Curs 4.

Contractul comercial international:

-izvoarele obligatiilor in comertul international;
- clasificarea contractelor de comert international;
- clauze comune contractelor de comert international
 1. Izvoarele obligaţiilor în comerţul internaţional

 Izvoarele obligaţiilor în comerţul internaţional pot fi:

a) actele juridice
b) faptele juridice conexe cu actele juridice.
 Actele juridice au fost clasificate, la rândul lor, în:
a.1) acte juridice de bază (contractele şi titlurile de valoare) şi
a.2) acte juridice auxiliare (precum oferta, acceptarea, acreditivul, ordinul de
îmbarcare).
 Faptele juridice licite sau ilicite, pentru a fi izvoare de obligaţii comerciale internaţionale,
trebuie să fie legate direct sau indirect, de un contract principal care “le poate oferi, prin
extensiune, note de internaţionalitate şi comercialitate, asigurându-le un regim distinct de
cel din dreptul intern, care să justifice, printre altele, competenţa jurisdicţiei arbitrale”.

 Cel mai important instrument de realizare a comerţului internaţional îl reprezintă contractul

comercial internaţional.

 Fac parte din categoria contractelor comerciale internaţionale: contractul de vânzare

internaţională de mărfuri; contractul de transport internaţional de mărfuri şi persoane;
contractul de asigurare internaţională; contractul de comision internaţional; contractul de
mandat internaţional; contractul de gaj; contractul de depozit; contractul de leasing;
contractul de know-how; contractul de engineering etc.
 Actele juridice unilaterale au o importanţă mai mică decât contractele şi sunt reduse ca
număr în comerţul internaţional (de altfel şi în dreptul intern situaţia este aceeaşi). Din sfera
actelor unilaterale de comerţ internaţional fac parte: subscrierea unui titlu de credit (cambie,
bilet la ordin, cec), constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere limitată cu asociat
unic etc.

2. Caractere ale contractelor comerciale internaţionale

 Contractul comercial internaţional trebuie să aibă simultan caracter comercial şi

internaţional, pentru că lipsa uneia dintre aceste trăsături face ca acel contract să aparţină fie
contractelor civile, fie contractelor comerciale supuse exclusiv dreptului naţional.

 Spre exemplu, operaţiunile de introducere sau de scoatere din ţară prin colete sau de către
călători, cu respectarea prevederilor legale, a unor bunuri de uz familial sau personal, neavând
caracter comercial, nu pot fi considerate contracte comerciale internaţionale, deşi prezintă
elemente de extraneitate.

 Tot astfel, vânzarea comercială, mandatul comercial, asigurările etc., nu devin contracte
comerciale internaţionale dacă nu au un element de internaţionalitate apt să determine
incidenţa simultană a mai multor sisteme de drept naţional.
 Pentru determinarea caracterului “internaţional” al unui contract comercial se utilizează:
- atât criterii juridice (precum locul încheierii contractului, locul executării sale,
domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei juridice etc.),
- cât şi criterii economice (care se referă la impactul economic al contractului, cum
sunt: mişcarea de valori peste frontiere, repercusiunile asupra rezervelor de devize ale unei
ţări, incidenţa operaţiei juridice asupra relaţiilor economice cu străinătatea etc.), în raport de
natura contractului respectiv, cu tendinţa evidentă de a se găsi soluţii în favoarea comerţului
internaţional.

 Concepţia care utilizează numai criterii juridice susţine că un contract are caracter
internaţional când conţine cel puţin un element de extraneitate. Această concepţie a fost
criticată, invocându-se ca argument faptul că unele elemente de extraneitate nu sunt luate în
considerare pentru a se conferi caracter internaţional unui contract (de exemplu, cetăţenia
părţilor). Se ajunge astfel la concluzia că este necesară aplicarea cumulativă a două sau mai
multe criterii pentru a se considera că un contract are caracter internaţional, deoarece un
singur criteriu nu este suficient în acest scop.

3. Regimul juridic al contractelor comerciale internaţionale

 Întrucât în prezent nu există un drept material uniform în materie, acest regim juridic poate să
fie diferit de la un contract la altul, în funcţie de legea aplicabilă contractului respectiv. Astfel:
 a) unele dintre contractele comerciale internaţionale formează obiectul de reglementare
al convenţiilor internaţionale, precum:
- contractul de vânzare internaţională de mărfuri formează obiectul de reglementare al
Convenţiei de la Viena, din 1980;
- contractul de transport de mărfuri pe mare este reglementat de Convenţia de la
Hamburg, din 1978;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe Dunăre formează obiectul de
reglementare al Convenţiei de la Siofoc (Ungaria), din 1989;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată este reglementat de
Convenţia de la Berna, din 1980;
- contractul internaţional de transport aerian de mărfuri formează obiectul de
reglementare al Convenţiei de la Montreal, din 1999;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe şosele este reglementat de
Convenţia de la Geneva, din 1956;

b) alte contracte, nefiind reglementate prin convenţii internaţionale în materie,

constituie obiectul reglementărilor speciale din dreptul naţional al statelor comunităţii
internaţionale, care sunt aplicabile când acesta constituie lex causae;
 c) în sfârşit, în lipsa oricăror reglementări speciale, contractele comerciale internaţionale
sunt supuse regimului juridic de drept comun ce rezultă din sistemul de drept naţional care
constituie lex causae, în conformitate cu normele conflictuale incidente.

4. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

 Contractele comerciale internaţionale sunt clasificate pe baza mai multor criterii, dintre care unele
sunt specifice dreptului civil, iar altele dreptului comerţului internaţional.

4.1. Criterii de clasificare specifice dreptului civil

4.1.1. În raport de finalitatea urmărită de părţi, actele juridice civile pot fi oneroase sau cu titlu
gratuit.
 Contractele comerciale internaţionale au caracter oneros pentru că fiecare parte contractantă se
obligă să execute o prestaţie în vederea obţinerii unui avantaj material prin executarea prestaţiei
celeilalte părţi.
 Activitatea comercianţilor are un caracter lucrativ, adică este desfăşurată în vederea obţinerii
unui profit. De aceea au caracter oneros şi contractele care în dreptul comun sunt, în principiu, cu
titlu gratuit, precum mandatul, depozitul, contractul de împrumut a unei sume de bani.
 Chiar actele juridice care în aparenţă au caracter gratuit (precum distribuirea fără plată de
eşantioane, vânzarea de marfă în regim de solduri, vânzarea promoţională şi contractul de
licenţă gratuită a unui brevet de invenţie) în realitate, au caracter oneros pentru că le lipseşte
intenţia de gratificare (animus donandi), care este de esenţa actelor juridice cu titlu gratuit.
De exemplu:
a) distribuirea de eşantioane fără plată îndeplineşte funcţii publicitare, de reclamă,
având ca scop atragerea clientelei şi obţinerea, în consecinţă, de avantaje materiale viitoare;
b) vânzarea de marfă în regim de solduri, adică vânzarea sub cost, are ca scop
evitarea de pierderi şi mai mari, pentru că sunt soldate mărfurile existente în stoc şi care au
devenit greu vandabile, fie pentru că nu mai sunt competitive sub aspectul parametrilor
tehnico-calitativi, în raport cu mărfurile concurente, fie pentru că au ieşit din modă, ori sezon.
Prin trecerea timpului, vânzarea unor asemenea mărfuri ar deveni mai dificilă şi chiar
imposibilă. Deci, în realitate, vânzarea în regim de solduri are ca scop deblocarea fondurilor
băneşti şi eliberarea spaţiilor de producţie sau depozitare;
c) contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie are în vedere, în comerţul
internaţional, de obicei, „avantajele ce rezultă din alte operaţii corelative” (de exemplu,
pătrunderea pe o nouă piaţă şi livrarea de instalaţii, piese de schimb, consumabile, prestarea
unor servicii de reparaţii şi întreţinere).
4.1.2. În funcţie de cognoscibilitatea, în momentul încheierii contractului, a prestaţiilor
asumate de părţi, contractele comerciale internaţionale pot fi comutative, când prestaţiile la
care se obligă părţile sunt determinate ori determinabile (majoritatea operaţiilor comerţului
internaţional aparţin acestei categorii) sau aleatorii, când întinderea prestaţiilor părţilor
depinde de un eveniment viitor şi incert (de exemplu, contractul de asigurare internaţională şi
contractul de reasigurare internaţională împotriva riscurilor).
4.1.3 În funcţie de numărul părţilor care se obligă, contractele comerciale internaţionale pot fi
contracte sinalagmatice perfecte (când generează la data încheierii lor obligaţii corelative
fiecărei părţi şi obligaţia fiecărei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte) sau
contracte sinalagmatice imperfecte – denumire improprie sub care este, uneori, desemnat un
contract unilateral (când pe parcursul executării lui s-au născut obligaţii şi în sarcina celeilalte
părţi, izvorul obligaţiilor acestei părţi fiind un fapt ulterior şi fără legătură cu contractul – de
exemplu, gestiunea de afaceri).
 Regula este că operaţiile de comerţ internaţional generează obligaţii reciproce între părţi.

 Sunt contracte sinalagmatice perfecte nu numai cele care au acest caracter în dreptul comun
(precum vânzarea, transportul, antrepriza etc.), ci şi contractele care potrivit Codului civil au,
de regulă, caracter unilateral (de exemplu, depozitul, mandatul, împrumutul), pentru că în
dreptul comercial deponentul, mandantul trebuie să plătească serviciile de care a beneficiat,
iar împrumutatul să plătească dobândă. Consecinţa caracterului sinalagmatic perfect constă în
dreptul fiecărei părţi de a invoca excepţia de neexecutare a prestaţiei celeilalte părţi şi de a
cere rezoluţiunea contractului când cealaltă parte nu şi-a executat propriile obligaţii.

 Prin excepţie, contractul de gaj comercial (amanetul) îşi păstrează caracterul sinalagmatic
imperfect pentru că, în principiu, creează obligaţii numai în sarcina creditorului garantat (care
primeşte bunul în gaj), în măsura în care nu a prilejuit cheltuieli de conservare şi întreţinere
(care sunt în sarcina debitorului).
4.1.4 Din punct de vedere al modului de formare, contractele comerciale internaţionale pot fi
consensuale, solemne şi reale.
 De regulă, contractele comerciale internaţionale se realizează în formă scrisă, dar o asemenea
formă este impusă de lege ad probationem, nefiind afectat principiul consensualismului.

4.1.5. În raport de efectele pe care le generează, contractele pot fi constitutive, translative sau
declarative de drepturi.
 În raporturile de comerţ internaţional, prin contractele constitutive se creează, de regulă,
drepturi de creanţă, numite şi drepturi personale (de exemplu, contractele de mandat,
comision, depozit, antrepriză, transport, prestări de servicii etc.). În general, contractele de
prestări de servicii sunt cele care generează drepturi de creanţă, numite şi drepturi
„personale” (în opoziţie cu cele „reale”).
 Uneori, prin contractele constitutive se creează drepturi reale. De exemplu, contractul de
ipotecă, utilizat mai ales în dreptul bancar, generează un drept de ipotecă (drept real
accesoriu) în favoarea creditorului garantat. Tot astfel, contractul de antrepriză generează în
favoarea beneficiarului un drept de proprietate asupra construcţiei edificată de antreprenor.
 Contractele translative de drepturi au ca efect, de regulă, transmiterea unor drepturi reale de
la un titular la altul. De exemplu:
a) vânzarea comercială internaţională are ca efect principal transmiterea dreptului de
proprietate asupra mărfii care este obiectul contractului, de la vânzător la cumpărător;
b) contractul de schimb presupune un dublu transfer de proprietate între copermutanţi
pentru mărfurile ce formează obiectul schimbului.

 Uneori, contractele translative au ca efect numai transmiterea unui drept real de folosinţă (de
exemplu, contractul de licenţă de brevet de invenţie, contractul de leasing).
 Alteori, în cazuri rare, este întâlnit în comerţul internaţional contractul translativ de drepturi
de creanţă (cesiunea de creanţă).
 Contractele declarative de drepturi (de exemplu, contractul de tranzacţie) sunt, de
asemenea, rar întâlnite în comerţul internaţional.

4.1.6. În funcţie de corelaţia dintre ele, pot fi contracte principale şi accesorii. Majoritatea
contractelor comerciale internaţionale sunt principale, pentru că au o existenţă şi valoare
juridică de sine stătătoare (de exemplu, vânzarea comercială internaţională, mandatul
comercial internaţional, transportul internaţional de mărfuri şi călători etc.).
 Contractele accesorii nu au o existenţă şi o valoare juridică de sine stătătoare, ci depind de
existenţa altui contract; de exemplu, au caracter accesoriu: contractul de gaj, unele contracte
de garanţie bancară (precum fidejusiunea), clauza penală, clauza compromisorie.

4.1.7. Ţinând seama de felul obligaţiilor pe care le generează, pot fi făcute mai multe clasificări
ale contractelor comerciale internaţionale:
4.1.7.1. O primă clasificare a contractelor care are în vedere obiectul lor şi vizează
mai ales aspectul economic, distinge între următoarele tipuri de contracte:
a) de livrare de mărfuri (de exemplu, contractul de vânzare, contractul de schimb);
b) de executare de lucrări (de exemplu, contractul de antrepriză pentru lucrări de
construcţii-montaj, contractul de engineering, de proiectare);
 c) de prestări de servicii (de exemplu, contractul de mandat, de comision, de depozit,
de transport, de asigurare, de consulting).
4.1.7.2. O altă clasificare are în vedere obiectul obligaţiilor la care dau naştere
contractele; intalnim astfel:
a) obligaţiile de a da, sunt generate de contractele translative de drepturi reale şi de
cele care implică o contraprestaţie pecuniară (de exemplu, plata preţului, a navlului,
comisionului, primei de asigurare, chiriei etc.);
b) obligaţiile de a face, rezultă din contractele de executări de lucrări (în special
antrepriză) sau din cele de prestări de servicii (transport, comision, mandat, consulting etc.);
c) obligaţiile de a nu face, rezultă din contractele care creează unele interdicţii (de
exemplu, contractele care conţin obligaţia de a nu face concurenţă).

4.1.7.3. O altă clasificare se referă la distincţia dintre contractele care dau naştere
la obligaţii de rezultat şi cele care dau naştere la obligaţii de mijloace (de diligenţă).
 De regulă, contractele comerciale internaţionale dau naştere la obligaţii de rezultat. Dar
aceste contracte pot genera şi obligaţii de mijloace. Astfel:
a) în contractele care au ca obligaţie principală o obligaţie de a face, părţile pot include
o clauză prin care debitorul îşi asumă şi o obligaţie de diligenţă (să depună “toate eforturile”
pentru îndeplinirea obligaţiei principale faţă de creditor);
b) în contractele de vânzare comercială internaţională, părţile îşi pot asuma obligaţia de
a depune toate diligenţele pentru obţinerea autorizaţiilor de export/import pentru marfa care
este obiect al contractului, dacă legislaţiile ţărilor lor cer o astfel de formalitate.
4.1.8. În funcţie de modalitatea de executare, sunt contracte cu executare imediată, cu
executare succesivă şi cu executare continuă.
4.1.8.1. Contractele cu executare imediată sau instantanee sunt mai rar întâlnite în
comerţul internaţional.
4.1.8.2. Contractele cu executare succesivă au ca specific faptul că cel puţin
obligaţiile uneia dintre părţi urmează să fie executate prin prestaţii de acelaşi fel, repetate la
anumite intervale de timp, la o dată viitoare în raport cu momentul încheierii contractului.
 De exemplu, în cazul vânzării internaţionale de mărfuri, chiar dacă obligaţia de
livrare a mărfii se îndeplineşte imediat după încheierea contractului, dacă obligaţia de plată a
preţului se execută eşalonat, la intervale de timp regulate sau neregulate, contractul este
considerat cu executare succesivă. Tot astfel, în cazul contractului de leasing, obligaţia
utilizatorului de a plati chiria pentru folosinţa bunului obiect al contractului se îndeplineşte
eşalonat, printr-o pluralitate de prestaţii executate la intervale prestabilite de timp (lunar sau
trimestrial) pe întreaga durată a contractului.
4.1.8.3. Contractele cu executare continuă au ca notă definitorie faptul că obligaţiile
debitorului pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o activitate neîntreruptă, desfăşurată de
acesta pe întreaga durată a contractului. De pildă, au acest caracter contractul internaţional de
furnizare a energiei electrice sau gazelor naturale, contractul de leasing (dacă avem în
vedere obligaţia finanţatorului de a asigura utilizatorului folosinţa lucrului închiriat).
 4.2. Criterii de clasificare specifice dreptului comerţului internaţional

4.2.1. În funcţie de subiecţii de drept care participă la încheierea contractelor, se face

distincţie între:
a) contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice interne din ţări
diferite, denumite în doctrină şi contracte obişnuite (acestea deţin ponderea în ansamblul
raporturilor de comerţ internaţional)
b) contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice interne din
diverse ţări, pe de o parte şi subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale,
îndeosebi statele, pe de altă parte, denumite de doctrină contracte mixte sau semi-
internaţionale.

 Apariţia acestor contracte în comerţul internaţional a fost determinată de procesul de

industrializare din ţările în curs de dezvoltare.

 Prezenţa statului în contractele mixte (deşi el acţionează iure gestionis, nu iure imperii) face
ca acestea să aibă un regim juridic specific pentru că ele sunt supuse atât regulilor aplicabile
contractelor obişnuite, cât şi unor principii proprii dreptului internaţional public.
4.2.2. În funcţie de complexitatea lor sunt contracte unitare şi contracte complexe.
a) Contractele unitare sunt cele care implică, prin natura lor, un singur acord de voinţă
între părţi. Sub aspectul structurii lor, aceste contracte pot avea o structură monolitică, în
sensul că în conţinutul lor se găsesc numai elemente ce ţin de specificul unui anumit contract
(precum vânzarea, mandatul, depozitul etc.) sau o structură mixtă, când contractul cuprinde
pe lângă elementele specifice lui şi elemente specifice altui contract diferit (de exemplu, în
contractul de antrepriză realizată cu materiale procurate de antreprenor se găsesc şi elemente
specifice vânzării, pentru că executantul lucrării vinde beneficiarului materialele încorporate
în lucrare, dar vânzarea îşi pierde identitatea de sine integrându-se în contractul de antrepriză
care o asimilează).
b) Contractele complexe reprezintă un ansamblu contractual cu o structură
plurivalentă, fiind alcătuit din mai multe contracte interdependente, care au o finalitate
economică comună şi constituie o entitate juridică cu reguli proprii, distincte de cele ale
contractelor componente.
 În măsura în care legea nu dispune sau părţile nu au convenit altfel, contractului complex îi
sunt aplicabile dispoziţiile care reglementează contractele simple componente.
 Sunt considerate contracte complexe, de exemplu: contractul de leasing; contractul de
factoring; contractul de construcţii-montaj; contractul de turism internaţional; contractul de
vânzare în contrapartidă; unele forme ale contractului de consulting-engineering (de exemplu,
vânzarea “la cheie”), ale contractului de cooperare economică internaţională, operaţiunile de
aport valutar.
4.2.3. În funcţie de durată, contractele comerciale internaţionale au fost împărţite în trei grupe:
contracte de scurtă durată, contracte de durată medie şi contracte de lungă durată.
a) contractele de scurtă durată sunt cele care, de regulă, se execută dintr-o dată sau a
căror executare nu depăşeşte în timp durata unui an;
b) contractele de durată medie sunt cele încheiate pentru o durată până la cinci ani;
aceste contracte sunt frecvent întâlnite în practică, datorită avantajelor pe care le oferă ambilor
parteneri contractuali şi faptului că durata medie a contractelor permite estimarea corectă a
evoluţiei preţurilor şi celorlalte elemente ale conjuncturii economice şi politico-administrative
din momentul contractării;
c) contractele de lungă durată sau contractele pe termen lung sunt considerate cele
încheiate pe o durată mai mare de cinci ani.

4.2.4.În funcţie de obiectul şi finalitatea lor, contractele comerciale internaţionale au fost

clasificate astfel: de import, de export, de cooperare economică internaţională, de
speculaţii valutare.

4.2.5.În funcţie de raportul de determinare dintre ele, se face distincţie între contracte de bază
sau determinante (de exemplu, contractul de vânzare) şi contracte adiacente (de exemplu,
contractul de transport, de asigurare, de expediţie).
4.2.6.În funcţie de natura operaţiilor comerciale care formează obiectul contractului doctrina
juridică face deosebire între contractul comercial internaţional propriu-zis şi contractul de
cooperare economică internaţională.
a) În prima categorie se includ contractele „clasice”, care au ca obiect operaţiunile cu
mărfuri şi servicii (contractele de vânzare, de schimb etc.).
b) În cealaltă categorie se includ contractele specifice comerţului modern, al căror
obiect îl constituie raporturile juridice de conlucrare între părţile contractante, care nu
presupun neapărat o legătură directă cu marfa, ci relaţii de cooperare pentru obţinerea de
avantaje reciproce. O formă instituţionalizată a contractelor de cooperare economică
internaţională o reprezintă constituirea societăţilor comerciale cu participare străină.

TESTE GRILĂ

1) Sunt izvoare ale obligaţiilor în comerţul internaţional:

a) actele juridice;
b) faptele juridice;
c) actele juridice şi faptele juridic.e
2) Actele juridice oneroase sunt acte:
a) comutative;
b) consensuale;
c) sinalagmatice.
3) În cazul actelor juridice aleatorii prestaţiile părţilor:
a) sunt determinate;
b) sunt determinabile;
c) sunt incerte.

4) Contractele reale pot fi realizate:

a) prin simplul acord de voinţă;
b) cu condiţia predarii bunului;
c) numai în formă scrisă.

5) Distribuirea de eşantioane de marfă fără plată, de către o societate comercială:

a) este un act juridic gratuit;
b) este un act juridic oneros;
c) nu are nicio semnificaţie juridică.