Tema 13: EVALUAREA ŞI

DIAGNOSTICUL FINANCIAR A
ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII

1.Aspecte privind activitatea de evaluare.

Sistemul, metode şi modele de evaluare
financiară.
2.Necesitatea, obiectivele, conţinutul şi tipologia
diagnosticului financiar.
3.Diagnosticul strategic, financiar şi comercial a
întreprinderii.
• să evidenţieze particularităţile activităţii de evaluare a întreprinderii;
• să cunoască influenţa criteriilor obiective şi subiective asupra valorii
patrimoniale;
• să prezente sistemul, metodele şi modele de evaluare financiară;
• să caracterizeze sistemul de evaluare financiară;
• să elaboreze etapele, ce ţine de activitatea de evaluare;
• să elaboreze raportul de evaluare;
• să cunoască interconexiunea dintre lichiditate, acoperire financiară,
bonitate.
• să definească conceptul de diagnostic financiar a întreprinderii;
• să identifice necesitatea, conţinutul şi rolul diagnosticului financiar;
• să fundamenteze obiectivele diagnosticului financiar în cadrul
întreprinderii;
• să releveze formele de diagnostic şi concordanţa cu evaluarea
financiară a întreprinderii;
• să descrie obiectivele diagnosticului financiar;
• să caracterizeze diagnosticul concurenţial, tehnologic, social şi
financiar;
• să descrie diagnosticul financiar în termeni de lichiditate, rentabilitate
şi îndatorare;
• să explice diagnosticul factorial al profitului şi rezultatului exploatării.
 Evaluarea unei întreprinderi este rezultatul unui proces de
diagnostic, o linie strategică a întreprinderii, întrucât este un domeniu de
sinteză în care se recurge simultan la:
•diverse metode de selectare a investiţiilor;
•adoptarea deciziilor financiare;
•stabilirea diagnosticului strategic şi financiar sau previziunea
financiară.
Necesitatea evaluării şi reevaluării apare în anumite situaţii:
•estimarea valorii de piata în vederea cumpărării sau vânzării unei
întreprinderi sau numai a unui fond comercial al acesteia;
•căutarea unor asociaţi în vederea subscrierii unei părţi de capital;
•calcularea valorii de asigurare a bunurilor din patrimoniu;
•participarea unei întreprinderi între moştenitori;
•exproprierea unei întreprinderi cu compensaţie;
•fuziuni sau sciziuni ale unor societăţi;
•condiţii de criză inflaţionistă când valoarea de inventar a bunurilor
din patrimoniu nu mai reflectă o realitate acceptată;
•estimarea acţiunilor sau părţilor sociale ale unor întreprinderi
necotate la bursă etc.
•estimarea valorii de piaţă in cazul fuziunilor,
divizarilor deprecierii unor active etc.
 Evaluarea situatiilor financiare are ca scop:
1.înţelegerea relaţiilor existente între elementele din contul de
profit si pierdere si cele din bilant, inclusiv a tendintelor, pentru
aprecierea riscurilor inerente in activitatea intreprinderii, precum si
a perspectivelor de performanta a intreprinderii;
2.compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili
parametrii de risc si cei de valoare;
3.ajustarea situatiilor financiare istorice pentru a estima
abilitatile economice si perspectivele intreprinderii;
4.vânzarea, cumpărarea, fuziunea şi schimburi de proprietăţi
(imobiliare, întreprindere, utilaje, etc.);
5.emisiunea de acţiuni noi;
6.garantarea împrumuturilor: garantarea unui credit bancar,
emisiunea de obligaţiuni negarantate;
7.rezolvarea litigiilor: justă compensare în caz de expropriere
(utilitate publică), cazuri de înşelare dovedită a cumpărătorului,
evaluarea pentru pagubele prin deteriorarea proprietăţii;
8.impozitare, asigurare;
9. înregistrarea valorii activelor în situaţiile financiare.
 Principiile evaluării întreprinderii:
1.Valoarea întreprinderii este echivalentă cu valoarea prezentată a
tuturor fluxurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de proprietate
asupra capitalului.
2. Valoarea actualizată a tuturor câştigurilor viitoare anticipate care
derivă din dreptul de proprietate are 2 componente: Comercială şi
Necomercială.
3. Valoarea este estimată, în funcţie de iinformațiile cunoscute şi
previziunile făcute, la un anumit moment de timp.
4. Piaţa determină rate de fructificare a capitalului aşteptat de
investitor.
5. Valoarea întreprinderii depinde direct de performanţa acesteia de a
genera în viitor fluxuri pozitive la dispoziţia proprietarilor, cu excepţia
cazurilor când lichidarea conduce la o valoare mai mare.
6. Cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile (estimată ca
valoare de utilizare sau de lichidare), cu atât este mai mare valoarea
întreprinderii.
7. În majoritatea cazurilor participaţia de control are o valoare unitară
mai mare decât participaţia minoritară, atunci când acestea sunt estimate
separat.
 Premiza evaluării este principiul continuităţii activităţii
întreprinderii într-un orizont de timp nelimitat. Aceasta este o alternativa
a premizei lichidării si permite evaluarea ntreprinderii la o valoare mai
mare decat valoarea ei de lichidare.
Valoarea intreprinderii depinde de gradul de control al proprietarilor
asupra proprietatii, deciziilor si a managementului. Evaluarea
intreprinderii are diferite utilizari:
• pentru estimarea valorii de piata a intreprinderii individuale in
vederea achizitiei sau vânzarii;
• pentru estimarea participatiilor detinute de actionari sau asociati
(actiunilor sau partilor sociale) in vederea tranzactionarii directe (vinzare
- cumparare) sau cesiunii respectiv preluarii unor participatii;
• pentru estimarea valorii de piata a intreprinderii in cazul fuziunilor,
divizarilor sau a infiintarii de societati mixte;
•ca bazaă pentru retratarea situatiilor financiare in concordanta cu
standardele de contabilitate referitor la conventia care reflecta efectul
modificarii preturilor;
•ca baza pentru estimarea deprecierii anumitor
active imobilizate si reflectarea corecta in contabilitate.
 Evaluarea poate fi privită, fie ca o evaluare contabilă sau
financiară.
În viziunea contabilă - este o operaţiune statică, ce priveşte
întreprinderea ca patrimoniu compus din elemente relativ
independente, iar valoarea lui este suma elementelor
constitutive.
În viziunea financiară este operaţiune dinamică care reiese
din situaţia concurenţială, calitatea şi cantitatea produselor,
climatul social, calitatea gestiunii şi, care consideră
întreprinderea ca o investiţie complexă, iar valoarea este suma
veniturilor pe care ea le poate aduce în viitor.
Conform prevederilor legislaţiei în vigoare a RM, evaluării
se supun:
• Bunurile mobile, bunurile imobile şi drepturile
• asupra lor;
• Activele nemateriale (drepturile asupra obiectelor
• proprietăţii industriale, drepturile de autor, drepturile
• asupra resurselor naturale);
• Întreprinderile în calitate de complexe patrimoniale;
• Valorile mobiliare, obligaţiile debitoare şi creditoare;
• Lucrările şi serviciile, informaţia;
• Alte obiecte.
 Tipuri de evaluări utilizate la întreprindere:
1. de bunuri;
În funcţie de
2. de active intangibile;
obiectul evaluării 3. de active economice.
1. Evaluări patrimoniale;
În funcţie de 2. Evaluări bazate pe actualizarea
veniturilor;
metoda utilizată
3. Evaluări bazate pe actualizarea
pentru evaluare: cash-flow-urilor;
4. Evaluări mixte.

1. Stabilirea valorii de piaţă pentru

În funcţie de
vânzare ei;
scopul urmărit:

În funcţie de
.
1. Evaluări benevole;
caracterul desfăşurării 2. Evaluări obligatorii.
3. Evaluări administrative
 Evaluarea întreprinderii este un proces de determinare a valorii bunului
la o dată concretă, ţinând cont de factorii fizici, economici, sociali şi de
altă natură, care influenţează valoarea.
Elementele de bază utilizate în evaluare sunt:

Patrimoniul – valoarea Profitul – ca Acţiunile – valoarea

întreprinderii se cash-flow, întreprinderii se stabileşte
calculează pornind de încasări totale, în dependenţă de preţul
la valoarea corectată a dividende, agregat la care titlurile
elementelor de activ şi serveşte ca bază acesteia sunt
pasiv. de evaluare tranzacţionate pe piaţă.
Valoarea reprezintã o calitate a unui bun, a unei proprietãţi sau
afaceri care îi este atribuit convenţional ca rezultat al procesului de
evaluare.
Preţul este acel punct de echilibru între cerere şi ofertã, rezultatul
negocierii dintre vânzãtor şi cumpãrãtor, suma plãtitã sau încasatã
pentru încheierea tranzacţiei.
Diferenţa dintre valoare şi preţ este data de motivaţiile
vânzãtorului şi ale cumpãrãtorului, de raportul de piaţã şi de unele
criterii subiective.
 Valoare de piață Valoare de impozitare

Valoare de investiție Valoare de asigurare

Valorile întreprinderii

Valoare rămasă Valoare de lichidare Valoare bursieră

 Sub această optică:
•valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate ar fi
schimbată la data evaluării, între un vânzător şi un cumpărător hotărât,
într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare
parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri;
•valoarea de investiţie reprezintă valoarea pe care este dispus să o
dea un investitor, respectiv valoarea bazată pe cerinţele investiţionale
individuale, şi deosebită de valoarea de piaţă, care este ceva
impersonal şi ”detaşat”.
•valoarea de înlocuire – suma preţurilor de cumpărarea de pe piaţa
de ocazie (de mâna a doua) a activelor întreprinderii aşa cum se
prezintă ele în privinţa uzurii şi a condiţiilor de utilizare;
•valoarea intrinsecă (fundamentală ) sau valoarea uzuală – este
mărimea fondurilor pentru reconstituirea patrimoniului, pe de-a
întregul, în starea sa actuală. Pe lângă valoarea de înlocuire, în
valoarea intrinsecă se cuprind cheltuieli de specializare a personalului,
a managerilor etc., respectiv valoarea activelor ce nu pot fi cumpărate
pe piaţa de ocazie. Este considerată ca preţul corespunzător, estimat
de un analist al valorilor mobiliare, care a efectuat o analiză
fundamentală a activelor, a capacităţii sale de a genera profit, cash-
flow şi a altor factor ;
• valoarea de lichidare rezulta din lichidarea forţata a întreprinderii,
în caz de faliment şi este opusul valorii de exploatare. Ea reprezintă
suma ce poate fi obţinută dacă afacerea este lichidată iar activele
vândute, fiind inferioară valorii lichidative determinate în condiţii
de tranzacţii normale și presupune lichidarea forţată a
patrimoniului, în caz de faliment.
• valoarea lichidativă a întreprinderii rezultă din vânzarea
activelor pe pieţele lor caracteristice, în condiţii normale de
tranzacţionare. Dificultatea, întâmpinată în acestă evaluare, este
faptul că nu toate activele din bilanţ sunt tranzacţionabile. Pentru
unele active numărul tranzacţiilor este redus, iar preţul lor mediu
este nesemnificativ (ex.: construcţiile industriale, instalaţiile de
protecţie a mediului etc.). Pentru alte active nu există cerere şi deci
nu au preţ (ex.: activele necorporabile, constând în aplicarea
personalului, experienţa managerială, etc.)
• valoarea de asigurare – a întreprinderii ce poate fi obţinută din
evaluările făcute de societăţile de asigurare, atunci când au în
asigurare active similare cu cele ale întreprinderii.
• valoarea de exploatare continuă constituie un concept care
presupune că afacerea evaluată este o unitate operaţională,
respective are activele şi stocurile pe poziţie de lucru, forţa de
muncă angajată şi afacerea funcţionează fără a exista o intenţie
iminentă de lichidare sau încetare a activităţii;
• valoarea substanţială (VS) – determinată de valoarea intrinsecă
a activelor de exploatare netă, de datorii şi de fondul comercial,
privită într-o perspectivă de continuare a activităţii. Valoarea
substanţială reprezintă totalitatea alocărilor de capitaluri în active
corporale de exploatare ale întreprinderii, fără a ţine cont de
modul de finanţare a acestor alocări.
• valoarea de randament (financiară) ca suma actualizată a
fluxurilor de trezorerie, estimate pe toată durata de viaţă
economică a întreprinderii. Determinarea valorii de randament
apelează la aceleaşi principii de evaluare ca şi pentru evaluarea
proiectelor de investiţii;
• Valoarea bursieră - produsul dintre profitul per acţiune şi
coeficientul de capitalizare bursieră, multiplicat cu numărul de
acţiuni emise;
• Valoarea mixtă bazată pe goodwill şi amortizarea acestuia,
respectiv, valoarea de piaţă a activelor corporale, plus valoarea
necontabilizată a activelor necorporale.
În procesul de evaluare a unei întreprinderi, în vederea
vânzării / cumpărării, apar două puncte de vedere; cel al
cumpărătorului şi cel al vânzătorului. Fiecare din părţi are o
viziune proprie asupra valorii întreprinderii, urmărind în
 Într-o optică a vânzătorului întreprinderii, de încetarea a
activităţii şi de recuperarea a capitalurilor incorporate în activitatea
acesteia, fluxurile de trezorerie sunt cele rezultate din vânzarea
imediată a patrimoniului, în întregime sau bucată cu bucată
Vânzătorul, în luarea deciziei privind valoarea întreprinderii,
compară preţul de achiziţie oferit de cumpărător cu valoarea de
lichidare a activelor şi cu valoarea actuarială a fluxurilor pozitive
viitoare, în cazul nerealizării tranzacţiei şi continuării exploatării.
Pentru vânzător decizia de vânzare reprezintă o dezinvestire.
Vânzătorul va vinde numai dacă valoarea actuarială netă a
fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care-o poate obţine continuând
exploatarea, este inferioară preţului oferit de cumpărător.
•Vânzãtorul – motivaţii ale optiunii de vanzare:
•scãderea nivelului afacerii, respective a cotei de piaţã deţinute;
•nevoia urgentã de lichiditãţi;
•consideraţii strategice;
•degradarea conjuncturii economice;
•cauze naturale (moştenitorii nu doresc sã continue afacerea).
 În optică a cumpărătorului întreprinderii de reconstruire a
patrimoniului acesteia, fluxurile de trezorerie, pentru cumpărarea
întreprinderii sunt cele ocazionate de cumpărarea imediată, pe de-a
întregul sau bucată cu bucată a activelor întreprinderii.
Cumpărătorul ia decizia în funcţie de preţul cerut de vânzător,
comparându-l cu valoarea de reconstituire a activelor întreprinderii
şi cu evaluarea actuarială a fluxurilor pozitive viitoare pe care
consideră că le poate obţine în cursul exploatării. Decizia de
cumpărare este o decizie de investire pentru cumpărător.
Opţiunea de cumpãrare - motivatii ale cumparatorului:
• dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţã
• iniţierea unei afaceri noi
• diversificarea afacerii pentru diminuarea riscului
• rentabilitatea ridicatã ( prezentã sau viitoare ) a afacerii
• intensificarea procesului de integrare pe verticalã etc.

Într-o optică a investitorului de capital, de a

sconta pe o rentabilitate viitoare ce va fi degajată
de activele sale în exploatare, fluxurile de trezorerie sunt cele aşteptate a
se obţine din continuarea activităţii întreprinderii.
 Opţiunea de tranzacţiona e determinată de:
(Vinde-cumpăra)
Din punct de vedere al vânzătorului:
Scăderea nivelului afacerii
Nevoia urgentă de lichidităţi
Consideraţii strategice
Degradarea conjuncturii economice
Modificarea tipului de proprietate
Cauze naturale

Din punct de vedere al cumpărătorului:

Dorinţa de a-şi consolida poziţia de piaţă
Iniţierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea
propria afacere
Rentabilitatea ridicată (prezentă sau
aşteptată) a afacerii
 Evaluarea întreprinderii prin actualizarea cash-flow-urilor viitoare
revine în fapt la aplicarea directă a metodei VAN de selecţionarea
proiectelor de investiţii .
Metoda este utilizată atât de cumpărătorul cât şi de vânzătorul
întreprinderii, pentru a-şi fixa preţul de ofertă, cu VAN pozitivă.
Ca şi la evaluarea investiţiilor, cash-flow-urilor (CF) anuale sunt
determinate la nivelul excedentului de trezorerie al exploatării net de
impozit
Valoarea întreprinderii este determinată de următorii factori:

FACTORII INTERNI: FACTORII EXTERNI:

• cifra de afaceri;
• profitul;
• activul total;
• capitalurile proprii;
• datoriile;
• politica de dividend
• creşterea economică;
• evoluţia la nivel de
ramură;
• rata dobânzii;
• rata inflaţiei;
• comportamentul
agenţilor ce acţionează
pe piaţa firmei
 Metodele de evaluare a întreprinderii pornesc, fie de la
abordarea patrimonială în termeni de evaluare a activului şi a
pasivului, fie de la o abordare financiară în termeni de fluxuri
monetare (profit, plus valoare bursieră etc.).
Evaluarea patrimonială permite măsurarea “situaţiei nete”
(SN), corespunzătoare valorii patrimoniale nete a
întreprinderii, rezultă din ansamblul de active şi de obligaţii
amânate de întreprindere:
SN= Activ total – Datorii
Pornind de la informaţiile contabile, există două căi care
permit calcularea valorii patrimoniale nete:
•fie prin scăderea datoriilor, din valoarea totală, a activelor
deţinute de întreprindere;
•fie prin adăugarea, la capitalul social, a rezultatelor sau
rezervelor ce revin acţionarilor.
În acest stadiu al analizei, cel mai adesea două expresii ale
valorii:
•valoarea patrimonială contabilă direct reieşită din
documentele contabile, care sunt redactate în costuri istorice;
•valoarea patrimonială reevaluată, care încorporează
diferenţele ce pot exista între valorile contabile şi valorile
economice (supra ori subevaluate).
 Metode de evaluare

Metode Metode
patrimoniale hibride
Metode
dinamice
 În practica economică şi financiară se cunosc diverse metode de
evaluare a întreprinderii: metode patrimoniale sau tradiţionale, metode
dinamice întemeiate pe actualizare şi metode hibride.
Metode patrimoniale:
•metoda matematică-contabilă;
•metoda activului net corectat;
•metoda valorii substanţiale;
•metoda capitalului permanent;
•metoda valorii de lichidare;
Metode dinamice:
•actualizarea fluxurilor de lichidităţi;
•metode bursiere;
•metoda valorii de randament;
Metode hibride:
•Goodwill.
Metode de evaluare tradiţionale
Metodele de evaluare tradiţionale sau patrimoniale pornesc de la
presupunerea că întreprinderea este dezmembrată şi că evaluarea se
realizează în optica cesiunii de diferite active (din punctul de vedere al
vânzătorului) sau în optica reconstituirii de active (din punctul de vedere
al cumpărătorului).
 METODE PATRIMONIALE
DE EVALUARE

Metoda
Metoda Metoda
Metoda
matematică
matematică capitalului
capitalului
-contabilă
-contabilă permanent
permanent
Metoda
Metoda
valorii
valorii
substanţial
substanţial
Metoda
Metoda ee Metoda
activului Metoda
activuluinet
net valorii
valoriide
de
corectat
corectat lichidare
lichidare
 Metoda matematică-contabilă se bazează pe estimarea valorii
întreprinderii cu ajutorul datelor patrimoniale extrase din bilanţ.
În conformitate cu această metodă valoarea contabilă a
întreprinderii este egală cu suma valorilor nete contabile diferitelor
active.
Aceste valori se bazează pe valoarea de origine, corectată în
funcţie de principiile de evaluare contabilă.

Activul net contabil = Valoarea contabilă a activelor –

Datoriile din pasiv

Valoarea matematică contabilă corespunde valorii contabile a

capitalului propriu, după repartiţia de dividende.

Valoarea matematică contabilă = Capitalul propriu –

dividende,
Sau
Valoarea matematică contabilă = Total activ – Pasivul exigibil
– dividende
 Metoda activului net corectat sau valoarea intrinsecă a activului
(ANC) – valoarea reală sau actuală a unui bun, titlu sau întreprindere. Ea
se bazează pe căutarea valorii de înlocuire, adică mărimea fondurilor
necesare pentru reconstituirea patrimoniului în starea actuală.
Abordarea pe bază de active - constă în estimarea valorii firmei
şi/sau a unui pachet de acţiuni, prin utilizarea metodelor de estimare a
valorii de piaţă a activelor individuale ale întreprinderii, din care se
scade valoarea de piaţă a datoriilor totale (active totale corectate la
valoarea de piaţă minus datorii totale corectate).
Activul net reevaluat se obţine corectând activul net contabil,
eliminând elementele nonvaloare. Imobilizările materiale se evaluează în
funcţie de valoarea lor probabilă de negociere, în mod direct, după
tranzacţiile comparabile efectuate sau indirect, după metoda indicilor. În
final, se scad datoriile din pasiv şi alte angajamente existente.
Avantaje: simplu de înţeles; prezintă relevanţă pentru unele cazuri
(proprietăţi noi, instituţii financiare); are ca punct de pornire informaţiile
financiar-contabile; există multe reglementări oficiale sau ale unor
organisme/asociaţii referitoare la metodologia evaluării/reevaluării
terenului şi activelor corporale.
Dezavantaje ale metodei ANC: presupune un consum mare de efort
datorită diversităţii şi numărului ridicat de active corporale, necorporale
şi financiare; implică colaborarea cu specialişti în evaluarea
proprietăţilor imobiliare, utilajelor şi echipamentelor; necesită cunoştinţe
aprofundate pentru evaluarea activelor necorporale; conferă o viziune
statică asupra patrimoniului net, la data evaluării.
 Metoda valorii substanţiale urmăreşte o estimare de ansamblu a
tuturor bunurilor angajate în exploatare şi care va fi comparată cu
rentabilitatea exploatării, urmărindu-se, de fapt, valoarea reală de
utilizat. Practic, se porneşte de la activul brut de exploatare, se scad
bunurile închiriate sau împrumutate, precum şi costul reparaţiilor,
rămânând valoarea substanţială.
Este vorba de o valoare brută, evaluată în funcţie de costul de
înlocuire, având în vedere intenţia de a continua exploatarea.
Valoarea substanţială reprezintă totalitatea alocarilor de capitaluri
în active corporale de expluatare ale întreprinderii, fără a ţine cont de
modul de finantare a acestor alocări. Ea corespunde valorii de utilizare
pentru cumpărător. Dacă se deduce pasivul exigibil, se obţine valoarea
substanţială netă.
Valoarea substanţiala (VS)-determinata de valorea intreseca a
activelor de exploatare neta de datorii şi de fondul commercial, privită
într-o perspective de continuare a activitatii:
VS = activele de expluatare - fondul commercial - datorii
in care
Activele de expluatare = active total-active în afara expluatarii
+leasing
Valoarea substanţială reprezintă totalitatea alocarilor de capitaluri în
active corporale de expluatare ale întreprinderii ,fără a ţine cont de
modul de finantare a acestor alocări
 Metoda capitalului permanent. Capitalul permanent necesar
exploatării constă, de fapt, în însumarea valorii imobilizărilor din activul
bilanţului cu fondul de rulment din pasiv. Imobilizările se evaluează
plecând de la valoarea netă a acestora, iar necesarul în fond de rulment
de la previziunile privind volumul activităţii. Noţiunea de capital
permanent este foarte apropiată de cea denumită activ economic.
Capitalurile permanente necesare exploatarii (CPNE) conduc spre
o valoare substantiala, dar care tine cont de modul de finantare de
capital, in active corporale de exploatare.
CPNE = Imobilizari nete + Nevoia de fond de rulment
previzionata + Rambursari de datorii financiare
Pentru societăţile cotate, pe piaţă, preţul este egal cu valoarea
întreprinderii. Valoarea bursieră a societăţii care se vinde plus valoarea
de piaţă a datoriilor sale formează valoarea sa de piaţă. Dacă
cumpărătorul este pregătit să plătească mai mult decât valoarea de piaţă,
înseamnă că el estimează că întreprinderea achiziţionată va genera
fluxuri pozitive mai mari decât vânzătorului şi că va putea obţine VAN
pozitivă.
Metoda valorii de lichidare. Prin valoare de lichidare se înţelege
valoarea întreprinderii când îşi încetează activitatea. Aceasta se mai
numeşte şi valoare de casă şi este o valoare subiectivă, aleatorie,
dependentă de circumstanţe. Valoarea de lichidare este aceea care se
obţine la “vânzarea forţată” a întreprinderii, într-un termen limitat.
 Metode de evaluare dinamice se bazează pe fluxurile de lichidităţi
actualizate şi care pot fi diferite: beneficii, amortizare, dividende,
valoarea reziduală, încasări globale etc. Valoarea întreprinderii stabilită
prin metode dinamice nu depinde decât indirect de beneficii, sau de
dividende, care sunt o parte a beneficiilor. Ceea ce interesează în primul
rând sunt încasările nete (cash flow net) degajate din activitatea specifică
şi nu de rezultatele contabile.
Evident că încasările nete şi beneficiile contabile au apropieri
calitative, totodată însă trebuie făcute şi corectări de interpretare şi rol
asupra determinării valorii întreprinderii. Spre exemplu, utilizarea
rezultatelor contabile pentru a evalua o întreprindere sau a alege un
anumit proiect nu este suficientă întrucât nu se are în vedere evaluarea
riscurilor. În aceeaşi direcţie se poate lua exemplul amortizării care
reduce volumul beneficiilor contabile, întrucât sunt elemente de
cheltuieli, însă contribuie la creşterea încasărilor nete.
Din exemplele folosite mai sus nu rezultă că beneficiile contabile n-au
nici o importanţă în stabilirea valorii întreprinderii sau a acţiunilor,
numai că valoarea întreprinderii, respectiv cursul acţiunilor, nu variază
mecanic în funcţie de beneficiile contabile.
Teoria financiară aderă la practica bursieră considerând că valoarea
de piaţă a acţiunilor, respectiv cursul bursier al acestora, depinde de
variaţiile încasărilor nete actualizate cu rata dobânzii corespunzătoare
clasei de risc căreia îi aparţine întreprinderea.
 METODE DINAMICE
DE EVALUARE

Metoda
Actualizarea Metode
valorii de
fluxurilor bursiere
randament
de lichidităţi
 Valoarea actuarială netă (VAN) a fluxurilor de încasări nete este
aceea care determină valoarea unei întreprinderi. Toate proiectele
previzionate se evaluează în funcţie de contribuţia aşteptată la creşterea
valorii actuariale nete. Astfel, teoria financiară formulează criteriul
central al strategiei financiare, care dă coerenţă gestiunii financiare şi
care asigură interdependenţa între finanţele întreprinderii şi situaţia
pieţei financiare în ansamblul său.
1. Metoda fluxurilor de lichidităţi (actualizării cash-flow-ului net)
generate de exploatare porneşte de la ideea că valoarea întreprinderii nu
rezultă atât din valoarea patrimoniului, cât din fluxurile de venituri pe
care le generează. Valoarea astfel obţinută reprezintă valoarea de
ansamblu a activelor. Metoda prevede că toate beneficiile economice
proiectate (fluxuri de lichiditati sau alte variabile asimilate) ale
întreprinderii sunt actualizate la valoarea prezenta, utilizând o rata de
actualizare ce reprezinta costul capitalului pentru acea investitie.
Actualizarea presupune o perioada explicita de previziune si o valoare
reziduala (perioada non explicita).
Ea presupune un proces global de evaluare şi nicidecum o evaluare pe
fiecare element component din activ. Cumpărătorul utilizează metoda
pentru a obţine preţul maxim dispus să-l plătească, în timp ce vânzătorul
 Metoda se bazează pe aplicarea criteriului VAN. Evaluarea fluxurilor
de lichiditate se realizează diferenţiat, luându-se în considerare
ansamblul incidenţelor achiziţiei de active asupra fluxurilor de
exploatare pe care urmează să le obţină cumpărătorul: creşterea
veniturilor, scăderea costurilor, costuri de reorganizare etc.
Metoda fluxurilor de lichidități (actualizării cash-flow-ului net ) –
avantaje:
•este cea mai corectă din punct de vedere teoretic deoarece implică
transformarea fluxurilor viitoare de lichidităţi în valoarea prezentă a
întreprinderii care generează aceste fluxuri;
•se utilizează pe pieţele financiare pentru a estima valoarea unei
acţiuni, pornindu-se de la determinarea valorii capitalului acţionarilor
(VCA);
•este uşor de înţeles şi de acceptat de către justiţie şi fisc.
Dezavantaje ale metodei CFNact
•este dificil de explicat unui auditoriu fără cunoştinţe economice de
bază:
•este o metodă greu de aplicat deoarece implică realizarea prealabilă a
unor previziuni economico-financiare, care îi conferă şi un nivel ridicat
de subiectivism;
•necesită calcularea costului capitalului, care de asemenea implică
calcule complexe.
Trebuie luate în considerare, de asemenea, fluxurile de lichidităţi
intermediare (variaţii ale excedentului trezoreriei de exploatare, variaţii
ale impozitului societar, eventuale cesiuni etc.), precum şi fluxurile
finale (valoarea reziduală).
 Formula de calcul a valorii actuariale a
întreprinderii:
n
VFt
VAN = ∑ +
t =1 ( 1 + i ) ( 1 + i)
t n

unde:
VAN – valoarea actuarială netă;
i – rata actuarială a dobânzii;
n – ani de fluxuri;
F – fluxurile (+) generate de exploatarea obiectului.
 Metodele bursiere de evaluare se bazează pe actualizarea
dividendelor sau a beneficiilor. Aceste metode permit determinarea ratei
actuariale (RRI) obţinute de investitori asupra fondurilor lor proprii,
respectiv de evaluare a capitalului propriu exprimat prin acţiuni emise.
Modul de calculare este asemănător cu cel descris anterior, cu excepţia
fluxurilor de la numărător care, acum, sunt date de dividendele viitoare
previzionate.
Dacă valoarea unei întreprinderi este dată de valoarea bursieră a
acţiunilor sale, importantă este stabilirea valorii unei acţiuni care,
înmulţită cu numărul acţiunilor, conduce la stabilirea valorii nete a
întreprinderii; dacă la aceasta se adaugă suma datoriilor din pasiv se
obţine valoarea globală a întreprinderii.
Metoda capitalizarii venitului (profitului sau dividendelor) se
bazeaza pe raportarea unui flux constant si reproductibil de venit
(de regula, profit net sau dividende) la o rata de capitalizare. In
acest caz este vorba de un singur flux de beneficiu economic,
aferent unei singure perioade (de regula, un an).
Avantaje:
• este uşor de aplicat şi de înţeles;
• se utilizează pe scară largă de către investitori;
• nu implică realizarea de previziuni ale activităţii firmei pe
perioade lungi.
 Dezavantaje ale metodei capitalizării veniturilor
•constituie o variantă simplificată a metodei CFNact, ceea ce înseamnă
că apare posibilitatea ca profitul reprezentativ considerat să nu reflecte
potenţialul firmei, iar ipoteza unei creşteri constante să nu fie credibilă;
•este dificil de aplicat în cazul firmelor aflate într-o fază de creştere
rapidă sau pentru cele aflate în faza de lansare;
•determinarea venitului reprezentativ şi mentenabil, precum şi a ratei
de capitalizare sunt subiective, ceea ce ridică controverse privind
credibilitatea metodei.
Abordarea prin comparaţie - reprezintă o modalitate de estimare a
valorii unei întreprinderi, pachet de acţiuni sau unei acţiuni, prin
utilizarea unor metode care compară subiectul evaluat cu întreprinderi,
pachete de acţiuni sau acţiuni similare care au fost tranzacţionate.
Metode înscrise în abordarea prin comparaţie:
•metoda comparaţiei cu societăţi similare cotate
•metoda comparaţiei cu tranzacţii de întreprinderi similare necotate
•metoda comparaţiei cu tranzacţii anterioare sau oferte de tranzacţiI
cu participaţii (acţiuni, părţi sociale) ale întreprinderilor evaluate.
Metoda comparatiei cu societati similare cotate sau cu tranzactii de
pachete minoritare (actiuni la firme cotate). Ratele de valoare sau
multiplicatorii (ex. Price Earning Ratio – PER) rezulta din tranzactii
realizate pe piata financiara (în marea majoritate a cazurilor este vorba de
pachete minoritare de actiuni).
 Metoda comparatiei cu vânzari de firme similare necotate (piata de
achizitii si fuziuni), în care baza de comparatie o reprezinta tranzactiile
cu întreprinderi în ansamblul lor sau tranzactii cu pachete majoritare, de
regula având în vedere piata întreprinderilor necotate.
Metoda comparatiei cu tranzactii anterioare sau cu oferte de
tranzactii cu participatii la capitalul întreprinderii evaluate. Modul de
estimare a valorii se bazeaza pe tranzactii anterioare, oferte sau acorduri
care vizeaza proprietatea asupra întreprinderii evaluate.
Avantaje ale metodelor de comparaţie:
•tranzacţia de piaţă este sursa valorii;
•se determină direct valoarea de control sau valoarea pe o bază
minoritară;
•asigură o relevanţă foarte bună dacă există informaţii de piaţă
suficiente şi credibile;
•uşor de înţeles şi larg acceptată de investitori şi instanţe;
•corespunde cu optica contabilă a stabilirii valorii juste.
Dezavantaje ale metodelor de comparaţie:
•presupune selectarea firmelor comparabile adecvate;
•necesită ajustări pentru criteriile care diferenţiază întreprinderea
evaluată de companiile comparabile;
•dificultatea separării caracterului de tranzacţii între părţi
independente cu cele cu interese speciale (cu efect sinergetic);
•lipsa informaţiile financiare pertinente sau a posibilităţii de
verificare a acestora (în cazul întreprinderilor necotate).
 Metoda valorii de randament. În conformitate cu această metodă de
evaluare, valoarea unei firme este dată de capacitatea sa de profit
exprimată prin rata de actualizare a beneficiilor sperate.
Perioada de actualizare se stabileşte, de regulă, la in număr de ani de
exploatare. Erorile de evaluare a fluxurilor mai îndepărtate au mai mică
importanţă, ca urmare a actualizării, decât la fluxurile mai apropiate.
Rata actuarială se stabileşte, în mod obişnuit, la nivelul costului
capitalului, dar poate fi modificată în funcţie de riscul economic sau de
schimbarea structurii financiare.
Valoarea actuarială este însă, adesea, diferită pentru cumpărător şi
pentru vânzător ca urmare a evaluării a fluxurilor, precum şi ca urmare a
alegerii ratei de actualizare reprezentând costul capitalului pentru cele 2
părţi. În final, intervine negocierea pentru definitivarea valorii.
Metode hibride. Goodwill reprezintă o îmbinare a metodelor
patrimoniale şi dinamice, cea mai cunoscută fiind metoda Googwill
Metodele patrimoniale de evaluare a întreprinderii prezintă
inconvenientul că nu iau în considerare decât activele care fac obiectul
tranzacţiilor pe pieţe specifice. Ele ignoră valoarea activelor necorporale
şi umane (competenţa profesională, corectitudinea, promptitudinea) dar
care pot constitui adesea o parte însemnată a valorii unei întreprinderi.
Cele mai apreciate metode de evaluare a firmei sunt evaluarea
financiară şi evaluarea bursieră, pe baza cărora se poate determina
valoarea justă (VJ) de piaţă a firmei.
 Prin Goodwill se înţelege excedentul valorii globale a unei întreprinderi,
la o anumită dată, comparativ cu valoarea atribuită elementelor din activul
bilanţului la aceeaşi dată. Acest excedent este un element de activ
nematerial, care se traduce prin bunele relaţii pe care întreprinderea le are cu
clienţii, cu furnizorii, valoarea resurselor umane de care dispune,
amplasamentul favorabil, reputaţia de care se bucură, bonitate etc. şi care
permit întreprinderii să realizeze beneficii superioare comparativ cu alte
unităţi similare.
Metoda Goodwill este deci subiectivă, conţinutul său fiind foarte
eterogen. Ideea de bază este că valoarea globală a întreprinderii este
alcătuită din două elemente: valoarea patrimonială (activul contabil
corectat) şi valoarea altor elemente reprezentate prin goodwill.
Goodwill sau supravaloarea reprezintă, practic, valoarea activelor non-
negociabile şi corespunde diferenţei dintre valoarea de tip actuarial şi cea de
tip patrimonial. Astfel spus, valoarea întreprinderii apare compusă din
valoarea patrimonială plus goodwill.
Valoarea goodwill variază după cum estimarea se face de cumpărător
sau de vânzător. Se cunosc două metode de calculare a valorii goodwill:
metoda indirectă şi metoda directă.
Metode de calculare a valorii goodwill:
1.indirectă;
2.directă:
•metoda experţilor contabili europeni,
•metoda anglo-saxonă
 Atunci când valoarea justă (determinată prin una dintre evaluări) este
mai mare decât valoarea patrimonială, adică: VJ > VP, se poate aprecia
că diferenţa dintre cele două valori reprezintă valoarea elementelor
firmei neevidenţiate prin metodele patrimoniale, elemente intangibile
neînregistrate în evidenţele firmei, dar care aduc un profit suplimentar
faţă de cel normal.
Această diferenţă poartă numele de goodwill-ul firmei (GW):
GW = VJ – VP sau VJ = VP + GW
Valoarea justă a unei firme este dată de două elemente:
•valoarea elementelor tangibile (valori corporale şi financiare),
cuantificată prin valoarea patrimonială;
•valoarea elementelor intangibile, reflectată financiar prin GW, ca
expresie a recunoaşterii firmei din partea mediului economic în general
şi al pieţei în special.
Elementele componente ale goodwill–ului sunt:
•relaţiile firmei cu mediul economic (clienţi, furnizori, instituţii
financiare, administraţia publică etc.);
•vadul comercial, calitatea produselor şi serviciilor, marca firmei,
licenţele şi autorizaţiile administrative;
•competenţa profesională a salariaţilor şi a echipei manageriale,
precum şi fidelitatea acestora faţă de firmă.
Metodele hibride de evaluare reprezintă o îmbinare a metodelor
patrimoniale şi dinamice, cea mai cunoscută fiind metoda Googwill.
Valoarea justă a unei firme este dată de două elemente:
•valoarea elementelor tangibile (valori corporale şi financiare),
cuantificată prin valoarea patrimonială;
•valoarea elementelor intangibile, reflectată financiar prin GW, ca
expresie a recunoaşterii firmei din partea mediului economic în general
şi al pieţei în special.
Elementele componente ale goodwill–ului sunt:
•relaţiile firmei cu mediul economic (clienţi, furnizori, instituţii
financiare, administraţia publică etc.);
•vadul comercial, calitatea produselor şi serviciilor, marca firmei,
licenţele şi autorizaţiile administrative;
•competenţa profesională a salariaţilor şi a echipei manageriale, precum
şi fidelitatea acestora faţă de firmă.
Prin Goodwill se înţelege excedentul valorii globale a unei
întreprinderi, la o anumită dată, comparativ cu valoarea atribuită
elementelor din activul bilanţului la aceeaşi dată.
Acest excedent este un element de activ nematerial, care se traduce prin
bunele relaţii a întreprinderii cu clienţi, furnizorii, valoarea resurselor
umane de care dispune, amplasamentul favorabil, reputaţia de care se
bucură, bonitate etc. şi care permit realizarea beneficiilor superioare
comparativ cu alte unităţi.
Goodwill sau supravaloarea reprezintă, practic, valoarea activelor non-
negociabile şi corespunde diferenţei dintre valoarea de tip actuarial şi
cea de tip patrimonial. Astfel spus, valoarea întreprinderii apare
compusă din valoarea patrimonială plus goodwill.
 Valoarea goodwill variază după cum estimarea se face de cumpărător
sau de vânzător. Metode de calculare a valorii goodwill:
1. Metoda indirectă de evaluare goodwill se mai numeşte metoda
germană sau metoda practicienilor şi presupune că valoarea fondurilor
proprii ale întreprinderii (Cp) este egală cu media valorii de randament
(VR) ca valoarea actuarială şi a activului net contabil (ANC) ca valoare
patrimonială:
VR  ANC
Cp 
2
Metoda experţilor contabili europeni
Ca metodă directă de evaluare a întreprinderii, metoda experţilor
contabili europeni se bazează pe o evaluare nemijlocită a elementelor
componente, adică a activului net contabil (ANC) şi a valorii goodwill
(Gw), pentru ca în final să fie însumate şi să se obţină capitalul propriu
(Cp): Cp = ANC + Gw
Goodwill este determinat prin actualizarea supraprofitului, adică a
beneficiului suplimentar ce poate fi obţinut de cumpărătorul
întreprinderii ca urmare a deţinerii activelor cumpărate şi a exploatării
lor pe baza propriilor concepţii organizatorice.
Superprofitul se determină scăzând din beneficiul net contabil
remuneraţia capitalului investit în activul net contabil.
 Procedura de evaluare. Evaluarea intreprinderilor este un proces
complex care necesita cunostinte de specialitate si experienta. Procedura
cuprinde: actiuni preliminare, evaluarea propriu-zisa si reconcilierea
valorilor obtinute si redactarea raportului de evaluare.
Actiuni preliminare. Principalele actiuni preliminare care trebuie
intreprinse in estimarea valorii de piata a unei intreprinderi sunt:
1) Cunoasterea tendintelor economice relevante generale si din cadrul
industriei in care functioneaza intreprinderea, a mediului extern ce ar putea
afecta intreprinderea: mediul economic, politic, tehnologic si social (analiza
STEP), a conditiilor si a perspectivei de dezvoltare a industriei (modelul
PORTER);
2) Identificarea si estimarea impactului tendintelor economice asupra
activitatii intrprinderii;
3) Descrierea misiunii de evaluare:
-identificarea intreprinderii, a pachetului de actiuni sau a valorilor
mobiliare care trebuie evaluate;
-stabilirea detinatorului dreptului de proprietate, cercetarea documentelor
de atestare a dreptului de proprietate si a restrictiilor cu privire la transferul
de proprietate;
-stabilirea datei evaluarii;
-definirea evaluarii, a bazei de evaluare si a marimii relative a
participatiei care trebuie evaluata;
-definirea scopului si utilizarii evaluarii.
4) Analiza naturii intreprinderii si a istoricului sau (analiza diagnostic si
modelul SWOT) care ofera repere in estimarea asteptarilor privind
beneficiile viitoare ale intreprinderii;
5) Analiza situatiilor financiare a intreprinderii, a activelor corporale si
necorporale, a datoriilor si capitalului sau, a lichiditatii.
Activele necorporale se pot prezenta sub forma:
- active necorporale identificabile: brevete de inventie, marci comerciale
inregistrate, drepturi de autor, know-how, baze de date si software
etc.;
- active necorporale neidentificabile: fond comercial sau forta de munca
specializata. Valoarea fondului comercial este similara cu acceptiunea
contabila a valorii reziduale (cost istoric) dupa deducerea valorii
celorlalte active.
6) Analiza capacitatii intreprinderii de a obtine profit si de a plati
dividende;
7) Analiza tranzactiilor anterioare in care au fost implicate drepturile de
proprietate ale intreprinderii;
8) Culegerea datelor din piata privind ratele de rentabilitate ale
investitiilor alternative, cotatii de piata ale actiunilor tranzactionate pe
o piata reglementata si preturi de achizitie ale participatiilor sau ale
intreprinderilor implicate in acelasi domeniu de activitate (industrie).
 Evaluarea propriu-zisa incepe cu realizarea corectiilor uzuale
aplicate situatiilor finanaciare cu scopul de a reflecta cat mai corect
realitatea economica, situatia patrimoniala si fluxul de venituri.
Corectiile aplicate au ca scop:
•determinarea veniturilor si cheltuielilor care sunt reprezentative
pentru continuarea activitatilor de exploatare;
•prezentarea situatiilor financiare;
•convertirea valorilor inregistrate in contabilitate in valori de
piata;
•corectarea activelor si datoriilor din afara exploatarii si a
veniturilor si cheltuielilor aferente acestora;
•corectarea veniturilor si cheltuielilor neeconomicoase.
Corectiile care se aplica in mod uzual au in vedere:
•eliminarea din contul de profit si pierdere a unor evenimente
extraordinare (greva, inundatii etc.) si a impactului acestora asupra
situatiei patrimoniale, inclusiv asupra impozitelor si constituirea
unor eventuale provizioane;
•eliminarea din situatiile financiare a impactului elementelor din
afara exploatarii. Aceste elemente se extrag din situatiile financiare
si se evalueaza distinct fata de cele care sunt direct legate de
activitatile de exploatare la valoarea de piata.
 Decizia asupra valorii întreprinderii impune efectuarea diagnosticului
privind aspectele: concurenţei, calităţii produsului, competenţei
personalului şi climatul social, calităţii gestionării.
Diagnosticul economico-financiar poate fi declanşat:
•în cazul întreprinderilor în dificultate, când efectuarea diagnosticului
reprezintă o obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi
lichidare judiciară. “Diagnosticului de criză”, impune o examinare globală
a situaţiei şi performanţelor acesteia. Dificultăţile temporare de plată pot
ridica semne de întrebare cu privire la posibilităţile de aprovizionare, de
demarare a producţiei, la aptitudinea întreprinderii de a-şi menţine
solvabilitatea;
•în cazul întreprinderilor sănătoase, având caracterul unui instrument de
control al realizării performanţelor. “Diagnosticul de control” intern sau
extern este angajat într-o manieră preventivă; de exemplu, fundamentarea
programului de activitate se bazează pe un examen complex al evoluţiei şi
stării întreprinderii; acordarea unui credit presupune efectuarea unei
analize financiare a activităţii solicitantului de către bancher etc.
Pentru determina valoarea este necesar să se stabilească diagnosticul
strategic asupra stării întreprinderii.
 Când problema diagnosticului e pusă din interiorul întreprinderii,
acesta are ca obiectiv evidenţierea unor situaţii de dezechilibru, în
scopul identificării originii şi cauzelor care l-au generat şi al
stabilirii măsurilor de remediere.
Întrucât se bazează pe întregul sistem de informaţii privind
activitatea, diagnosticul intern abordează în totalitate probleme
privind: dimensiunea, structura şi utilizarea potenţialului intern,
valoarea patrimonială, rentabilitatea etc.
Motivaţia diagnosticului o constituie:
1.Cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei;
2.Informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii,
performanţele, eficienţa utilizării resurselor;
3.Stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelaţiilor dintre
acestea;
4.Stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a
performanţelor;
5.Identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;
6.Fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu
concurenţial dinamic.
 Etapele realizării
operaţiunii
de evaluare

Diagnosticul Etapa
strategic negocierii
 Pentru realizarea operaţiunii de evaluare se parcurg două etape:
stabilirea diagnosticului strategic şi negocierea.
Diagnosticul strategic sau starea de sănătate a întreprinderii are
în vedere studierea acesteia sub diverse aspecte, precum:
concurenţial, tehnologic, social şi financiar.
Etapa negocierii. În procesul negocierii valoarea unei
întreprinderi este interpretată diferit de către vânzător sau de
cumpărător. Procesul de negociere dintre cele două părţi duce la
definitivarea preţului.
Aici este momentul de a face distincţia între valoarea unei
întreprinderi şi preşul său. Dacă valoarea se stabileşte ca un rezultat
al unei operaţiuni de evaluare, preţul întreprinderii este un fapt
obiectiv, constatat pe piaţă cu ocazia schimbului sau a vânzării.
Preţul rezultă dintr-o tranzacţie negociată, fiind determinat de
considerente obiective şi subiective ale cumpărătorului şi
vânzătorului.
Vânzarea totală sau parţială a unei societăţi comerciale reprezintă
o lichidare pentru vânzător şi o investire pentru cumpărător, adică
un plasament de capital. De aceea, procesul de evaluare poate fi
diferit în funcţie de cine îl face; vânzători pot fi acţionarii,
proprietarii, întreprinzătorii, iar cumpărători alţi întreprinzători,
diverşi deţinători de economii în căutare de plasament, bănci,
diverşi speculatori etc.
 Diagnostic
global strategic

Diagnostic Diagnostic
funcţional financiar
 Diagnosticul funcţional

Analiza structurii şi valorii

patrimoniale a întreprinderii

Analiza rentabilităţii:
• comercială;
• economică;
• financiară
Analiza echilibrului financiar în viziune:
• statică;
• funcţională;
• dinamică
 Diagnosticul financiar
Echilibrul financiar este o preocupare principală a
întreprinderii, dar el nu poate fi realizat pe termen lung decât
în condiţiile când întreprinderea realizează performanţe
satisfăcătoare.
Sub acest aspect diagnosticul financiar prezintă o mare
importanţă pentru promovarea unei politici judicioase privind
creşterea activităţii şi obţinerea unor rezultate economice şi
financiare corespunzătoare.
Diagnosticul se poate stabili prin studiul bilanţului şi al
contului de rezultate.
Diagnosticul financiar constă într-un ansamblu de
instrumente şi metode care permit aprecierea situaţiei
financiare şi a performanţelor unei întreprinderi.
Scopul lui este de a aprecia situaţia financiară a
întreprinderii. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea
unei noi strategii de menţinere şi dezvoltare.
 Finalitatea diagnosticului financiar constă în oferirea de
informaţii financiare atât celor din interiorul întreprinderii, cât
şi celor interesaţi din afara acesteia.
Realizarea diagnosticului financiar are ca obiectiv
aprecierea stării de performanţă financiară a întreprinderii
Principalele scopuri urmărite sunt:
•aprecierea rezultatelor financiare obţinute;
• evidenţierea modalităţilor de realizare a echilibrului
financiar;
•examinarea randamentului capitalului investit;
•evaluarea riscurilor.
Rezultatele analizei pot fi utilizate pentru:
•fundamentarea deciziilor de gestiune;
•elaborarea unui diagnostic global strategic;
•fundamentarea politicilor de dezvoltare
Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcţie
de subiectul care îl evaluează, acordându-se prioritate unui
aspect sau altul, care să caracterizeze situaţia financiară a
întreprinderii după scopurile şi interesele urmărite.
 Obiectivele diagnosticului financiar

Pentru acţionari şi Pentru creanţieri

conducători de întreprinderi: (bănci, furnizori:)

Rentabilitatea financiară
Riscul de faliment
Rentabilitatea economică
Starea de solvabilitate
Rentabilitatea comercială

Riscul financiar Lichiditatea financiară

Riscul de faliment
Datorii exigibile
Gradul de autonomie
Echilibrul între nevoi
Posibilităţile de control şi resurse
Diagnosticul strategic:

Diagnostic concurenţial

Diagnostic tehnologic

Diagnostic social

Diagnostic financiar
 Diagnosticul concurenţial răspunde la chestiuni cum ar fi piaţa sau
debuşeul (exportul) întreprinderii, structura clientelei, preţurile practicate
comparativ cu unităţi similare, dacă există proces de creştere economică
etc.
Diagnosticul tehnologic dă răspuns unor probleme, precum nivelul
productivităţii muncii, ce tehnologii (vechi sau noi) se utilizează, dacă
există, în perspectivă, preocuparea lansării de produse sau servicii noi,
dacă există activitate de cercetare etc.
Diagnosticul social vizează analiza categoriilor de personal folosit în
întreprindere, gradul de calificare, politica de formare a personalului,
climatul social (absenteism, conflicte de muncă), relaţiile cu partenerii
de contracte sau cu banca etc.
Diagnosticul financiar are ca obiect stabilirea capacităţii de profit a
întreprinderii, starea echilibrului financiar, a lichidităţii financiare,
capacitatea de autofinanţare, totalul veniturilor şi al cheltuielilor etc.
După stabilirea diagnosticului strategic urmează faza a 2-a a
procesului de evaluare a întreprinderii, şi anume etapa negocierii. Sub
acest aspect trebuie să se ia în consideraţie că valoarea unei întreprinderi
este interpretată într-un fel de către vânzător şi în alt fel de către
cumpărător.
Vânzători pot fi acţionarii minoritari, acţionarii majoritari,
proprietarul sau întreprinzătorul; cumpărători pot fi diverşi
întreprinzători, deţinători de economii în căutare de plasament, bănci
care-şi plasează disponibilităţile sau diverşi speculatori care cumpără în
scopul revânzării imediate pentru obţinerea de profit.
 Diagnosticul financiar este un diagnostic extern. Constatarea dezechilibrelor se face
nu numai postoperativ, ci şi preventiv, cu scopul luării din timp a măsurilor de
corectare necesare.
Un bun diagnostic financiar necesită studiul a trei dimensiuni: lichiditatea financiară,
îndatorarea (structura financiară) şi rentabilitatea.
Diagnosticul financiar în termeni de lichiditate.
Patrimoniul = active – datorii
Analiza lichidităţii financiare a unei întreprinderi se sprijină pe bilanţul contabil, ca
expresie la un moment dat a patrimoniului. Cifric, patrimoniul se comensurează ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor din pasiv.
 Diagnosticul financiar în termeni de rentabilitate
Sub aspect economic, beneficiul unei întreprinderi este generat de
rata rentabilităţii tuturor fondurilor investite. Rentabilitatea
economică, exprimată ca raport între beneficiul net şi total active,
depinde de diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare, de
gradul de utilizare a fondurilor investite, exprimat în viteza de rotaţie.
Sub acest aspect rentabilitatea economică va fi cu atât mai mare cu cât
mai mare va fi cifra de afaceri.
Ratele de rentabilitate evidenţiază rezultatele obţinute în raport cu
activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor
economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitate
financiară). Ele se determină ca raport între efectele economice şi
financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse
pentru obţinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.)
 Rentabilitatea vânzărilor, % - reflectă în ce măsură întreprinderea
este capabilă să obţină profit din activitatea de desfacere sau
profitabilitatea acesteia. În condiţii normale de activitate mărimea
acestui indicator trebuie să fie mai mică de 20%.
Pb
Rv 
Unde: Wn
Rv – rentabilitatea vânzărilor;
Pb – profitul brut din activitatea de desfacere;
Wn – volumul vânzărilor
Rentabilitatea activelor, % - reflectă eficienţa utilizării activelor
angajate în activitatea întreprinderii, indiferent de sursele provenienţei
lor. Pentru a asigura activitatea de producţie favorabilă indicatorul
trebuie să atingă un nivel nu mai mic de 10%.
P
Ra 
TA
Unde:
Ra – rentabilitatea activelor;
P – profitul până la impozitare;
TA – alocarea totală a activelor (patrimoniului) întreprinderii
 Rentabilitatea economică – reflectă eficienţa utilizării mijloacelor
materiale şi financiare ale întreprinderii, prevăzută în vederea
desfăşurării activităţii sale. Pentru ca unitatea de producţie se activeze
normal în condiţiile dure de piaţă, indicatorul respectiv trebuie să atingă
un nivel de cel puţin de 20-25%.
P
Rec 
Unde: CP
Rec – rentabilitatea economică;
P – profitul până la impozitare;
CP – valoarea capitalului permanent
Rentabilitatea financiară – reflectă capacitatea întreprinderii de a
utiliza capitalul propriu. Pentru a desfăşura activitatea de producţie
prosperă, nivelul acestui indice trebuie să atingă cel puţin 15%.
PN
R fin 
CPr
unde:
Rfin – rentabilitatea financiară;
PN – profitul net;
CPr – valoarea capitalului propriu