CURSUL 4

STRUCTURI
ALE SISTEMULUI ECONOMIC
 Economia naţională

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse naturale,

materiale, umane, etc., de activităţi de producţie, de schimb de bunuri şi
servicii etc., care s-au constituit în ramuri, subramuri, sectoare de
activitate, ş.a. la nivelul unei ţări, între care se stabilise legături reciproce,
pe baza cărora se realizează mişcarea valorii materiale şi spirituale, se
asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii.
Premise de constituire ale economiei naţionale:
 Naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
 Un teritoriu naţional;
 Un anumit nivel al adâncirii diviziunii sociale a muncii şi de dezvolatre.
 I. Structura economiei naţionale
analizată pe plan orizontal:

1. Structură materială;
2. Structură tehnică;
3. Structură demoeconomică;
4. Structură organizaţională;
5. Structură teritorială;
6. Structură de proprietate.
 1. Structura materială reflectă compartimentarea activităţilor
economico-sociale în cadrul diviziunii sociale a muncii, corespunzător
specializării producţiei în cadrul societăţii. Structura materială se
regăseşte în structura de ramură a economiei naţionale şi în structura de
produse.
Ramura economiei naţionale reprezintă o totalitate de activităţi omogene
sau înrudite, grupate ca urmare a diviziunii sociale a muncii, care se
desfăşoară în unităţi specializate sau cu caracter mixt şi care se
concretizează în anumite bunuri (materiale şi nemateriale).
2. Structura tehnică evidenţiază alcătuirea economiei naţionale din
punct de vedere al instrumentelor tehnice şi al tehnologiilor existente.
3. Structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei
active, sau a populaţiei ocupate pe sectoare, ramuri şi subramuri, precum
şi în cadrul acestora, sau grupate pe sexe, vârstă, nivel de pregătire, etc.
4. Structura organizaţională pune în
evidenţă, pe de o parte, gruparea activităţilor
economice pe domenii mari, ce se constituie în
subsisteme ale economiei naţionale, iar pe de altă
parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi
verigi organizatorice.
5. Structura teritorială reflectă
compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni economice.
6. Structura de proprietate pune în evidenţă
alcătuirea economiei naţionale din punctul de vedere
al proprietăţii.
 Din punct de vedere economic, proprietatea
exprimă un raport de însuşire a unor bunuri de
către om.
Din punct de vedere juridic, proprietatea se
transformă în drept de proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept real, având ca
atribute:
- Dreptul de posesiune
- Dreptul de folosinţă (de utilizare)
- Dreptul de dispoziţie
- Dreptul de uzufruct (de a folosi roadele)
II. Structura economiei naţionale pe
verticală
MICROECONOMIA se referă la totalitatea proceselor şi
fenomenelor economice, la raporturile cauzale şi funcţionale care
se formează între participanţii la viaţa economică aflaţi la nivelul
unităţilor economice (firme, bănci), familiilor etc.
MEZOECONOMIA abordează viaţa economică la nivelul
ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.
MACROECONOMIA cuprinde ansamblul procedeelor şi
fluxurilor agregate la nivelul unei ţări.
 III. Economia naţională poate fi
structurată pe trei sectoare mari:
 Sectorul primar (agricultura, silvicultura,
industria extractivă)
 Sectorul secundar (industria, construcţiile)
 Sectorul terţiar (include serviciile
economice, sociale, culturale, religioase şi
administrative).
 Economia subterană
 În literatura de specialitate, economia
subterană este definită astfel: „totalitatea
activităţilor economice nedeclarate instituţiilor
însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor
sociale, care scapă înregistrărilor statistice şi
contabilităţii naţionale”.
 Altfel spus, economia subterană include atât
activităţi ilegale, precum şi activităţi legale care,
deşi cunoscute, nu sunt luate în considerare de
contabilitatea naţională, nefiind declarate
organismelor fiscale.
 Elementele componente ale
economiei subterane
 A. Economia ascunsă cuprinde două tipuri de activităţi:
economia neagră – activităţi perfect legitime concretizate
în tranzacţii, în natură sau în contra-partidă, între indivizi,
dar ascunse autorităţilor fiscale (în această categorie
sunt incluse frauda fiscală şi munca la negru) şi
activităţile criminale – activităţi penale (producţia şi
distribuţia de droguri, pornografia, proxenetismul,
prostituţia, falsificarea banilor, furturile, crimele împotriva
fiinţei umane, etc.
 B. Activităţile ne-contabilizate cuprind activităţile casnice
şi benevolatul desfăşurate de asociaţii de persoane sau
persoane individuale (supravegherea copiilor sau
bătrânilor, ajutorul în gospodărie).
 Măsurarea dimensiunilor
economiei subterane
Se face prin:
 a. Abordări directe, bazate pe efectuarea de
sondaje şi anchete pe baza cărora, prin
extrapolare se determină dimensiunea acestui
tip de economie; deoarece se face pe un număr
mare de subiecţi, rezultatele sunt discutabile;
 b. Abordări indirecte, prin utilizarea unor
metodologii bazate pe modele monetare şi
nemonetare.
 Agenţii economici
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice care
în calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente
economice similare.
Tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional:
1. Întreprinderile (firmele) grupează unităţile economice care au ca activitate
producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei.
2. Gospodăriile (menajele) reprezintă agentul economic care exprimă calitatea de
consumator de bunuri personale.
3. Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări (băncile, societăţile de asigurări,
etc.) reprezintă toate unităţile instituţionale (private, publice şi mixte) a căror funcţie
principală constă în aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
4. Administraţiile publice grupează agenţii cu rol de distribuire a venitului şi avuţiei
prin serviciile nontarifare.
5. Administraţiile private grupează agenţii privaţi fără scop lucrativ care prestează
servicii nonmarfare pentru grupuri şi colectivităţi.
6. Străinătatea este agentul economic care desemnează celelalte economii naţionale şi
unităţile lor autonome, cu care agenţii economici intră în tranzacţii economice.
 ÎNTREPRINDEREA
Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale (veriga de
bază) constituind entitatea organizatorică în care se produc bunuri
materiale şi servicii. Prin întreprindere desemnăm un grup de persoane
organizate după anumite cerinţe juridice, economice, tehnologice, care
concep şi desfăşoară un anumit complex de procese de muncă, concretizate
în produse şi servicii în vederea obţinerii unui venit net sau profit, care de
regulă, se caută să fie cât mai mare.
Caracteristicile întreprinderii:
 Existenţa patrimoniului.
 Întreprinderea combină factorii de producţie atât sub aspect tehnic şi
tehnologic, cât şi sub aspect economic, al rentabilităţii maxime.
 Agenţii care aduc factori de producţie pot exista distinct, faţă de
întreprinzător.
 Producţia este destinată pieţei (pentru schimb).
 Maximizarea profitului
 Activitatea întreprinderii generează 2 grupuri de
fluxuri reale:
 Intrări de factori de producţie.
 Ieşiri de bunuri, servicii, etc.
Materii
prime Bunuri
PIAŢA factorilor Munca PIAŢA
Capitalul ÎNTREPRINDEREA
de producţie Servicii consumatorilor
Consumuri
intermediare
Fluxurile reale generate de activitatea întreprinderii
Întreprinderea reprezintă:
 O organizaţie socială – cuprinde ansamblul de activităţi umane, care
au o finalitate bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor
tehnice, tehnologice şi de altă natură;
 Un organ tehnico-productiv – concretizat prin specificul
activităţilor productive şi al tehnologiilor folosite în dependenţa
tehnologică dintre elementele structurale;
 Un organism economic – concretizat prin ansamblul activităţilor de
gestionare a patrimoniului propriu;
 Un organism dinamic – deoarece sub impulsul progresului tehnic
întreprinderea îşi adaptează necontenit funcţiile.
 Funcţiile întreprinderii
Funcţia reprezintă ansamblul de activităţi omogene sau de complementare a
căror desfăşurare urmăreşte realizarea unor obiecte concrete ale întreprinderii.
Funcţiile întreprinderii sunt:
Funcţia de cercetare-dezvoltare - cuprinde totalitatea activităţilor prin care se
studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic,
tehnologic şi organizatoric al întreprinderii.
Funcţia de producţie – cuprinde activităţile ce caracterizează profilul
întreprinderii şi care asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de
producţie.
Funcţia comercială – asigură realizarea activităţilor de aprovizionare, de
desfacere a produselor, de prospectare a pieţei, de prezentare a produselor, etc.
Funcţia financiar-contabilă – reuneşte activităţile care asigură obţinerea şi
folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării activităţii de
ansamblu a întreprinderii.
Funcţia de personal – urmăreşte asigurarea întreprinderii cu forţă de muncă
calificată, necesară.
 Tipuri de întreprinderi

1) În raport cu domeniul de activitate în care

funcţionează:
- Întreprinderi agricole
- Întreprinderi industriale
- Întreprinderi comerciale
- Întreprinderi prestatoare de servicii
- Întreprinderi financiare, de credit, de asigurări, etc.
2) În raport cu timpul lucrat într-un an calendaristic:
- Întreprinderi ce funcţionează tot timpul anului
- Întreprinderi sezoniere.
 Tipuri de întreprinderi
3) În raport cu nivelul de specializare:
- Întreprinderi specializate
- Întreprinderi universale
- Întreprinderi mixte.
4) În raport cu tipul de producţie:
- Întreprinderi cu producţie de unicate
- Întreprinderi cu producţie de serie
- Întreprinderi cu producţie de masă.
5) În funcţie de volumul factorilor de producţie folosiţi şi în
funcţie de mărimea rezultatelor economico-financiare:
- Întreprinderi mici
- Întreprinderi mijlocii
- Întreprinderi mari.
 Tipuri de întreprinderi

6) După forma de proprietate:

- Întreprinderea particulară
- Întreprinderea asociativă
- Întreprinderea publică (de stat)
- Întreprinderi mixte (particulară şi publică, autohtonă şi
străină).
7) După modul de constituire al capitalului social
- Societăţi de persoane
- Societăţi de capitaluri
- Societăţi de tip intermediar.
C5 Legea 31/1990, revizuită în 1999 prevede:
a) Societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
angajaţilor.
b) Societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditari.
c) Societatea în comandită pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi.
d) Societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, iar acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
e) Societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social, iar asiguraţii sunt obligaţi numai la plata părţilor
sociale.
f) Regia autonomă
g) Cooperativa, poate fi:
- de consum;
- de producţie;
- de desfacere.
 Indicatorii activităţii întreprinderii

Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor natural-fizice care servesc la

măsurarea cantităţii de bunuri produse de întreprindere.
Exprimarea bănească – rezultatele globale se exprimă prin intermediul cifrei
de afaceri; rezultatele finale cu ajutorul indicatorului valoarea adăugată; rezultatele nete
prin intermediul profitului net.
Principalii indicatori în expresie bănească ai activităţii întreprinderii sunt:
- Cifra de afaceri – indicator ce pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate de
o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale efectuate într-o
perioadă de timp.
- Valoarea adăugată – reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere la suma ce
reprezintă cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, etc. şi cuprinde consumul
factorului muncă şi al factorului capital.
- Profitul brut – se determină prin scăderea din cifra de afaceri a
întreprinderii a costului aferent producţiei.
- Profitul net – reflectă partea care rămâne din profitul brut după scăderea din
acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
 Cursul 5 –
Economia naturală.
Economia de schimb
 De-a lungul timpului, în funcţie de modul
de satisfacere a nevoilor umane,
economia naţională a îmbrăcat două
forme care au coexistat şi s-au
intercondiţionat:
 1. Economia naturală sau autarhică
 2. Economia de schimb
1. Economia naturală sau autarhică
 Este acea formă de organizare a activităţilor economice în care
nevoile de consum sunt satisfăcute prin auto-consum.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor
rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
 Economia naturală are câteva trăsături specifice:
• diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul
nespecializat îşi realizează prin munca proprie bunurile
necesare;
• importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul
factor de producţie;
• predominanţa nevoilor biologice;
• izolarea producătorului din punct de vedere economic;
• descentralizarea economiei redusă;
• diviziunea simplă, naturală a muncii.
 2. Economia de schimb
 Este acea formă de organizare a activităţilor economice bazată
pe schimbul de mărfuri; agenţii economici produc bunuri sau
prestează servicii în scopul vânzării pentru a obţine alte bunuri
economice necesare propriilor trebuinţe.
 Economia de schimb se caracterizează prin:
 A. Specializarea agenţilor economici pe anumite domenii
de activitate - forţa coeziunii oricărei economii, prima condiţie
şi, totodată trăsătură a economiei de schimb, care a apărut ca
urmare a accentuării diviziunii sociale a muncii.
 Specializarea agenţilor economici este fundamentată pe teoria
avantajului absolut (pentru un anumit produs se specializează
acel agent economic care-l produce cu mai puţine resurse
decât oricare altul) sau pe teoria avantajului comparativ
(diferenţierea agenţilor economici în funcţie de modul de
realizare a produselor).
 B. Autonomia şi independenţa agenţilor economici, care au
drept de decizie asupra bunurilor pe care le deţin, iar înstrăinarea
acestora se face numai pe bază de criterii economice iar în virtutea
dreptului lor de proprietate decid asupra posesiunii, utilizării,
dispoziţiei, gestiunii şi uzufructului rezultat.
 C. Activitatea economică se desfăşoară în jurul pieţei, locul
central de efectuare a schimbului între agenţii economici, aceea
care validează deciziile economice, nici un agent economic nu se
poate izola de piaţă.
 D. Monetarizarea economiei - banii, alături de capital şi
specializare sunt cel de al treilea element important al vieţii
economice, prin funcţiile lor ca mijloc de: schimb, de măsurare a
rezultatelor activităţii econome şi de rezervă a valorii.
 E. Tranzacţii bilaterale între agenţii economici, generate de
întâlnirea pe piaţă a cererii cu oferta, când cumpărătorii sunt
interesaţi să cumpere numai bunuri utile, iar vânzătorii să-şi
maximizeze profitul.
 F. Bunurile economice îmbracă forma de marfă, acel bun
economic destinat vânzării-cumpărării pe piaţă care serveşte
producţiei sau consumului.
 Apariţia, trăsăturile fundamentale şi
formele economiei de piaţă

 În gândirea economică s-au conturat două

sisteme ale economiei de schimb :
 A. Sistemul economiei de comandă;
 B. Sistemul economiei de piaţă.
 În practică, se întâlneşte şi o a treia
formă - Economia mixtă.
Sistemul economiei de comandă
 Este caracterizat prin orientarea activităţilor agenţilor
economici în mod centralizat şi obligatoriu, decizii
economice centralizate, date de un centru unic, pe baza
unui plan unic, obligatoriu ce trebuie îndeplinit la toate
nivelurile.
 Acest sistem este întâlnit în ţări precum Cuba, China,
Coreea de Nord.
 Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a
generat, în multe ţări „foste comuniste”, economia de
comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de
tranziţie, care nu are nici trăsăturile economiei de
comandă şi nici trăsăturile economiei de piaţă, marcând
trecerea de la sistemul falimentar al economiei
centralizate la economia modernă de piaţă.
 Sistemul economiei de piaţă
 În acest sistem de organizare a economiei, raportul între
cerere şi ofertă determină principiile prioritare de
producere a bunurilor, ca şi metodele de organizare şi
combinare a factorilor de producţie, iar persoanele şi
categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri
sunt stabilite în raport cu nivelul şi dinamica preţurilor.
 Agenţii economici sunt independenţi juridic şi egali în
faţa legii, îşi exercită liber dreptul de proprietate asupra
bunurilor de care dispun, se organizează liber în activităţi
economice specifice, iar relaţiile dintre aceştia iau forma
tranzacţiilor de piaţă bilaterale, libere şi directe, realizate
într-un sistem generalizat de pieţe interdependente.
 Economia de piaţă contemporană se
caracterizată printr-o organizare şi funcţionare
pe baza mecanismelor pieţei, fundamentate
printr-un cadru legislativ-normativ bazat pe
dreptul de proprietate şi are multiple de centre
de decizie şi gestiune economică, întreprinderea
are un rol important, iar statul are numai o
influenţă indirectă şi globală, profitul fiind
obiectivul central al activităţii economice. Este o
economie în care predomină proprietatea privată
asupra bunurilor şi factorilor de producţie, alături
de proprietatea publică şi de cea mixtă.
 Economia mixtă
 Este tipul de economie caracteristic economiilor
contemporane. Este o combinaţie, o mixtură
între întreprinderile private şi cele de stat, în
care mecanismele pieţei libere se întrepătrund
cu mecanismele dirijiste, iar gradul de implicare
a statului în economie diferă de la o ţară la alta.
 Economia mixtă este acel tip de economie reală
prezentă peste tot în lume. Gradul său de
aplicabilitate în practică diferă de la un stat la
altul, în funcţie de nivelul de intervenţie al puterii
publice în economie, de rolul pieţei şi de
mecanismele de reglare a vieţii economice.