REGIMUL LUI

I. ANTONESCU
 Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti — d. 1 iunie 1946,
închisoarea Jilava) a fost un militar şi om politic român, şeful
secţiei Operaţii al Marelui Cartier General al Armatei în anii
războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris,
comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat
Major şi ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până în
ziua de 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi
apoi conducător al statului. Antonescu a luat decizia de intrare
a României în cel de al doilea război mondial, descris sub
numele de "Sfântul război pentru reîntregirea teritorială" de
partea Germaniei şi a Axei, singurii care au oferit României
garanţii în privinţa returnării teritoriilor anexate in mod abuziv
de Uniunea Sovietică.
Antonescu s-a născut într-o familie burgheză cu ceva
tradiţii militare; a absolvit şcolile militare de la
Craiova şi Iaşi. A absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904
şi Academia Militară de la Saint-Cyr în 1911 ca şef de
promoţie.
 Antonescu s-a născut într-o familie burgheză cu ceva tradiţii militare; a
absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. A absolvit Şcoala de Cavalerie
în 1904 şi Academia Militară de la Saint-Cyr în 1911 ca şef de promoţie.
Ca locotenent, Antonescu a luat parte la represiunea
răscoalei ţărăneşti din 1907 din zona oraşului Galaţi. În 1913 a participat la
luptele celui de al doilea război balcanic din Bulgaria, primind cea mai
înaltă decoraţie militară românească. Pe durata luptelor de pe frontul de
răsărit al primului război mondial (1916-1918), Antonescu a avut funcţia de
Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. În această funcţie el a
fost creatorul planurilor de apărare cu succes a Moldovei în faţa invaziei
trupelor germane conduse de Feldmareşalul Mackensen, din a doua
jumătate a anului 1917, (în condiţiile în care restul României fusese deja
ocupate de germani în anul 1916).
Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi
pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de 'Câinele roşu'.
Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în
Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat
Comandant al "şcolii Superioare de Război" între 1927 şi 1930, Şef al
Marelui Stat major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între
1937 şi 1938.
A participat cu succes la primul război mondial, fiindu-i recunoscute
meritele de însuşi regele Ferdinand: "Antonescu, nimeni altul nu poate şti
mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest
război".
 Cedările teritoriale din vara anului 1940 au marcat
falimentul total al regimului carlist. În timpul domniei lui
Carol al II-lea, România pierduse 99 738 km2 cu o
populaţie de 6 821 000 locuitori, reprezentând aproape 1/3
din teritoriul şi populaţia ţării. Acţiunile de protest
împotriva Dictatului de la Viena au devenit manifestări
contra regelui Carol al II-lea, considerat principalul
vinovat pentru impasul în care ajunsese România. Dorind
să iasă din acest impas şi să rămână în fruntea statului,
Carol al II-lea i-a încredinţat generalului Antonescu
formarea guvernului la data de 4 septembrie 1940. A doua
zi, 5 septembrie 1940, regele a suspendat Constituţia din
1938, a dizolvat Parlamentul şi i-a acordat puteri depline
lui Ion Antonescu, la cererea acestuia. În seara aceleiaşi cedat tronul fiului său Mihai I.
zile Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice şi să Dispunând de "puteri depline", generalul Ion
părăsească ţara. Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie
Antonescu şi-a transferat o parte din
1940 şi a
prerogativele fostului suveran Carol al II-lea şi
s-a proclamat "Conducător al Statului". El nu
răspundea în faţa nici unui for politic pentru
actele sale şi conducea prin decrete-legi.
Dorind să ţină sub control instituţia monarhică,
Ion Antonescu i-a redus foarte mult
prerogativele, multe dintre ele fiind simbolice:
numirea primului ministru, comanda oştirii,
conferirea de distincţii, numirea de ambasadori
etc.
Generalul a încercat să atragă la guvernare cele două
partide importante – P.N.Ţ. şi P.N.L. – însă fără
succes, deoarece acestea au refuzat să colaboreze cu
un regim dictatorial. În consecinţă, la 14 septembrie
1940, Ion Antonescu formează un guvern de
specialişti şi legionari în care el deţinea preşedenţia
Consiliului de Miniştri, iar Horia Sima –
conducătorul legionarilor – vicepreşedenţia. În
aceeaşi zi România este declarată, printr-un decret,
stat naţional-legionar.
Se instaura astfel un regim dictatorial cu
caracteristicile de rigoare: anularea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea
separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor
democratice, conducerea prin decrete-legi,
încurajarea antisemitismului şi ultranaţionalismului.
De la început legionarii au încercat prin toate
mijloacele să preia controlul al aparatului de stat. Au
folosit descinderile, maltratările, sechestrările de
persoane, arestările ilegale. Promovând vendeta, au
asasinat, în special, pe acei oameni politici care s-au
opus ascensiunii lor, cum ar fi Virgil Madgearu (fost
ministru), Nicolae Iorga (consilier al regelui Carol al
II-lea), Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru),
Victor Iamadi (fost ministru) şi mulţi alţii. Acţiunile
criminale au culminat cu asasinatul, în masă, de la
închisoarea Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940,
când au fost ucişi cu bestialitate 64 de deţinuţi, toţi
foşti demnitari. Tensiunea în ţară era în continuă
creştere.
 Ion Antonescu, adept al "ordinii legale" şi al "liniştii publice",
a emis în 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind reprimarea
infracţiunilor "în contra ordinei publice şi intereselor statului"
şi în 5 decembrie 1940, un alt decret, care prevedea pedeapsa c
moartea pentru cei care "instigau la rebeliune".

La întâlnirea cu Hitler din 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu

a solicitat acordul acestuia pentru înlăturarea legionarilor
de la guvernare şi controlul exclusiv al puterii politice.
Întors în ţară, a desfiinţat "comisiile de romanizare" –
controlate de legionari –, l-a destituit pe ministrul de interne,
legionarul Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi
chestorii legionari. Aceste măsuri au grăbit declanşarea
rebeliunii legionare din 21 – 23 ianuarie 1941.
Legionarii s-au dedat la crime,
jafuri, masacre, au devastat
instituţii, provocând mari
distrugeri. Ion Antonescu, cu
ajutorul armatei – profund ostilă
"cămăşilor verzi" – va înăbuşi
rebeliunea. Aproximativ 8 000 de
legionari au fost prinşi, judecaţi şi
condamnaţi la diferite pedepse.
Legionarii au fost îndepărtaţi din
conducerea
La 22 iunie 1941 România a luat parte, alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul contra U.R.S.S. Pentru ţara
noastră începea "Războiul sfânt", anticomunist, drept şi naţional, bucurându-se de aprobarea întregului popor.
România urmărea în primul rând eliberarea provinciilor ocupate de sovietici – Basarabia, Bucovina de nord şi
ţinutul Herţa – în iunie 1940. Până la sfârşitul lunii iunie 1941 au fost eliberate Basarabia şi nordul Bucovinei. În
august 1941, generalul Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal.

La insistenţele lui Hitler, Antonescu a acceptat cererea germanilor de continuare a războiului dincolo de
Nistru alături Germania, în speranţa că va obţine anularea Dictatului de la Viena. Armata română a
angajat bătălii foarte grele la Odessa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi grele. Numai în
bătălia Stalingradului (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180 000 de morţi, răniţi sau
dispăruţi – pierderi umane – şi 1 miliard de dolari (cursul anului 1938) – pierderi materiale.
La 20 iunie 1944, partidele din opoziţie, P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R. au pus bazele unei
coaliţii naţionale, Blocul Naţional Democrat care şi-a propus ca obiective: înlăturarea lui Ion
Antonescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi revenirea la regimul democratic.
Regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta
refuză semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Se punea astfel la cale lovitura de stat din
23 august 1944. Pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, l-a
După ce a fost arestat, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic
al sovieticilor, a fost ţinut în arest timp de doi ani în URSS, după
care a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat "exemplar".
Condamnat la moarte de instanţa "Tribunalului Poporului" la
data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti
colaboratori săi apropiaţi, la 1 iunie.
Raportul oficial a consemnat că "Ion Antonescu a cerut să fie
executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost
refuzat, iar el a replicat: "Canaliile, canaliile!"
Inainte de executarea sa, Maresalul Antonescu a spus: "Istoria ma
va judeca!".
"[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost
încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi
pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat
imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: 'Nu m-aţi împuşcat,
domnilor, foc!', după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu
pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a
spus că Antonescu şi Vasiliu [1] erau încă în viaţă. Gardianul şef s-
a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să
tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în
capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea."
"A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite
părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras
trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că
Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou,
gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au
fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi
înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap
după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
S-a spus adeseori că Mareşalul Antonescu a fost un "dictator
fascist". Deşi regimul său este unul de factură autoritară, istoricul
Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană drept o
"dictatură moderată" datorită comunicării intense cu liderii
fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în cel de-
al Treilea Reich, în Italia fascistă ori în Uniunea Sovietică. ("O
istorie sinceră a poporului român", ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2002, pag. 371-372.). În ceea ce priveşte orientarea sa
politică lucrurile pot fi discutabile. Simpatiile Mareşalului au fost
pro-engleze şi pro-franceze, durând din perioada în care a fost
ataşat militar la Londra şi Paris.

În problema politicii, însă, Antonescu i-a declarat lui

Hitler că pe el "nu-l interesează ideologiile, ci interesele
superioare ale patriei sale". Dacă ar fi fost "fascist",
foarte probabil să se fi manifestat obedient în faţa
ordinelor Fuhrerului. În realitate el a avut întotdeauna
o ţinută demnă în discuţiile cu Hitler. Însuşi dr.
Goebbels recunoaşte în jurnalul său: "Antonescu
guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor
Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul
şi-a dat atâta osteneală pe degeaba" (19 februarie 1941).
 Rolul si responsabilitatea lui Antonescu în Holocaust
sunt subiecte controversate. Pe de o parte, în România
nu a fost aplicată "soluţia finală" de exterminare a
evreilor, evreii de pe teritoriul administrat de România
nu au fost trimişi în lagăre de exterminare, si chiar
evrei străini şi-au salvat viaţa trecând în România. Pe
de altă parte, antisemitismul guvernării -- prin
exproprieri, deportări, si execuţii sumare în Basarabia,
Transnistria, şi în teritoriile ocupate militar -- nu poate
fi negat.
S-a spus că Antonescu nu era de acord cu doctrina
rasistă a lui Hitler, ("doctrina rasei superioare"), şi că
antisemitismul lui ar fi fost alimentat de fapt de
naţionalismul economic. Ţinând cont de documentele
ce ne-au rămas de la el, este discutabil dacă
antisemitismul lui era de natură economică sau de
natură metafizică şi prin aceasta bazat pe argumente
rasiale.