rezoluţia temporală.
 Din calcule => în care:
ε = εr· ε0 = constanta dielectrică a mediului (εr(Si) = 12; εr(Ge) = 14).
μ = mobilitatea maximă a purtătorilor de sarcină.
ρ = rezistivitatea materialului de bază.
Vb = diferenţa de potenţial internă a joncţiunii=> Eb.
(Vb(Si) ≈ 0,7 V; Vb(Ge) ≈ 0,3 V)
Vp = tensiunea de polarizare inversă (zeci ÷ sute de V).
 Cum => .
 Capacitatea detectorului este:

 Rezultă că, pentru un anumit detector, singura mărime variabilă este

Vp.
 Amplitudinea semnalului electric, care este de dorit să fie cât mai mare,
va fi:

=> Cd trebuie să fie cât mai mică => Vp cât mai mare.

 Vp mare => volum sensibil mare (grosimea zonei sărăcită, d, cu valoare

mare), ceea ce, în principiu, este foarte bine.
 Valoarea maximă a tensiunii de polarizare Vp este însă limitată de
apariţia zgomotului intens (a curenţilor de scurgere).
 În plus, val. maximă a Vp trebuie să fie mai mică decât tensiunea de
străpungere.
Parametrii de detecţie

a) => amplitudinea impulsului electric este

direct proporţională cu energia pierdută de particula încărcată
(incidentă sau secundară). Dacă întregul parcurs al particulei
încărcate se situează în zona activă a detectorului => particula
cedează întreaga ei energie => (se măsoară direct energia
particulei).

b) Eficacitatea detectorului

 Pentru particule încărcate: ε =1, dacă Vp > Vlimită.

 Pentru fotoni şi neutroni: ε <1.

c) Rezoluţia energetică
 Arată precizia cu care se poate determina energia unei radiaţii
incidente.
 În comparaţie cu alţi detectori, DS are o rezoluţie energetică
remarcabil de bună; Spre exemplu, faţă de detectorul cu scintilaţii,
DS are o rezoluţie de peste 10 ori mai bună.

d) Rezoluţia temporală
 Este dată de lărgimea impulsurilor (de timpul cât detectorul este
blocat cu formarea impulsului ≈ 10-9 s)
 Este mai bună decât la detectorul cu scintilaţii.

CONCLUZII
 Toate aceste caracteristici fac din DS unul din cei mai utilizaţi
detectori de radiaţii ionizante.

DEZAVANTAJE
 Sunt scumpi şi necesită o aparatură electronică performantă.
 Unii detectori nu funcţionează decât răciţi cu azot lichid (vezi Fig.
19).
Subiectul 24
Reacţii nucleare (definiţie, terminologie, clasificări, legea de
conservare a sarcinii electrice şi a numărului de nucleoni)
 Prin reacţie nucleară se înţelege procesul de interacţiune dintre o
particulă incidentă şi un nucleu ţintă, proces care conduce, în
general, la schimbarea proprietăţilor sau naturii celor doi
reactanţi.
 Interacţiunea se realizează prin intermediul forţelor nucleare şi/sau
electromagnetice.
 Reacţiile nucleare sunt reprezentate printr-o relaţie de forma
a  A  b  B sau (prescurtat)
Terminologie: A a, b  B
• a = particula proiectil (incidentă)
• A = nucleu ţintă (considerat în repaus)
Produşi de reacţie:
• b = particulă emergentă
• B = nucleu rezultat (rezidual)
Clasificarea reacţiilor nucleare
 Varietatea reacţiilor nucleare este foarte mare şi există
multe moduri de a le clasifica:
I. În funcţie de energia cinetică a particulei proiectil
1) Reacţii nucleare la energii mici (Ea  30 MeV)
2) Reacţii nucleare la energii mari (Ea = 30 MeV  1 GeV)
Observaţii
1) Reacţiile nucleare cu neutroni pot avea loc şi la energii
foarte mici, chiar la energii termice (0,025 eV).
2) La energii mai mari de 1 GeV este posibilă generarea unor
particule noi. Este domeniul de studiu al fizicii particulelor
elementare.
Există şi o clasificare mai detaliată: reacţii nucleare la energii:
- foarte mici,
- mici,
- medii,
- mari,
- foarte mari.

II. În funcţie de numărul de masă al nucleului ţintă

1) Reacţii nucleare pe nuclee foarte uşoare (A  5).

2) Reacţii nucleare pe nuclee uşoare (5  A  20).

3) Reacţii nucleare pe nuclee medii (20  A  100).

4) Reacţii nucleare pe nuclee grele (100  A  210).

5) Reacţii nucleare pe nuclee foarte grele (A  210)

III. În funcţie de stările cuantice ale produşilor de reacţie
1) Reacţii de împrăştiere elastică: a  A  a  A
- produşii de reacţie sunt identici cu partenerii iniţiali (particulele care
intră în interacţiune);
- starea iniţială (cuantică) a produşilor de reacţie rămâne identică cu
cea a partenerilor iniţiali (se modifică doar energiile cinetice ale
partenerilor de reacţie).
- are loc conservarea energiei cinetice
Reacţii de împrăştiere inelastică: a  A  a  A
*
2)
- în starea finală se regăsesc partenerii de interacţiune dar, cel
puţin pentru unul din parteneri, starea cuantică s-a modificat;
- nu se mai conservă energia cinetică.
3) Reacţii de transmutaţie nucleară: a  A  b  B
Observaţii
1) a + A - canal de intrare
b + B – canal de ieşire
• Pentru un canal de intrare sunt, în general, posibile mai multe
canale de ieşire.
Exemple:
 p 14
7 N, imp. elastica

 p  
14
7 N
*
, imp. inelastica
p 14
7 N  α  6 C,
11
reactie  p, α 
n 14 O, reactie  p, n 
 8
 γ 15
8 O, reactie  p, γ 

2) Numărul canalelor de ieşire creşte odată cu creşterea energiei

cinetice a proiectilului.
IV. În funcţie de natura particulei proiectil
1) Reacţiile nucleare produse de particule încărcate: p, d, 
Exemple:
A) Reacţii (, p), (, n)
a)
4
2 α  14
7 N  1 p  8 O- prima reacţie nucleară, Rutherford (1919); s-a
1 17

demonstrat că în componenţa nucleului intră protoni.

b) Reacţii (, n)
b1) 2 α  4 Be  0 n  6 C - descoperirea neutronului Chadwick (1932)
4 9 1 12

b2) 4
2 α  13
27
Al  10 n   P
30
15
*
- descoperirea radioactivităţii artificiale
 14
30
Si  e   ν e

(se obţin izotopi artificiali) I. Curie şi F. Joliot (1934).

B) Reacţii (p, ), (p, n), (p, ), (p, d)
Exemple: 11 p  73 Li  42 α  42 He (p, )
La început s-au realizat reacţii nucleare pe nuclee uşoare (pentru care
bariera de potenţial este mică). După construirea acceleratorilor
de particule s-au realizat şi reacţii nucleare pe nuclee mai grele:

 10 n  100
43 Tc

1
1 p  100
42 Mo  
 γ  101 Tc
 43

2) Reacţii nucleare produse de ioni grei (C, N, O, Ne, Ar, etc.)

-cu ajutorul acestora s-a reuşit obţinerea unor elemente transuraniene.
Exemple:
40
18 Ar  82
208
Pb  4n  100
244
Fm(Fermiu)

sau
16
8 O  92
238
U  4n  100
250
Fm
3) Reacţii nucleare produse de neutroni: (n, p), (n, d), (n, ), (n, ),
(n, f) (reacţii de fisiune nucleară)
Exemplu:
1
0 n  59
27 Co  27 Co  γ - reacţie de captură radiativă
60

60
27 Co   60
28 
Ni  e   ~ν e
*

 60
28  *
Ni  60
28 Ni  γ 1  γ 2

(rad. : 1,17 MeV, 1,33 MeV)

- reacţii nucleare deosebit de utile în obţinerea izotopilor - radioactivi
4) Reacţii nucleare induse de fotoni  (reacţii foto-nucleare)

Exemplu:

fotodezintegrarea deuteronului
γ  12 d  p  n

 energia de legătură, Wleg, a deuteronului

 
W leg  m p  m n  m d  c 2