Există o varietate uluitoare de

forme la nivel celular. Cu ani

în urmă oamenii se gândeau să
facă călătorii într-un submarin
microscopic care pătrunde în
fluxul sanguin.
Astăzi nanoroboţii pot face asemenea
călătorii fantastice.

Singura problemă este cum să îi

construim.
Primul lucru ce trebuie să-l facem este
să găsim un material din care să facem
învelişul exterior.
Să folosim un material plastic ca în
imagine? Este prea gros şi rigid.

Poate o fulerenă C60 ne-ar fi de folos…

Marile idei ne vin când privim ceva frumos.
Rujul şi crema de faţă.
Din acestea se pot face cele mai bune
învelişuri pentru nanoroboţi.
De ce?
Pentru că crema este făcută din mici
învelişuri sferice (vezicule) care conţin în
interior substanţele utile feţei.
Dar de ce nu putem să folosim direct substanţele
utile feţei? De ce mai trebuie să le introducem în
vezicule?
Celulele sunt făcute din acelaşi înveliş: un bistrat
fosfolipidic. Iar celulele acceptă uşor numai ceea
ce este asemenea lor. În caz contrar, substanţele
utile sunt declarate obiecte străine, sistemul imun
intră în alertă şi acestea sunt izolate şi distruse.
 Acum dacă am găsit materia primă pentru
învelişul nanoroboţilor, cum reuşim să asamblăm
aceste molecule?

Magia constă în faptul că

se auto-asamblează singure.

Dacă le introducem în apă,

capul hidrofob fuge de apă
(energia de interacţie cu apa e
pozitivă), iar cel hidrofil este
atras de ea (energia de interacţie
cu apa e negativă).
Moleculele se auto-organizează
astfel ca să minimizeze energia.
Oare auto-asamblarea nu contravine principiului al III-lea al
termodinamicii care spune că procesele din natură trebuie să evolueze
spre stări cu entropie mai mare, adică stări mai dezordonate?
Din imagine vedem că iniţial moleculele de apă sunt mai ordonate decât
în starea finală, prin urmare entropia apei creşte prin auto-asamblare.
Moleculele se auto-organizează astfel ca să
minimizeze energia şi să mărească entropia.

Structura din imaginea a) e imposibilă.

În schimb moleculele fosfolipidice formează

cilindrii b) sau sfere c) cu capul hidrofil în
exterior.

Nanorobotul nostru va avea antene hidrofile...

c
Cât de mare trebuie să fie
nanorobotul nostru pentru a intra în
interiorul celulei. Aşa?
Nu, este mult mai mic, precum o
navă spaţială faţă de o stea!
Dar unde găsim o
intrare, o poartă de
trecere?
Dacă ne apropiem suficient de celulă vom vedea că are nişte intrări,
canalele ionice. Din păcate sunt prea mici pentru nanorobot care are
30nm. Prin canalele ionice pot pătrunde numai ionii de Na şi K.
Putem vedea cum se închid şi se deschid la anumite intervale. De ce
oare?
 Membrana este ca un condensator cu
grosimea d=2nm. Deşi tensiunea
U=10mV este mică, câmpul electric
rezultat este colosal E=U/d=104-105 V/cm
Într-un nor cu descărcări electrice avem
un câmp electric de numai 103 V/cm.

Na+ K+

Membrana are nişte porţi care se închid şi se deschid în

funcţie de potenţialul aplicat pe membrană. Aceste porţi sunt
selective, prin ele pot trece numai ionii de Na sau numai ionii
de K. Există multe alte tipuri de porţi dar ne oprim numai la
cele numite canale ionice.
Canalul ionic de K

Potenţialul aplicat poae modifica

structura canalul şi îl poate închide
sau deschide.
Deoarece nanorobotul nu poate
pătrunde în celulă prin canalele
ionice, el ar putea s-o facă dacă se
lasă “mâncat” de celulă, proces
numit fagocitoză.

La lab. de biologie cu microscopul

optic am văzut cum ameoba îşi Ameoba
prelungeşte pseudopodele, înconjură se observă particulele înglobate
hrana şi o înglobează în interiorul
unor vezicule.

Dar după înglobare, nanorobotul

nostru se întâlneşte cu...
Vezicula în care se află nanorobotul se uneşte cu un lisozom sau se
transformă ea însăşi într-un lisozom. Interiorul lisozomului este f.
acid precum o cuvă uriaşă cu acid sulfuric. Enzimele pe care le
conţine atacă rapid nanorobotul şi îl descompun în cele mai mici
unităţi componente.
Nanorobotul devine “praf cosmic”.
Singura cale de a pătrunde neobservat
în celulă, cale folosită şi de viruşi este
de a “găuri” membrana (proces numit
liză sau “topirea” membranei) şi a
pătrunde pe acolo.

Viruşii au un vârf ascuţit conţinând

enzime asemănătoare celor din lisozom
care atacă şi topesc membrana celulară.

În imagine avem bacteriofagul T4 care

găureşte membrana unei bacterii.
În imaginea de sus bacteriofagul
T4 găureşte membrana şi
introduce materialul său genetic
din lanţul de ADN conţinut în
“creierul” său.
ADN-ul joacă rolul de memorie.

Din imagini putem aprecia

dimensiunea viruşilor. În imaginea
de jos avem bacterii pe o celulă.
Odată ce proteinele sunt sintetizate în ribozomi, ele sunt trimise în
complexul Golgi.
În aparatul Golgi proteinele sunt procesate în continuare şi primesc o
“etichetă” cu destinaţia de utilizare din interiorul celulei. El intră pe
faţa cis şi iasă pe faţa trans.
Dar toate procesele metabolice necesită energie. Aceasta este extrasă
din oxigen (hidrogen şi electroni liberi) la nivelul mitocondriei şi este
stocată în molecula de ATP. ATP-ul este transportat şi utilizat în
interiorul celulei unde au loc procesele metabolice
În plante mai există încă o metodă de extragere a energiei din cea
solară prin procesul de fotosinteză la nivelul cloroplastului .