Portofoliu fizica

Fizica atomica si nucleara

DE VICTOR TOMOLEA
 Armamentul nuclear

Arma nucleara (sau bomba nucleara) este un dispozitiv ce

eliberează într-o manieră explozivă energie nucleara
produsă de o reactie in lant de fisiune sau fuziune.
Arma nucleară face parte din categoria armelor
distrugatoare in masa destinate uciderii unui număr mare de
oameni și distrugerii structurilor construite de om, respectiv
a biosferei în general.
Prima armă nucleară cu fisiune a eliberat o cantitate de
energie echivalentă cu cea rezultată din explozia a 20.000
tone de TNT (tritilotulen), în timp ce prima armă
termonuclera (cu fisiune și fuziune) a eliberat o energie
echivalentă cu 10.000.000 tone de TNT. La nivelul anului
2012 pe plan mondial existau circa 19.000 de focoase
nucleare din care 4.400 sunt menținute în stare
operațională, gata oricând pentru a fi utilizate.
 În prezent există două tipuri de arme nucleare: cele bazate exclusiv pe reacția de fisiune nucleară și cele care utilizează fisiunea nucleară
pentru amorsarea reacției de fuziune nucleară.
Armele bazate pe fisiunea nucleară constau dintr-o cantitate de uraniu îmbogățit care formează o masă supra-critică în care se dezvoltă
exponential reacția în lant. Masa supra-critică se realizează fie prin implantarea unei piese din material fisionabil în masa
subcritică (metoda proiectilului) fie prin comprimarea (cu explozivi chimici) unei sfere de material fisionabil până se atinge masa supra-
critică (metoda imploziei).
Arma nucleară cu fuziune (arma termonucleară, bomba cu Hidrogen) folosește energia rezultată din fisiune pentru a comprima și
încălzi deuteriul și tritiul până aceștia fuzionează.
Există și arme nucleare cu destinații speciale precum arma cu neutroni sau arma cu contaminare radioactivă. Arma cu neutroni este o armă
termonucleară construită special pentru a produce un flux mare de neutroni ce produce multe decese dar nu produce contaminare
radioactivă și nu afectează construcțiile. Arma cu contaminare este o armă cu fisiune învelită cu un material (cobalt, aur) care
prin activare produce o contaminare radioactivă extrem de puternică. Proiectile cu uraniu sărăcit au fost dezvoltate și testate în anii 70 în
scopul întăririi puterii de penetrare. Aceste muniții sunt cu dispersie de substanțe radioactive care, inhalate sau ingerate devin letale.
Din punct de vedere al strategiei militare armele nucleare se împart în : arme strategice (care vizează țări sau populații mari)
sau tactice (utilizate numai pe câmpul de luptă). Armele nucleare strategice sunt transportate la țintă cu avioane sau rachete. Armele
tactice sunt transportate cu rachete, artilerie, torpile, etc.
În perioada 1960-1980 SUA și URSS au folosit dispozitive explozive bazate pe energie nucleară pentru scopuri comerciale (explozii
nucleare pașnice). Tratatul de eliminare a testelor nucleare din 1966 a interzis toate exploziile nucleare, indiferent de scopul lor.
 Centrale nucleare
Centrala nucleară (sau centrala atomo-electrică) este o
instalație modernă de producere a energiei electrice pe
baza reacțiilor nucleare. Reactorul nuclear este o instalație
complexă în care se
realizează fisiunea nucleelor elementelor grele, printr-o
reacție în lanț controlată, cu scopul de a permite utilizarea
energiei degajate.
Zona activă a unei astfel de instalații este compusă
din combustibilul nuclear, moderator, barele de control și
agentul de răcire. În schimbătorul de căldură, apa
se vaporizează și devine agentul producător de lucru
mecanic, punând în funcțiune turbina. Generatorul
electric este cel care convertește energia cinetică a
turbinei în energie electrică.
Figura arată funcționarea unei centrale nucleare cu un reactor de putere răcit cu apă dublu-circuit. Energia eliberată în miezul
reactorului este transferată la agentul de răcire primar. Apoi, lichidul de răcire pătrunde în schimbătorul de căldură
(generatorul de abur), unde încălzește apele celui de-al doilea circuit la fierbere. Aburul rezultat intră în turbină, prin
rotirea generatoarelor electrice. La ieșirea din turbine, aburul intră în condensator, unde este răcit de o cantitate mare de apă
care vine din rezervor.
Compensatorul de presiune este un design destul de complicat și greoi, care servește la egalizarea fluctuațiilor de presiune din
circuit în timpul funcționării reactorului, datorită dilatării termice a agentului de răcire. Presiunea din circuitul 1 poate atinge
până la 160 atmosfere (VVER-1000).
Pe lângă apă, în diferiți reactori, topiturile metalice pot fi de asemenea utilizate ca lichid de răcire: sodiu, plumb, plumb
eutectic cu bismut etc. Utilizarea lichidelor de răcire a metalelor lichide ne permite să simplificăm proiectarea carcasei
miezului reactorului (spre deosebire de circuitul de apă, presiunea din circuitul metalic lichid nu depășește presiunea
atmosferică) și să scape compensatorul de presiune.
 Radiatii nucleare
Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil,
numit și radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează),
degajând energie sub formă de radiații diverse (alfa, beta sau gama), într-un
atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde și o parte din masă.
Termenul de radioactivitate a fost folosit pentru prima dată de Marie Curie.
Pentru a se înțelege fenomenul de radioactivitate trebuie pornit de la
structura atomului, care are în centru un nucleu în jurul căruia orbitează
electronii. Nucleul este format din particule încărcate pozitiv protoni și
particule neutre neutroni, denumite generic nucleoni. Toți atomii
unui element chimic au același număr de protoni, dar pot avea numere
diferite de neutroni. În funcție de numărul de nucleoni, elementul chimic are
mai multe specii numite izotopi.
În interiorul nucleului acționează două tipuri de forțe: forța de respingere
dintre protoni (de natură electrică) și forța de atracție dintre nucleoni (de
natură nucleară). Când cele două forțe sunt în echilibru izotopul este stabil.
Pentru nucleele care conțin neutroni în exces cele două forțe nu mai sunt în
echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează spontan prin emisie de
radiații.
Simbol de avertizare pentru existența substanțelor radioactive
 Uraniul 238 (23892U, cel mai greu dintre izotopii naturali), se dezintegrează foarte încet (timp de înjumătățire 4,5
miliarde ani) prin emisie de raze α. Pierzând astfel 4 unități din numărul său de masă și două unități din numărul său
atomic, uraniul se transformă în nucleul de thoriu 234 (23490Th); elementul uraniu se transformă în elementul thoriu.
Acesta din urmă este și el radioactiv, nucleul său emite o particulă β și se transmută în nucleul de 23491Pa (protactiniu);
acesta tot prin emisie de raze β se transmută în mai departe în nucleul de 23492U, luând naștere un alt izotop al uraniului,
decât cel de la începutul seriei căruia i se dă numele de Uraniu II, fiind radioactiv prin emisie de raze α. Acesta se
transmută mai departe în 23090Th, adică un nou izotop thoriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se
dezintegrează tot prin emisie de raze α și dă naștere izotopului 22688Ra, adică radiul descoperit de soții Curie. Mai
departe, radiul dezintegrându-se prin raze α, dă naștere izotopului radioactiv 22286Rn (radon), care este un gaz inert
asemănător din punct de vedere chimic cu heliul, neonul, etc. Cascada aceasta de dezintegrări succesive se continuă
mai departe până ce se ajunge la izotopul 21084Po, adică poloniul descoperit de soții Curie. Poloniul se transmută mai
departe în 20682Pb, adică un izotop al metalului plumb. Acesta este „stabil” ceea ce înseamnă că prin nici unul din
mijloacele cunoscute în prezent nu putem constata o eventuală dezintegrare a lui. Astfel succesiunea de dezintegrări în
cascadă se oprește practic aici și putem vedea că a luat naștere o adevărată „familie” radioactivă, al cărei strămoș
comun este uraniul. Familia pe care tocmai am descris-o se numește familia „radiu-uraniu”. În natură mai există încă
două familii radioactive: una dintre ele, începe cu 23592U(numit și actino-uraniu) și se termină cu un alt izotop de
plumb(20782Pb). Cea de-a treia familie este cea a thoriului, care începe cu 23290Th și se termină iarăși cu un izotop de
plumb(20882Pb).
 Efectele biologice ale radiatiilor

Activitatea vitală a tuturor sistemelor organizate biologic și în special a omului,

se desfășoară într-un univers supus acțiunii unei multiple și variate game de
radiații, de la cele sesizabile direct cu simțurile noastre, până la cele sesizabile
doar prin intermediul unei aparaturi, uneori foarte complicate.
Datorită efectului cumulativ al iradierii, normele prevăd ca o persoană care la o
singură iradiere a acumulat toată doza permisă, să zicem într-un an, nu mai are
voie să suporte altă iradiere în acel an.
Iradierea accidentală cumulată maximă admisă este de 25Rem.
Datorită efectelor genetice, pentru femeile gravide, dozele admise sunt mai mici
față de cele arătate mai sus. Deoarece nu toate părţile organismului sunt la fel de
rezistente la iradiere, s-au stabilit doze maxime pentru diferite organe și părți ale
organismului, precum și cazul în care radiația nu atinge întregul organism, ci
doar porțiuni din el.
Pentru organe izolate, exceptând cristalinul și gonadele, doza este de 15Rem/an;
Pentru oase, tiroidă, pielea întregului organism, cu excepția extremităților, doza
este de 30Rem/an;
 Sunt cazuri când unele elemente radioactive pot ajunge să fie integrate de oameni prin apa de băut sau alimente sau inhalate odată cu aerul.
Elementul radioactiv poate intra în circuitul metabolic și în aceste cazuri însăși sursa radioactivă se află în organism și singura protecție posibilă
este folosirea de substanțe care elimină și insolubilizează elementul respectiv.
Poate apărea situația ca un element radioactiv, cu toate că este cantitativ sub limita admisă pentru întregul organism, concentrația sa într-un
anume organ să fie suficient de ridicată pentru ca doza de radiație permisă pentru organul respectiv să fie depășită. Astfel de organe care
concentrează preferențial un anume element se numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroidă pentru iod, sau sistemul osos pentru
stronțiu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a exclude astfel de cazuri, normele de protecție admit concentrația limită ale acestor
substanțe în apă și aer.
În tabelul următor, redăm expunerea normală a omului la radiații nucleare, astfel încât să vă puteți calcula fiecare doza naturală:
 Dezastre nucleare

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident

major în centrala nucleară, pe data de 26 aprilie 1986 la
01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a
centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei
înconjurătoare. Centrala electrică se afla în apropiere de
orașul părăsit Prîpeat, Ucraina. Acest dezastru este
considerat ca fiind cel mai grav accident din
istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații
radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii
Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de
Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au
fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ
336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile
radioactive cad în Belarus, conform datelor post-
sovietice oficiale.
 Planuri

La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul nr. 4 a fost programat pentru a fi

închis pentru întreţinere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru
controlarea capacităţii generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă
pentru alimentarea sistemelor de siguranţă ale reactorului (mai ales pompele de apă)
după pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să
circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent.
Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă, dar
aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a reduce
turaţia turbinei, punct la care ea ar fi fost deconectată şi ar fi permis rotirea în
inerţie, scopul testului fiind verificarea ipotezei ca turbinele în faza extenuată pot
genera putere pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate
sistemele de siguranţă active), având, însă, rezultate negative – turbinele nu au
generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătăţiri adiţionale, ceea ce a
determinat efectuarea altui test.
 Inainte de accident

Condiţiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe

lumină la data de 25 aprilie şi producţia de energie a reactorului a
fost redusă spre 51%. O staţiune locală de putere a fost închisă
neaşteptat. Coordonatorul reţelei electrice a Kievului a cerut
amânare scăderii aportului energetic al centralei în reţea, pentru
acoperirea vârfului de consum al serii. Directorul centralei a
consimţit şi a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranţă
a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă
neexperimentată care ar fi trebuit să lucreze la reactorul nr. 4
noaptea aceea şi următoarea.
 La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a
prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu
scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat. Oricum, noua echipă a fost
surprinsă de amânarea anterioară a încetinirii reactorului şi a urmat protocolul original al
testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situaţie, reactorul a
produs mult xenon-135, care a scăzut şi mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5% de
valoare presupusă). Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul
dintre regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori
reactivitatea (neştiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbţia în exces a
neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că
acest lucru este permis cu respectarea unor reguli stricte de siguranţă. Cu toate acestea, puterea
reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere ce reprezenta mai puţin de o treime din
minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, şeful echipei alege continuarea
experimentului. Ca parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de
apă care erau acţionate de turbina generatorului crescând fluxul de apă peste specificaţiile
regulilor de siguranţă. Fluxul de apă creşte spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind
neutroni) şi nivelul tot mai mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de control. Acest
aspect produce o funcţionare foarte instabilă unde lichidul de răcire şi xenon-135 au substituit
rolul celulelor de control din reactor.
 Accidentul
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:45 , reactorul nr. 4 a suferit o explozie
catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componenţa acestuia, care
a declanşat un incendiu, o serie de explozii adiţionale şi scurgeri
radioactive. Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a
accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost
distrus (omorând trei oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct în
interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului de la Cernobîl
însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele internaţionale.
Accidentul de la Cernobîl a injectat în atmosfera terestră de 400 de ori mai
mult material radioactiv decât cel de la Fukushima (Japonia), de câteva ori
cantitatea de material radioactiv corespunzătoare bombelor de la Hiroshima
şi Nagasaki, dar de o miime până la o sutime (în funcţie de izotopul evaluat)
faţă de emisiile atmosferice ale testelor nucleare de suprafaţă a
armamentului nuclear testat la nivel mondial până la interzicerea efectuării
acestora în atmosferă.
 Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și
impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina și Belarus - au fost
supuse decontaminării continue și substanțiale. E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la
Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau incomplete și ulterior autoritățile
sovietice au interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de deces. O eventuală tentativă de decelare a contribuției radiației
emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu
precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de
primitivă, atât înainte cât și după accident. Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a
complica și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer,
ca urmare a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori precum imposibilitatea determinării precise a dozei
încasată de diversele segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și anunțată populației deasupra
căreia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja, rămânând în case, pentru a diminua
contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă (migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de
dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte
motive decât radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor sociale și de viață ale populației după dezintegrarea
federației: după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și publicității la
articole gen alcool și tutun, incidența maladiilor sociale gen alcoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a crescut, fapt
care a condus în mod natural și la creșterea incidenței bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și
hepatic, când e vorba de alcoolism, pulmonar și altele, când e vorba despre fumat). La populația care a intervenit inițial pentru limitarea
consecințelor dezastrului (așa-numiții lichidatori), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de
risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iradierea în timpul intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de
ani Andrei Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de ani, ca urmare a consumului
excesiv de alcool, este citat de anumiți autori.).
 Victime si pe termen lung

În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei şi expunerii masive a

personalului centralei şi anumitor "lichidatori", din cele câteva mii de copii care s-au
îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer tratabil), până în anul 2013, cel puţin 16 au
murit. Incidenţa cancerului tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar şi în 2013 în anumite
regiuni din Rusia, Ucraina şi Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident.
Numărul suplimentar (faţă de numărul normal la populaţia generală ne-expusă) de
leucemii şi limfoame apărute la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului
("lichidatorii") a fost mic, fapt care încurajează specialiştii să spere că în deceniile care
vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi şi el mic
la aceştia (lichidatori), şi asta cu atât mai mult la populaţia fostei Uniuni Sovietice care
se presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării solului şi aerului pe traiectoria de
deplasare a norului radioactiv. Până acum, studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii nu
au putut decela o creştere a incidenţei tumorilor solide în populaţie, probabil pentru că
expunerea fiind relativ mică, creşterea, câtă este, se "îneacă" sub micile variaţii naturale
ale incidenţei de fond. În cel mai rău caz se consideră că va avea loc o creştere de 1 % a
prevalenţei cancerelor în populaţie, un risc suplimentar aparent minor deci, în
comparaţie cu prevalenţa naturală a cancerului în populaţie (care ea este de aproximativ
45% (aproape unul din doi bărbaţi primeşte un diagnostic de cancer în decursul vieţii)
pentru bărbaţi şi aproximativ 38% pentru femei). Cifra procentuală aparent mică a
creşterii prevalenţei cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuşi o faţetă mult mai puţin
încurajantă a realităţii consecinţelor accidentului, în măsura în care aceasta se traduce, în
cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi care vor face probabil cancer şi de
asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la Cernobîl.