1

Bibliografia
 Maria-Cristina Ştefan, Mirela Mihaela Dogaru,
MICROECONOMIE , Editura Universitară, București,
2012
 Maria-Cristina Ştefan, ECONOMIE POLITICĂ, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2009
 Maria-Cristina Ana, Economie politică şi politici
economice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007
 Constanţa Popescu, ECONOMIE, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2009
 Viorica Răducanu, RENTA, PREŢUL ŞI EFICIENŢA, Ed.
Bibliotheca, Târgovişte, 2002

2
 CURSUL 1
Economia politică –
ştiinţă socială
3
 Dezvoltarea obiectului economiei
politice
 Obiectul economiei politice, ca ştiinţă, nu a fost
definit dintr-o dată, ci este rezultatul unei
dezvoltări istorice îndelungate.
 Teoria economică a apărut iniţial în societatea
antică ca economie - ştiinţa despre gospodăria
casnică. Obiectul acesteia îl constituie educarea
cetăţenilor destoinici. Termenul de „economie ”
a fost propus de Xenofon şi mai este întâlnit şi la
Aristotel în lucrarea sa „Politica”.

4
 Treptat, termenul de economie s-a extins
într-o mare parte a lumii. Din punct de
vedere semantic, provine din trei cuvinte
greceşti „oikos” (gospodărie), „nomos”
(normă, lege) şi „polis” (cetate, oraş,
societate), cu derivatul său „politeia” care
însemna organizare socială.

5
 Evoluţia ştiinţei economice
 etapa prestiintifica – din Antichitate pana in
sec. al XVIII-lea;
 Etapa constituirii propriu zise a stiintei
economice – intre anii 1750-1870;
 Etapa descoperirii si elaborarii principiilor
teoretice fundamentale – intre 1870-1930;
 Etapa contemporana – de adancire si
extindere a teoriei economice.
6
 Capitalismul a determinat apariţia unei ştiinţe
independente – economia politică. În centrul
atenţiei acesteia s-a aflat iniţial, nu producţia, ci
sfera circulaţiei.
 Mercantilismul (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea)
a fost o doctrină economică ce avea în centrul său
ideea că aurul şi argintul reprezintă cea dintâi
bogăţie, atât pentru indivizi, cât şi pentru state.
 În anul 1615, Antoine de Montchretien a publicat
„Traité d΄économie politique”, lucrare ce a dat
denumirea viitoarei ştiinţe.
7
 Şcoala clasică
 Formarea economiei politice clasice a fost
pregătită de dezvoltarea capitalismului. Acest
curent de gândire economică a pus bazele
liberalismului economic (libertatea de decizie şi
acţiune a oamenilor şi întreprinderilor).
 Primii reprezentanţi ai acesteia au fost William
Petty (1623 – 1687) în Anglia şi Pierre
Boisgilber (1646 - 1714) în Franţa. Ambii au
încercat să definească valoarea prin muncă.
 Promotorul acestei şcoli, François Quesnay
(1694 - 1774) a pus bazele teoriei reproducţiei
capitalului social, creând primul model
macroeconomic.
8
 Clasicii economiei politice
 Adam Smith (1723-1790) a explicat condiţiile producţiei
şi acumulării bogăţiei în lucrarea sa fundamentală “The
Wealth of Nations: An Inquiry into the Nature and Causes
of the Wealth of Nation” (Avuţia naţiunilor) (1776).
 În centrul preocupărilor lui David Ricardo s-a aflat nu
sfera producţiei, ci sfera repartiţiei. Meritul lui său constă
în aceea că a încercat să construiască sistemul de categorii
ale economiei politice pe baza teoriei valorii muncă.
 Principalul adversar al teoriei lui David Ricardo a fost
Thomas Malthus, care a asigurat trecerea de la legea
valorii la teoria cererii şi ofertei. Încercarea de a împăca
diferitele teorii ale gândirii economice aparţine lui John
Stuart Mill (1806-1873).

9
 Şcoala neoclasică
 Noţiunea „economie politică” (political economy)
este înlocuită cu noţiunea „economics”, prin care
se înţelege ştiinţa analitică a folosirii de către
oameni a resurselor limitate pentru producerea
diferitelor produse şi servicii, repartiţia acestora şi
schimbul între membrii societăţii în vederea
consumului.
 Primul care a folosit termenul de „economics” a
fost Alfred Marshall (1842 - 1924) în lucrarea
„Principles of Economics” (Principiile economiei)
(1890).
 Alţi reprezentanţi: William Stanley Jevons, Carl
Menger, Franz Wieser, Leon Walras.
10
 Keynesismul

 John Maynard Keynes (1883-1946) –

lucrarea sa fundamentală: „The General
Theory of Employment, Interest and
Money” (Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi a banilor) apărută
în 1936. Keynesismul, ca nouă direcţie
în gândirea economică, a pus în centrul
atenţiei problemele macro-analizei.

11
 Alte curente de gandire economica:
 Neokeynesiştii (Robert Harrod, E. Domar, Alvin Hansen
etc.) au abordat problemele dinamicii economice,
încercând să găsească un raport optim între ocuparea
forţei de muncă şi inflaţie. În aceiaşi direcţie se situează şi
concepţia sintezei neoclasice a lui Paul Samuelson care
a încercat să unească în mod organic metodele reglării de
către piaţă şi de către stat.
 În anii ΄60-΄70, postkeynesiştii (Joan Robinson,
Nicholas Kaldor etc.) au încercat să completeze
keynesismul cu ideile lui David Ricardo. Noii adepţi ai lui
Ricardo au cerut o mai egală repartizare a veniturilor,
restrângerea concurenţei de piaţă, realizarea unui sistem
de măsuri pentru o luptă eficientă cu inflaţia.

12
 Definirea economiei politice
 Economia politică este considerată ştiinţa despre
faptele şi comportamentele economice, procese prin
care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul
resurselor rare.
 Economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un
ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea
economică, o reflectare universalizată, generalizată a
acestei realităţi.
 Ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică
în întreaga ei complexitate, are în vedere
interdepedenţele dinamice din economia reală.
 În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală,
economia politică încearcă să elimine opoziţia dintre
teorie şi doctrină.
 Economia politică creează tehnici şi instrumente de
cercetare a faptelor economice, împrumută tehnici
şi instrumente de la alte ştiinţe.
13
 Obiectul economiei
politice
„Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază
procesele şi fenomenele economice în strânsă legătură
cu factorii şi împrejurările care le determină (producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii) în
vederea desprinderii legilor şi raporturilor de
condiţionare, interdependenţă şi funcţionalitate,
respectiv a punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de
utilizare eficientă a resurselor şi a impulsurilor
(mobilurilor) care îi animă pe agenţii economici în
activitatea economică”.
14
Locul economiei în sistemul general
de ştiinţe

Sistemul general de ştiinţe

15
 Sistemul ştiinţelor economice
Cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale (ex: economia politică, istoria
economiei naţionale, istoria gândirii economice);
b) ştiinţe economice teoretico – aplicative care cuprind:
 ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi credit, economia
muncii etc.);
 ştiinţe economice de ramură (economie industrială, economie
agricolă etc.);
 ştiinţa întreprinderii (managementul firmei);
 ştiinţe ale economiei mondiale (relaţii economice internaţionale).
c) ştiinţe economice de măsurare şi funcţionale (statistica economică,
managementul, marketingul);
d) ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică,
cibernetica economică, drept economic, etc.)

16
 C2 Metoda economiei politice

 Cuvântul “metodă” provine din limba greacă –

methodos, însemnând „cale către ceva”. În
sens larg, metoda poate fi definită ca activitate
orientată spre atingerea unui numit obiectiv.
Metoda unei ştiinţe, pe de o parte, reflectă legile
cunoscute ale sferei cercetate din lumea
înconjurătoare, iar pe de altă parte, este un
mijloc de cunoaştere în continuare.
17
 Economia politică foloseşte în procesul cunoaşterii
următoarele metode sau procedee ştiinţifice:
1. metoda comparării este procedeul logic cel mai general,
universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor
ştiinţifice. Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu
ajutorul comparaţiei;
2. abstractizarea reprezintă procedeul prin care
cunoaşterea trece de la concret la abstract, acest
procedeu presupunând analiza şi sinteza.
• Analiza presupune divizarea, descompunerea mentală
sau fizică a obiectului de studiu în părţile sale constitutive,
examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor
caracteristice;
• Sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei
desăvârşindu-l. Cu alte cuvinte, analiza pregăteşte
declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută analiza în faza sa
finală;
18
3. inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea
concluziilor generale din analiza cazurilor particulare, iar
deducţia constă în aplicarea tezelor generale, a
principiilor la analiza fenomenelor, proceselor
particulare;
4. metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri
sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un
alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin
această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;
5. metoda logică cercetează procesele economice în
evoluţia lor de la simplu la complex, urmărind linia
istorică în forma sa abstractă şi consecventă;
6. metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin
practic şi teoretic;
7. metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-
se la indicatorii statistico-matematici.

19
 Legile economice
 Forma exterioară de manifestare a activităţii economice,
respectiv acele elemente, aspecte şi/sau acte ale vieţii
economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia,
putând fi cunoscute direct de către oameni, pe bază de
experienţă poartă denumirea de fenomen economic.
 În categoria fenomenelor economice pot fi incluse: tranzacţiile
economice, cererea şi oferta de mărfuri, nivelul preţurilor şi
tarifelor, al profitului, al impozitelor şi taxelor, abundenţa sau
penuria unor mărfuri pe piaţă etc.
 Privite în mişcarea lor, în dinamica temporală şi spaţială,
fenomenele economice devin procese economice.
 Prin proces economic se înţeleg acele transformări în starea
activităţii economice, care evidenţiază dezvoltarea în timp şi
spaţiu a fenomenului economic.
 Procesele economice includ ansamblul faptelor şi activităţilor
referitoare la viaţa economică, cum ar fi: procesele de
producţie, de distribuţie, de consum, de muncă etc.

20
 Legile economice desemnează acele legături
necesare, esenţiale, relativ stabile şi repetabile
de cauzalitate sau dependenţă mutuală existente
în mod obiectiv între fenomenele şi procesele
economice.
 Legăturile dintre fenomenele şi procesele
economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci
reprezintă necesităţi obiective, ele existând
independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor.

21
 Capitolul 2

 Noţiuni economice de bază

22
 Activitatea economică şi
componentele sale

Activitatea economică este o formă specifică a activităţii

practice care urmăreşte realizarea unor scopuri precise şi
anume satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.
Activitatea economică reflectă efortul esenţial al oamenilor de
a utiliza resurse economice, în vederea producerii, repartiţiei,
schimbului şi consumului de bunuri şi servicii corespunzător
nevoilor şi intereselor oamenilor.

23
Caracteristicile activităţii economice:
 are sens, are finalitate;
 este creatoare, amplă şi diversificată ;
 activitatea economică reprezintă suportul
existenţei şi dezvoltării societăţii.
 Activităţile economice se pot grupa după
specificul lor în activităţi de: producţie;
repartiţie; schimb; consum.

24
1. Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în
combinarea factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor
economice şi serviciilor necesare societăţii.
 În funcţie de rezultatele ei, producţia poate fi:
- producţie materială – cuprinde totalitatea proceselor fizice,
chimice, biologice, economico-sociale prin care resursele economice
(inclusiv cele rezultate din procesele de producţie anterioare) sunt
transformate în bunuri economice utile;
- producţie imaterială (prestări de servicii) – activităţi ale căror
rezultate satisfac nevoile personale sau de producţie sub formă de
prestări de servicii. Sau, altfel spus, reprezintă acele activităţi care
transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială
(transporturi, activităţi turistice etc.).
 După sfera de cuprindere, producţia poate fi:
- Primară, specifică obţinerii de bunuri acţionând direct asupra
naturii;
- Secundară, activităţi economice de prelucrare a produselor
primare;
- Terţiară, tip de producţie care are ca rezultat prestarea unor
servicii;
- Cuaternară, specifică serviciilor informatice.
25
2. Repartiţia (distribuţia) cuprinde acele activităţi
economice prin care bunurile şi serviciile create în
producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai
mult, ea cuprinde acele activităţi economice prin
care se distribuie veniturile (fundamentale) create în
societate, către participanţii la viaţa economică şi
între membrii societăţii (ex: plata salariilor, a
profiturilor, a impozitelor etc.).
3. Schimbul (circulaţia) se referă la acele activităţi
economice ce asigură trecerea bunurilor şi
serviciilor din sfera producţiei, în sfera consumului,
de la o persoană la alta (fizică şi/sau juridică) (spre
exemplu, deplasarea în spaţiu a bunurilor, actele de
vânzare – cumpărare, păstrarea şi depozitarea,
distribuţia, etc.).
26
4. Consumul este scopul final al producţiei şi constă
în folosirea efectivă a bunurilor. Prin consum se
verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu
nevoile şi dorinţele oamenilor.
 În cadrul acestui proces au loc numeroase sub-
procese cum sunt:
• consumul productiv (intermediar) – constă
în consumarea unor bunuri materiale şi servicii
pentru crearea altor bunuri şi servicii;
• consumul neproductiv (consum final) –
reprezentat de consumarea bunurilor economice
pentru satisfacerea trebuinţelor personale.

27
Nevoile umane şi resursele economice

 Nevoile umane sunt definite ca doleanţe, cerinţe şi aspiraţii ale

oamenilor de a avea şi folosi bunuri materiale şi servicii.
 În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, aceste nevoi pot
fi:
 fiziologico-somatice, resimţite de fiecare individ, indiferent de zona
geografică şi mediul social în care trăieşte;
 spiritual-psihologice ce apar şi se amplifică pe măsura dezvoltării
societăţii;
 de grup, resimţite participanţii la anumite socio-grupuri, ce pot fi
satisfăcute numai prin acţiuni colective.
 Nevoile se împart în:
 nevoi primare - cele care satisfac nevoi vitale ale omului (alimente,
îmbrăcăminte etc.);
 nevoi secundare, din care fac parte toate celelalte nevoi(de ex.
nevoile de distracţie: teatru, cinema, sport etc.).

28
 Nevoile umane au anumite trăsături specifice, deoarece
sunt:
 nelimitate ca număr – pe măsura dezvoltării societăţii
numărul acestor nevoi creşte continuu;
 saturabile, limitate ca volum – intensitatea unei nevoi
individuale descreşte pe măsura satisfacerii sale;
 concurente – unele nevoi umane se pot dezvolta în
detrimentul altora;
 substituibile – anumite nevoi pot fi înlocuite cu altele
care satisfac aceleaşi trebuinţe sau sunt mai moderne;
 complementare – se condiţionează reciproc şi evoluează
împreună.

29
 Satisfacerea nevoilor umane implică folosirea unor
resurse economice definite ca totalitatea elementelor,
premiselor şi acţiunilor sociale practice, utilizabile sau care
pot fi atrase şi utilizate efectiv pentru producerea de noi
bunuri.
 Resursele naturale împreună cu cele umane reprezintă
resursele originare sau primare: odată cu dezvoltarea
societăţii au apărut resursele derivate, rezultat al folosirii
şi acumulării celor primare.
 Resursele economice sunt analizate în practica economică
sub două forme:
 - resurse materiale, în care se includ atât resursele
naturale primare cât şi cele derivate
 - resurse umane formate din resurse umane primare
(populaţia activă), resursele umane derivate (stocul de
cunoştinţe ştiinţifice, invenţii, inovaţii etc.) şi populaţia
inactivă.

30
 Legea rarităţii resurselor, conform căreia
volumul, structura şi calitatea resurselor
economice şi a bunurilor economice se modifică
mai încet decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor economice. Utilizarea raţională şi
eficientă a resurselor economice disponibile a
devenit un principiu fundamental al oricărei
economii, iar alegerea, ierarhizarea şi folosirea
resursele economice în scopul satisfacerii nevoilor
umane constituie problema fundamentală a
organizării oricărei economii.
31
32
 Banii
Banii reprezintă un instrument economic general acceptat, de
măsurare şi de mijlocire a schimburilor, de efectuare a
plăţilor, de transferare a titlurilor de proprietate de la o
persoană la alta; ei exprimă dreptul deţinătorilor de a
cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţării
emitente.
Etapele parcurse de bani:
1. Prima etapă este cunoscută sub denumirea de bani-marfă –
primele forme concrete de bani au fost anumite bunuri,
animale, blănuri, bucăţi de metal etc. şi care aveau rol de:
intermediar şi etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
2. Moneda bătută (din metale preţioase) treptat rolul de bani s-a
restrâns la metale preţioase (aur, argint) datorită unor
proprietăţi intrinseci:
• valoare mare într-un volum mic;
• sunt omogene şi perfect indivizibile; 33
3. Banii de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere), aceşti
bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din
semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au
adăugat bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:
• certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;
• exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la
cerere, în aur (până la primul război mondial).
Banii de hârtie, după natura lor economică, pot fi:
a) bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
b) banii de hârtie propriu-zişi sau hârtia monedă.
4. Banii de cont sau banii scripturali - sunt disponibilităţile
băneşti aflate în conturile bancare.

34
 Trăsăturile banilor
- banii reprezintă un instrument necesar, indispensabil pentru
societate;
- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb,
natura banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile
sociale îndeplinite;
- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita
schimbul mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor
economice;
- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza
încrederii pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii
efectivi sau potenţiali ai banilor;
- banii au caracter:
• nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi
achitarea oricărei datorii;
• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei
comunicaţii monetare;
• imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de
vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.

35
 Funcţiile banilor
 1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul)
permit măsurarea şi compararea în timp şi spaţiu a
cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda naţională
reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga
activitate economică, singurul mijloc capabil să
comensureze şi să compare bunuri economice şi
activităţi diferite din punct de vedere:
 cantitativ;
 calitativ;
 structural.
 2) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea
că moneda este mijlocitorul schimbului, banii putând
trece de la un deţinător la altul;
36
 Funcţiile banilor
 3) mijloc de plată - orice obligaţie economică este
evaluată în bani şi încetează prin achitarea sumei
corespunzătoare;
 4) mijloc de rezervă (de economisire) are la bază
caracterul impersonal al monedei care poate fi
folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice
moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică
sunt acceptaţi în tranzacţii în condiţii de risc şi
pierderi minime pentru deţinători;
 5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de
a servi pentru circulaţie sau stingerea obligaţiilor pe
plan internaţional.

37
C3 Masa bănească (masa monetară) reprezintă cantitatea de bani
aflată în circulaţie, la populaţie, la agenţii economici, în cadrul
unei economii naţionale, la un moment dat. Ea se concretizează în
totalitatea mijloacelor de circulaţie şi de plată existente în
economie, sub forma banilor de numerar şi a banilor în cont.
Deci: M = N + MS
Masa monetară se calculează cu ajutorul următoarelor formule:

unde: P – preţul mediu al bunurilor sau al unei tranzacţii; Q – numărul de bunuri şi

servicii tranzacţionate; T – numărul mediu de tranzacţii; V – viteza de rotaţie a banilor.

Puterea de cumpărare – reprezintă cantitatea de bunuri materiale

şi servicii care pot fi obţinute cu o unitate monetară, la un
moment dat.

Pcb= 1/p
38