TEORIA ORGANIZĂRII ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE

Capitolul III
NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ A
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 Structura este dată de modul în care sunt ordonate elementele unui

sistem cât şi de relaţiile ce se stabilesc între acestea, în procesul realizării
funcţiilor sistemului respectiv. Tipuri de structuri:
 structura lineară (ierarhică), care asigură în principal unitatea
(coerenţa) în conducere;
 structura funcţională care determină pluralitatea conducerii;
 structura mixtă (ierarhic-funcţională), care îmbină două tipuri de
structuri şi este mai răspândită în realitatea practicii administrative
şi economico-sociale.
CRITERIILE DE CONSTITUIRE ÎN
SISTEM A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Administraţia
Din punct de vedere al
publică de stat
competenţei teritoriale
(criteriul teritorial)
Administraţia
publică locală
Din punct de vedere al
competenţei materiale
(criteriul funcţional)
Autorităţi centrale, când competenţa lor se întinde
asupra întregului teritoriu al ţării: Guvernul, ministerele şi
celelalte organe centrale ale administraţiei publice
Autorităţi teritoriale, când competenţa lor se întinde
asupra unei părţi din teritoriul naţional. Acestea sunt
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale
Autorităţi locale, când competenţa lor se întinde
asupra unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, oraş,
comună). Acestea sunt consiliile locale şi primarii.
Autorităţi cu competenţă generală, care exercită
puterea executivă, administraţia publică în orice domeniu de
activitate: Guvernul, consiliile locale şi primarii.
Autorităţi ale administraţiei publice de specialitate,
care realizează administraţia publică într-o anumită ramură
sau domeniu de activitate: ministerele şi celelalte organe
centrale de specialitate ale administraţiei publice subordonate
Guvernului sau autonome, precum şi serviciile publice
deconcentrate ale acestora, din teritoriu.
COMPETENŢA ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE
 Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale ale
acţiunii organelor administraţiei publice, adică limitele în spaţiu,
în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege.
 Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor
unui organ al administraţiei publice.
 Competenţa temporală reprezintă aceea limitare în timp a
exercitării atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice, în
conformitate cu legea.
 Competenţa personală este determinată de calitatea persoanei
sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează
incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii. Competenţa personală
în doctrina de specialitate a mai fost înţeleasă ca fiind dată şi de
sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită
funcţie.
CAPACITATEA JURIDICĂ A
AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE
 capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice se înţelege
aptitudinea acestor autorităţi de a fi subiecte de drept în raporturile
juridice administrative pe care le presupune realizarea competenţei
lor.
 O punere în paralel a celor două concepte (capacitate şi competenţă)
s-ar evidenţia următoarele:
 capacitatea este proprie numai autorităţilor administraţiei
publice pe când competenţa o au atât autorităţile cât şi
compartimentele sau funcţionarii din structurile lor
organizatorice;
 capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume
propriu spre deosebire de competenţă care nu presupune o
astfel de independenţă;
 atribuţiile ce formează conţinutul competenţei pot fi delegate
sau repartizate altor autorităţi, structuri sau persoane însă
capacitatea nu este transmisibilă.
REGIMURILE ADMINISTRATIVE
CENTRALIZAREA

 autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna

guvernului central şi a reprezentanţilor săi;
 este mijlocul prin care se evită a se face educaţie politică
cetăţenilor, din punct de vedere obiectiv, viaţa colectivă locală se
dezvoltă silit, după un plan oficial, destinat întregii ţări, şi nu în
mod natural, în funcţie de interesele şi temperamentul locuitorilor
zonei respective;
 “centralizarea reprezintă apoplexie la centru şi paralizie la
extremităţi” (prof. C.G. Dissescu)
DECONCENTRAREA
ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

 constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului

administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorităţii directe, a
organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu
păstrează asupra lor decât un anumit control, funcţionând aproape
complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le
individualitate financiară şi personalitate juridică.
 prin deconcentrare se va îmbunătăţi activitatea serviciilor,
conducerea acestora adaptându-se la specificul sarcinilor ce trebuie
să le îndeplinească.
 datorită creşterii sarcinii administrative şi a complexităţii crescânde
a acestei sarcini, s-a operat în toate ţările o creştere a individualizării,
o diversificare a statutului acesteia, un proces de personalizare a
serviciilor.
DESCENTRALIZAREA ADMINISTRATIV-
TERITORIALĂ PE BAZA AUTONOMIEI
LOCALE
 “statul providenţă” → “statul subsidiar”
 cetăţeanul “pasiv” → cetăţeanul “activ”
 “Descentralizarea este un remediu al relelor de care suferă administraţia
publică” (M. Crozier)
 Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care
permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le
permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele
necesare
 descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia pe plan
local a unei administraţii publice diferită de cea de stat;
 descentralizarea tehnică se realizează o deplasare în teritoriu a unor
organe componente ale administraţiei publice de stat.
SUBSIDIARITATE ŞI
AUTONOMIE LOCALĂ
 Subsidiaritatea plasează persoana, individul, în centrul organizării
statale, motiv pentru care ea se regăseşte în majoritatea curentelor de
gândire ale culturii occidentale: “arta de a guverna oameni liberi”.
 Ideea de bază a principiului subsidiarităţii este că puterea politică nu
trebuie să intervină decât în măsura în care societatea şi diferitele
sale părţi constitutive (de la persoane, la familie, la comunităţile
locale şi alte mari grupuri sociale) nu sunt capabile să-şi satisfacă
propriile trebuinţe.
 “o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei, în cadrul căreia
deciziile sunt luate la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean”
(Tratatul de la Maastricht)
 Elementele componente ale descentralizării administrative, pe baza
principiului autonomiei locale:
1) Existenţa unei colectivităţi teritoriale locale.
2) Recunoaşterea responsabilităţii colectivităţilor locale în
gestionarea nevoilor specifice, precum şi existenţa unor resurse
proprii.
3) Colectivitatea locală să dispună de autorităţi administrative
proprii, autonome faţă de stat.
4) Supravegherea activităţii colectivităţii locale de către
autorităţile puterii executive.
 REGIONALIZAREA ADMINISTRATIVĂ

 Regiunea “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat

geografic şi care este considerat ca omogen”

 colectivitate naturală ≠ colectivitate artificială

 regionalizarea are, de regulă, importanta grijă de a ajunge (o ţară
sau Europa) la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin
încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate.
 regionalismul are ca regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de
decizie în toate componentele sale, afirmarea identităţii sale sub
aspectele sale de identitate-memorie şi identitate-acţiune.
SERVICIILE PUBLICE
 Serviciul public - acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale,
înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea
unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau
civil, în procesul de executare a legii.
 Serviciul public ≠ serviciul de utilitate publică
 Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public, trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii:
 satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii;
 înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. Astfel, ministerele se
înfiinţează prin lege, organele de specialitate din subordinea
Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din
subordinea ministerelor prin ordin al ministrului; potrivit legii,
consiliile judeţene pot înfiinţa instituţii social-culturale şi sanitare de
interes judeţean etc.;
 activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat, personalul
lor având calitatea de funcţionar public;
 sunt persoane juridice, având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale
acestora;
 mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare, fie
din venituri proprii.
 Diferenţele care intervin în organizarea şi funcţionarea celor două:
 Capacitatea serviciilor publice este restrânsă prin instituirea, necesară, a
tutelei administrative care nu se extinde şi asupra serviciilor de utilitate
publică.
 Serviciile publice beneficiază de o protecţie specială din partea statului
pe când cele de utilitate publică nu.
 Operaţiunile de natură financiară a serviciilor publice sunt supuse
regulilor şi controlului instituţiilor statului (a se vedea în acest sens
Curtea de Conturi), reguli care nu sunt aplicabile în cazul serviciilor de
utilitate publică.
 Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei
categorii:
 1. organe ale administraţiei publice
 2. instituţii publice;
 3. regii autonome de interes public.
 Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri, şi anume:
 activitatea organelor administraţiei publice se caracterizează prin
adoptarea sau emiterea de acte administrative, activitatea instituţiilor
publice prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală, iar cea a
regiilor autonome este preponderent economică;
 mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii organelor
administraţiei publice şi, în mai mică măsură a instituţiilor publice, se
asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome de interes public îşi
asigură mijloacele băneşti, în mare parte, din veniturile obţinute din
activitatea proprie;
 organele administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară
activitatea, de regulă, în mod gratuit, regiile autonome, de regulă,
contra cost;
 în activitatea organelor administraţiei publice preponderentă este
emiterea de acte administrative; în activitatea instituţiilor publice
aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor autonome de interes
public şi mai redusă.
PRINCIPIILE DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A SERVICIILOR
PUBLICE

 Principiul continuităţii serviciilor publice

 Principiul egalităţii în faţa serviciului public
 Principiul adaptabilităţii la condiţiile pieţei
 Principiul eficienţei serviciului public

Clasificarea serviciilor publice

 În funcţie de interesul satisfăcut:
 naţional şi local
 În funcţie de cadrul geografic
 interne şi extra- teritoriale.
 În funcţie de natura sarcinilor:
 civile şi militare
 generală şi tehnice
 direcţie şi execuţie
 În funcţie de modalitatea de gestiune:
 regie proprie, direct sau de un
prepus general.
 După modul de conducere:
 indivizi, consilii sau colegii
 În funcţie de natura serviciilor publice
din punct de vedere juridic:
 administrative, industriale sau
comerciale
 După modul de organizare:
 autorităţile administraţiei publice,
instituţiile publice, regiile
autonome
 După regimul juridic aplicabil:
 regimi administrativ , regim mixt
GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE

a) Prestarea serviciului public în regie proprie

b) Concesionarea serviciilor publice
c) Asociaţiunea în participaţiune
d) Serviciul public în locaţie de gestiune
e) Cesiunea serviciilor publice în procesul de privatizare