Curs 1.

Aspecte introductive privind dreptul comerțului internațional;

noțiune, obiectul de reglementare, trăsături, denumire.
 În sens tradiţional – operaţiunile de import şi export de mărfuri şi servicii, realizate prin
intermediul contractelor comerciale internaţionale (precum: contractul de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri, contractul de locaţiune, contractul de transport,
contractul de comision, contractul de depozit, contractul de antrepriză, contractul de
consignaţie, contractul de mandat etc.)

 În sens modern – în afara operaţiunilor de import-export de mărfuri şi servicii, comerţul

internaţional cuprinde şi operaţii economice, bancare, financiare şi altele asemenea, prin
intermediul cărora se realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

 Comerţ internaţional ~ colaborare economică internaţională.

 Pentru realizarea comerţului internaţional modern, sub aspect juridic, s-au produs următoarele mutaţii:
a) tipurile de contracte tradiţionale au fost adaptate noilor exigenţe ale vieţii comerciale (de
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare pe termen lung cuprind clauze specifice, necesare pentru
menţinerea echilibrului contractual în cazul în care apar împrejurări imprevizibile care schimbă datele
esenţiale pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea contractului, rupând echilibrul dintre
prestaţiile acestora);
b) s-au imaginat noi tipuri de contracte (contractul de leasing, contractul de know-how, contractul
de consulting-enginering, contractul de factoring etc.) ;
c) s-au utilizat noi metode de contractare, în locul vechii tehnici a negocierilor îndelungate şi
prealabile, fiind preferate noi tehnici caracterizate prin folosirea condiţiilor generale, a contractelor-
tip, a clauzelor standardizate, a uzanţelor unificate şi codificate etc.

2. Obiectul comerţului internaţional

Comerţul internaţional modern are ca obiect nu numai schimbul de mărfuri corporale şi transferul de
capitaluri, ci şi schimbul de servicii, numit şi “comerţul invizibil”. Acesta cuprinde prestări de
servicii precum: transporturile internaţionale de mărfuri şi călători, telecomunicaţiile, turismul
internaţional, asigurarea şi reasigurarea internaţională, serviciile efectuate în porturi şi aeroporturi
internaţionale, întreţinerea reprezentanţelor economice, diplomatice, consulare şi militare străine şi a
personalului acestora.
 Ritmul anual de creştere a comerţului invizibil a depăşit, în ultimii ani, pe cel al
comerţului cu mărfuri.
 3. Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional

 Dreptul comerţului internaţional are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice care se
nasc în cadrul schimburilor economice internaţionale şi colaborării economice internaţionale
şi au, în acelaşi timp, caracter comercial şi internaţional.

3.1. Caracterul comercial al raporturilor de drept al comerţului internaţional

 Calificarea unui raport juridic ca fiind de natură comercială sau civilă se face după criterii
proprii dreptului naţional care este aplicabil acelui raport juridic, potrivit normelor de drept
internaţional privat (lex causae). Această calificare are consecinţe în ce priveşte capacitatea
sau competenţa juridică. Potrivit legii române calificarea unui raport juridic se face după lex
fori (art.2558 C.civ.; art.3 din legea 105/1992).

 În privinţa determinării caracterului comercial al unui act sau fapt juridic există, în diferitele
sisteme naţionale de drept, trei concepţii, ce au ca reper antinomia drept civil-drept comercial:
a) una subiectivă,
b) alta obiectivă şi
c) concepţia mixtă, care îmbină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.
 3.1.a. Conceptia subiectiva

 Consideră că dreptul comercial este un drept al comercianţilor, legea comercială fiind

aplicabilă doar persoanelor ce au calitatea de comercianţi, nu tuturor celor care săvârşesc
acte de comerţ. Concepţia subiectivă este consacrată în dreptul german.

 Acestă concepţie include în categoria actelor subiective de comerţ toate operaţiunile făcute
de un comerciant în exerciţiul profesiei sale, considerând că un act civil devine comercial
datorită calităţii de comerciant a celui care-l săvârşeşte (calitatea de comerciant rezultă fie din
lege, fie din înscrierea unei persoane în registrul comerţului).

 Comercialitatea este prezumată pentru actele juridice încheiate de cel care are calitatea de
comerciant, care sunt considerate acte comerciale în temeiul principiului accesorium sequitur
principale, chiar dacă, prin natura lor, asemenea acte aparţin dreptului civil sau altor ramuri de
drept şi, obiectiv, nu au caracter de comercialitate (de exemplu, cumpărarea de către un
comerciant a unor camioane pentru transportul mărfurilor este un act de drept civil, dar în
temeiul teoriei accesoriului el devine un act de comerţ pentru că este săvârşit de un
comerciant).

 Prezumţia de comercialitate are un caracter relativ, deci poate fi înlăturată prin proba contrară,
dar administrarea acestei probe este limitată. Ea se admite în două situaţii:
a) dacă actul are o natură esenţial civilă (de exemplu, acceptarea unei moşteniri,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, testamentul, adopţia);
b) dacă natura civilă, necomercială, rezultă, în mod expres sau tacit, din însuşi
cuprinsul actului juridic, în înţelesul său de operaţiune juridică, nu de instrument probator (de
exemplu, cumpărarea de bunuri pentru uzul personal al comerciantului sau al familiei sale nu
are caracter comercial, indiferent că părţile au precizat sau nu că operaţiunea este
străină comerţului cumpărătorului).
 3.1.b. Concepţia obiectivă

 Concepţia obiectivă a dreptului comercial ia în considerare, pentru stabilirea caracterului

comercial sau civil al unui act juridic, natura intrinsecă a actului juridic respectiv, operaţiile
care sunt necesare activităţii comerciale, indiferent de calitatea de comerciant sau
necomerciant a celui care le săvârşeşte, de profesia acestuia; deci concepţia obiectivă
consideră dreptul comercial ca fiind un drept aplicabil unei categorii de acte juridice-actele de
comerţ. Criteriul obiectiv este adoptat în dreptul francez, belgian, spaniol, portughez.

 Această concepţie consideră că sunt două feluri de acte de comerţ:

a) acte al căror caracter comercial rezultă din însăşi forma actului juridic (de exemplu,
cambia, cecul, biletul la ordin, contractul de societate);
b) acte al căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul actului juridic,
precum cumpărarea în scop de revânzare sau de închiriere de bunuri mobile, asigurările,
depozitele pentru cauză de comerţ, întreprinderile de transporturi, operaţiunile de bursă,
operaţiunile bancare şi de credit etc.
 3.2. Caracterul internaţional al raporturilor de drept al comerţului internaţional

 Spre deosebire de raporturile comerciale de drept intern, cele care aparţin dreptului comerţului
internaţional au în plus un element de extraneitate (internaţionalitate).
 Sunt considerate elemente de extraneitate: sediul sau domiciliul (eventual reşedinţa) părţilor,
locul încheierii contractului, locul predării bunului vândut (deci al executării contractului) etc.
 Convenţiile internaţionale sau legile uniforme ce reglementează raporturi juridice de comerţ
internaţional definesc elementele de internaţionalitate specifice acelor raporturi. De exemplu,
Convenţia de la Viena, din 1980, stipulează că prevederile sale se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite. În contractele care au ca
obiect prestările de servicii, elementul de internaţionalitate este legat de executarea prestaţiei
pe teritoriul altui stat (transportul de persoane sau mărfuri, executarea de lucrări etc.).
 Pentru determinarea caracterului internaţional al raporturilor juridice care formează obiectul
dreptului comerţului internaţional unele convenţii internaţionale au consacrat criteriul
subiectiv, altele criteriul obiectiv.
 Criteriul de natură subiectivă a fost avut în vedere de:
a) Convenţia europeană de arbitraj, Geneva, 1961, care se referă la persoane fizice sau juridice
având „reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite” (art.1 pct.1 lit.a),
b) Convenţia pentru reglementarea diferendelor dintre state şi resortisanţi ai altor state,
Washington, 1965, care se referă la persoane care posedă „naţionalitatea altui stat”(art.
25, par.2, lit.a),
c) Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri, Viena, 1980, care precizează că „se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părţi care îşi au sediul în state
diferite” (art.1), „iar dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine locul” (art.10
lit.b),
d) Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, New York,
1974, care dispune că „un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat
ca având un caracter internaţional dacă, în momentul încheierii contractului, cumpărătorul
şi vânzătorul îşi au sediul în state diferite” (art.2 alin.1 lit.a).

 Criteriul obiectiv impune ca bunul care formează obiectul raportului juridic să treacă cel
puţin un punct de frontieră. Acest criteriu este prevăzut de convenţiile internaţionale
referitoare la transporturi, precum:
1. Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele, Geneva, 1956, arată
(art.1 pct.1) că prevederile sale se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe
şosele când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare sunt situate în două ţări
diferite, indiferent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract;
2. Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor,
Berna, 1980, prevăd (art.1 pct.1) că regulile respective se aplică tuturor expediţiilor de
mărfuri al căror parcurs străbate teritoriile a cel puţin două state;
3. Convenţia privind unificarea unor reguli privind transportul aerian internaţional,
Montreal, 1999, prevede (art.1 pct.2) că este considerat transport internaţional orice
transport în care punctul de plecare şi punctul de destinaţie sunt situate pe teritoriul a
două state părţi.
 În dreptul român a fost consacrat, în principal, criteriul subiectiv al internaţionalităţii,
reglementându-se cerinţa ca părţile raportului juridic să aibă domiciliul (sediul) în state
diferite (art. 2570-2571 C.civ.; art.88, din legea 105/1992); totodată, legea consideră că un
contract de vânzare are caracter internaţional şi în cazul în care una dintre părţi persoană
juridică îşi are numai fondul de comerţ într-un alt stat, acelui contract fiindu-i aplicabilă legea
statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.

4. Trăsături generale ale dreptului comerţului internaţional

 Doctrina a scos în evidenţă următoarele trăsături ale dreptului comerţului internaţional:

1) Dreptul comerţului internaţional are un caracter normativ, întrucât cuprinde norme
juridice care aparţin mai multor ramuri de drept, fiind reunite, în cadrul acestei materii
interdisciplinare, prin obiectul lor comun de reglementare.
2) Raporturile ce cad sub incidenţa reglementărilor din domeniul dreptului comerţului
internaţional trebuie să conţină cel puţin un element de extraneitate, care să aibă calitatea de
a face raportul juridic care-l cuprinde susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe
sisteme naţionale de drept.
3) Aceste raporturi iau naştere, în principal, între comercianţi-persoane fizice sau juridice,
dar şi statele, în anumite condiţii, pot fi subiecte ale unor asemenea raporturi.
4) Raporturile de drept al comerţului internaţional se caracterizează prin egalitatea juridică a
părţilor.
 5) Dreptul comerţului internaţional nu este o ramură de drept distinctă a sistemelor juridice
naţionale, ori a ordinii juridice internaţionale, ci este o materie juridică interdisciplinară
sau pluridisciplinară, aflată la confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele de drept
naţional, cuprinzând norme juridice care aparţin deopotrivă dreptului internaţional şi dreptului
intern, reunite în această materie juridică prin obiectul lor comun de reglementare .
6) Obiectul social-juridic al reglementărilor din domeniul dreptului comerţului internaţional
îl constituie disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerţului
internaţional şi cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale.

5. Denumirea de “drept al comerţului internaţional”

 În literatura juridică sunt folosite mai multe expresii pentru desemnarea acestei discipline:
drept comercial internaţional, drept internaţional comercial, drept internaţional privat
comercial şi evident, drept al comerţului internaţional. Toate denumirile întrebuinţate în
prezent sunt susceptibile de obiecţii:
1.Denumirea de “drept comercial internaţional”, folosită de o parte a doctrinei şi de
documentele O.N.U., este discutabilă, mai ales în ceea ce priveşte sintagma de “drept
comercial”. Astfel, sunt sisteme de drept care nu cunosc dualitatea dreptului patrimonial, de
exemplu sistemul de drept anglo-saxon, dreptul italian, elveţian, român etc., deci nu există un
drept civil şi un drept comercial. Dar şi subiectele din acele state în care este legiferată
unitatea dreptului civil, participă la schimburile internaţionale de mărfuri, fiindu-le aplicabil
dreptul comerţului internaţional.
2. Denumirea de “drept internaţional comercial” este neadecvată întrucât nu corespunde
realităţii. În comerţul internaţional nu este vorba de relaţii între state ca să se poată vorbi de un
drept internaţional comercial, ci de relaţii comerciale care se stabilesc mai ales între
comercianţi, persoane fizice şi persoane juridice; dreptul comerţului internaţional este o parte
a dreptului privat, chiar dacă unele raporturi juridice sunt reglementate de norme ale dreptului
public. În al doilea rând, această denumire sugerează că dreptul comerţului internaţional
constituie o parte a dreptului internaţional public, fapt ce nu poate fi susţinut pentru că
izvoarele sale interne (normele de drept internaţional privat, de drept civil, de drept comercial,
de drept administrativ, de drept financiar etc.) sunt foarte importante ca pondere.

3. Denumirea de “drept internaţional privat comercial” se referă numai la o parte din dreptul
comerţului internaţional, adică numai la normele ce reglementează conflictele de legi din
comerţul internaţional (deci numai la relaţiile de drept internaţional privat). Această denumire
implică o restrângere a domeniului de reglementare, excluzând o parte însemnată a
raporturilor juridice care se cuprind în sfera de incidenţă a dreptului comerţului internaţional,
adică raporturile de drept internaţional public, de drept administrativ, de drept civil, de drept
comercial, de drept financiar etc.

4. Denumirea de “drept al comerţului internaţional” este cea mai potrivită pentru ansamblul
de norme care reglementează comerţul internaţional, fiind o expresie care cuprinde toate
instituţiile juridice importante ale comerţului internaţional. Aceasta este o denumire
descriptivă, care constată existenţa unui fenomen obiectiv (comerţul internaţional) şi exprimă
sintetic ansamblul de norme juridice care-l reglementează.
 TESTE GRILĂ

 1) Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic legea română a

consacrat: a) criteriul obiectiv
b) criteriul subiectiv
c) criteriul mixt.
 2) Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile
juridice care au caracter: a) internaţional
b) comercial
c) comercial şi internaţional.
 3) Potrivit legii române, calificarea unui raport juridic se face după :
a) lex contractus
b) lex personalis
c) lex fori
 4) Raportul juridic de drept al comerţului internaţional trebuie să cuprindă:
a) cel puţin un element de extraneitate
b) cel puţin două elemente de extraneitate
c) niciun element de extraneitate
 5) Prezumţia de comercialitate a actelor încheiate de un comerciant are caracter :
a) relativ
b) absolut