Tema.

Evoluţie şi etape
în ştiinţa conducerii
1. Necesitatea conducerii ştiinţifice şi
conceptul de management
2. Etape în evoluţia gândirii despre
conducerea organizaţiilor
3. Şcoli de management
 1. Necesitatea conducerii ştiinţifice
şi conceptul de management
Oamenii numai împreună îşi pot atinge obiectivele comune
 Conducerea neştiinţifică se bazează pe
calităţile personale şi experienţa de viaţă a
conducătorului. Reuşita depinde, în acest
caz, doar de intuiţia, flerul, imaginaţia,
experienţa şi talentul acestuia.
 Conducerea ştiinţifică bazată pe metode
şi tehnici ştiinţifice de culegere şi
prelucrare a informaţiilor şi de analiză a
realităţilor economice şi sociale.
Managementul are multiple
dimensiuni
Managementul este:
Artă
Artă Ştiinţă
Ştiinţă

Categorie
Categorie management Profesie
Profesie
management
socială
socială

Meserie
Meserie Proces
Proces
 Managementul este o artă. Rezultatele
extrem de diferite obţinute de conducătorii
care au la dispoziţie metode, instrumente,
principii etc. identice, precum şi resurse
similare sunt argumentele principale ale
acestui punct de vedere.
 Managementul este o ştiinţă. Respectiv,
un corp sistematizat de legi, principii,
teorii, instrumente şi cerinţe ce trebuie să
fie respectate în procesul conducerii
efective a activităţii întreprinderilor
 Managementul este o categorie socială.
Managementul poate fi privit şi drept un
grup de oameni (cadre de conducere,
manageri) ale căror caracteristici de
comportament şi stil de viaţă sunt similare,
atat în timpul serviciului, cat şi în afara lui.
 Managementul este o
profesie, o meserie care
presupune o deontologie,
un cod etic, obiective şi
practici de comportament
prestabilite, pentru a căror
aplicare trebuie acumulate
cunoştinţe şi îndemînări în
perioada de pregătire
pentru profesia de
conducător.
 Managementul este un proces. Dimensiune,
foarte populară de altfel, potrivit căreia un grup
de oameni (cadrele de conducere) direcţionează
acţiunile colaboratorilor lor (ale tuturor celorlalţi
angajaţi din ntreprinderea respectivă) în vederea
atingerii unor obiective comune; în acest scop,
procesul presupune parcurgerea unei serii
coordonate de acţiuni, paşi etc.
Managementul este realizarea, cu ajutorul
comunicării, a unui proces de influenţare
interpersonală exercitat într-o situaţie
anumită şi îndreptat spre atingerea sau
îndeplinirea unor obiective.
Concluzie
 Managementul este ştiinţa
şi arta de a folosi capitalul
propriu, potenţialului uman,
financiar, mijloacele
materiale şi de a îndruma
oameni cu funcţii şi
specializări diferite pentru a
atinge un obiectiv comun.
 2. Etape în evoluţia gândirii despre
conducerea organizaţiilor

Există patru etape in dezvoltarea gîndirii

despre conducere:
Etapa I – a conducerii ştiinţifice
Etapa a II-a – a organizării
Etapa a III-a – a conducerii bazate pe obiective
Etapa a IV-a – a apariţiei teoriei generale a dezvoltării
 Etapa I – a conducerii ştiinţifice – pune
pe primul plan obţinerea unor realizări
maxime cu eforturi minime, prin evitarea
atît a irosirii, cît şi a ineficienţei muncii
direct productive.
Principalele metode ale etapei:
experimentul, elaborarea normelor de
muncă, planificarea muncii şi respectarea
normelor stabilite, asigurate prin
verificarea rezultatelor muncii cu ajutorul
unui instrumentar adecvat.
 Etapa a II-a – a organizării – preocupările
în domeniul conducerii se axau, în
principal, pe problemele organizării,
aceasta determinînd structura muncii de
conducere.
Principala funcţie a conducerii este
controlul execuţiei, în scopul desfăşurării
activităţii în condiţii corespunzătoare.
 Etapa a III-a – a conducerii bazate pe
obiective – se caracterizează prin
alegerea şi realizarea unor obiective
proprii întregii organizaţii sau numai unor
compartimente din structura acesteia.
Acestei perioade îi este specifică munca
de identificare şi rafinare a funcţiilor
specifice procesului de conducere.
 Etapa a IV-a – a apariţiei teoriei
generale a dezvoltării. Suntem la
începutul acestei etape a evoluţiei gîndirii
despre conducere, despre rolul ei şi
domeniile prioritare de interes.
 3. Şcoli de management
 Şcoala empirică
 Şcoala clasică
 Şcoala relaţiilor umane
 Şcoala sistemică
 Alte şcoli: mişcarea cantitativă, şcoala
sistemelor sociale, şcoala neoclasică, şcoala
comportamentistă (behavioristă), şcoala
dezvoltării economice, şcoala mediului
(environmentalistă), şcoala culturii etc.
Şcoala empirică

Reprezentatul –
Peter Ferdinand Drucker
(19 Noiembrie 1909 –
11 Noiembrie 2005)
Vienna, Austria
Profesor universitar,
consultant şi scriitor ungar
Caracteristici ale şcolii empirice
 dovedeşte o permanentă preocupare pentru ancorarea
cercetărilor în domeniul producţiei, al organizării
acesteia, cu scopul creşterii eficienţei afacerilor, pentru a
putea evidenţia cele mai pragmatice metode şi
recomandări;
 "ieftinirea" structurilor organizatorice prin intermediul
descentralizărilor şi al delegării de autoritate este, de
asemenea, o caracteristică a şcolii;
 analiza conducerii cercetării-dezvoltării, în vederea
evidenţierii criteriilor de apreciere a eficienţei acestei
activităţi, este tot mai studiată în ultimul timp, etc.
Şcoala clasică
Reprezentatul –
Frederick Winslow Taylor
(20 Martie 1856 –
21 martie 1915)
Philadelphia, Pennsilvania
U.S.
Ingener, expert,
consultant în management
F.W. Taylor, întemeietorul şcolii clasice, şi-a
formulat teoriile sale în volumul menţionat
şi în celebra "mărturie" depusă în faţa unei
comisii a Camerei Reprezentanţilor din
ianuarie 1912, prin intermediul cărora şi-a
făcut publice concepţiile în privinţa
organizării şi conducerii întreprinderilor,
concepţii care au dat naştere la ceea ce
numim "sistemul Taylor de organizare a
muncii".
Şcoala clasică

Reprezentatul –
Henri Fayol
(29 Iulie 1841 –
19 noiembrie 1925)
Istanbul, Turkey
Ingener, expert,
consultant în management
Contribuţia lui H. Fayol la crearea şi
dezvoltarea ştiinţei conducerii
 A reuşit să definească şi să grupeze în mod
corespunzător părţile componente ale întreprinderii din a
căror interacţiune se atinge insuşi obiectivul final al
activităţii acesteia.
 A identificat şase grupe de activităţi ce trebuie realizate,
respectiv operaţii: tehnice (de producţie), comerciale (de
aprovizionare şi desfacere), financiare, de evidenţă
(contabilă şi statistică), de asigurare şi de administrare
(previziune, organizare, coordonare, control şi
comandă).
Şcoala relaţiilor umane
Reprezentatul –
George Elton Mayo
(26 decembrie 1880 –
7 septembrie 1949)
Australia
psiholog şi sociolog
australian,
teoretician al organizaţiilor
Elton Mayo, în principala sa lucrare The
Human Problems of the Industrial
Civilisation (Problemele umane ale
civilizaţiei industriale) a pus bazele
teoretice şi metodologice ale şcolii de
conducere care a căpătat numele de
şcoala relaţiilor umane (sau psihologică,
behavioristă etc.).
Şcoala sistemică

Reprezentatul –
Herbert Alexander Simon
(15 iunie 1916 –
9 februarie 2001)
Milwauke USA (Милуоки)
economist american, laureat
al Premiului Nobel pentru
economie (1978)
 Şcoala sistemelor pleacă de la aprecierea
întreprinderii drept un sistem complex, format
dintr-o serie de subsisteme parţiale
reprezentate, printre altele, de funcţiile acesteia,
structurile formale şi neformale, indivizii etc.; în
ceea ce priveşte managementul, şcoala acordă
o atenţie egală atributelor acestuia (planificare,
organizare, antrenare-influenţare şi evaluare-
control) într-un sistem echilibrat şi analizează cu
precădere legăturile reciproce ce se dezvoltă
între subsisteme prin intermediul comunicaţiilor.
Alte şcoli ale managementului
 Şcoală mişcărei cantitative;
 Şcoala sistemelor sociale;
 Şcoala neoclasică;
 Şcoala comportamentistă (behavioristă);
 Şcoala dezvoltării economice;
 Şcoala mediului (environmentalistă);
 Şcoala culturii, etc.
Vă mulţumim pentru atenţie !