Teoria și practica activităților

motrice adaptate

Curs 1
 Delimitări terminologice
În literatura de specialitate, există termeni specifici
pentru persoanele care se abat de la normalitate (ca
semnificaţie generală), privind întreaga dezvoltare
psiho-fizică, unele aspecte rămânând în urmă, fizic,
motric, senzorial sau mental. Astfel „normal” ar
însemna, adaptare echilibrată la mediu şi raportare
la grup de aceeaşi vârstă şi mediu cultural,
„anormal” adică cu abateri peste standard,
insuficienţe, retard în dezvoltare, afecţiuni fizice, de
comportament, senzoriale etc.
 ONU estima, în anul 1950, că aproape 3 %
din populaţia globului suferea de un tip sau
altul de incapacitate. În anul 1983, statisticile
ONU estimau un număr de peste 500 de
milioane de persoane cu dizabilităţi (deficienţe)
fizice, mentale sau senzoriale. Adăugând la
acest număr membrii de familie afectaţi de
necesitatea de a se ocupa de o persoană cu
deficienţe, ar însemna că aproximativ 25% din
populaţia globului ar fi implicată.
Analiza diferitelor tipuri de dizabilităţi
(intelectuale/mentale, fizice,
senzoriale, de limbaj sau asociate)
presupune o abordare
interdisciplinară, utilizând concepte
din domeniul medicinii generale,
psihiatriei, neurologiei, psihologiei,
pedagogiei, geneticii, sociologiei etc.
Literatura de specialitate utilizează o serie de
termeni sinonimi pentru a desemna
dizabiliatea intelectuală, dintre care cei mai
frecvenţi sunt: deficienţă mentală, disabiliate
mentală, întârziere mentală, înapoiere
mentală, oligofrenie, arierare mentală, retard
mental, insuficienţă mentală, subnormalitate
mentală, retard intelectual, handicap mental,
debilitate mentală, amenţie, alterarea
comportamentului adaptiv etc.
 Istoricul abordării ştiinţifice a deficienţei
mentale a fost făcut, în cadrul literaturii
româneşte de specialitate, de autori ca
Mariana Roşca (1967), Ş. Ionescu
(1975), Arcan şi Ciumăgeanu (1980). De
asemenea, o perspectivă mai mult decât
cuprinzătoare asupra acestui subiect
poate fi găsită în lucrarea „Debilităţile
mintale” (coord. R. Zazzo, 1979).
 Termenul de „ dizabilitate” intră în
terminologia internaţională pentru
desemnarea tuturor abaterilor survenite
în viaţa individului. Documentele care
atestă aceşti termeni sunt: Regulile
standard din 1993, Clasificarea
Internaţională a Funcţionării Dizabilităţii
şi Sănătăţii, adoptată de Adunarea
Mondială a Sănătăţii din 2001 şi ulterior
şi de către ţara noastră.
 Handicapul (întrebuinţat adesea impropriu, sub
forma sa handicap mental, pentru a desemna
deficienţa mentală) este un concept care acoperă
fenomene complexe. El reprezintă inconvenientul
rezultat din deficienţe şi invaliditate. Handicapul este
deci determinat de raporturile şi de gradul de
adaptare al individului la mediul său, afectând şi
limitând şansele subiectului handicapat de a-şi
exercita rolul său normal în conformitate cu vârsta,
sexul, mediul social şi cultural. Handicapul
reprezintă un dezavantaj şi este caracterizat prin
discordanţa dintre performanţele sau starea
subiectului şi ceea ce se aşteaptă de la el ca
membru al unei colectivităţi sau ceea ce aşteptă el
însuşi de la sine.
 Retardarea (întârzierea) mentală
este un concept larg utilizat mai ales
de către autorii anglo-saxoni. După
Reber (1985), el este folosit „pentru
definirea tuturor formelor de
activitate intelectuală generală
situată semnificativ sub medie şi se
stabileşte exclusiv pe baza
coeficientului de inteligenţă
 Tipurile de deficienţe
 O.M.S. consideră că două treimi din deficienţe pot
fi atribuite următoarelor patru cauze: leziunilor
apărute în timpul naşterii, bolilor infecţioase,
accidentelor, malnutriţiei. Urmează tulburările
congenitale, afecţiunile somatice, tulburările
psihiatrice, funcţionale, consumul de droguri, de
alcool, factori ce intervin cu o frecvenţă mai
redusă comparativ cu primele patru cauze de
îmbolnăvire. Conflictele armate şi violenţa stradală
nu sunt menţionate în statisticile O.M.S. dar
trebuie luate în considerare, deoarece afectează
cel puţin trei milioane de oameni.
 În clasificarea deficienţelor, criteriul naturii morfofuncţionale lezate,
asigură, se pare, cel mai eficient şi mai operativ sistem de cercetare a
diversităţii formelor şi gradelor de deficienţă.
Se disting:

I. Deficienţe senzoriale: – datorate afectării

organelor de simţ, analizatorilor.
Din această categorie fac parte:
a. deficienţe de vedere:
- orbii sau nevăzătorii
- ambliopii sau slab văzătorii
b. deficienţe de auz:
– surdomuţii
– hipoacuzicii
c. deficienţe de vorbire (care se datoresc tot afectării
organelor de simţ)
 II. Deficienţe motorii

Această categorie de deficienţe prezintă

forme eterogene, determinate de cauzele şi
de locul unde ele s-au produs. Astfel, lezarea
S.N. (cauză de natură centrală) produce
paralizii, hemiplegii etc., care se recuperează
foarte greu.
 III. Deficienţe intelectuale (dizabilităţi mentale)
Prin termenul de dizabilitate mentală se
înţelege reducerea semnificativă a capacităţilor
psihice care determină o serie de dereglări ale
reacţiilor şi mecanismelor de adaptare ale individului
la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului
înconjurător şi la standardele de convieţuire socială
dintr-un anumit areal cultural, fapt care plasează
individul într-o situaţie de incapacitate şi inferioritate,
exprimată printr-o stare de handicap, în raport cu
ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte.
 Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin
coeficientul de inteligenţă (C.I.) sau intelligence quotient
(I.Q.), introdus în literatura de specialitate de William Stern
pentru a completa noţiunea de vârstă mentală (V.M.) şi apoi
folosită în interpretarea testelor de inteligenţă. Ca unitate de
măsură psihologică, coeficientul de inteligenţă reprezintă
raportul dintre vârsta mentală (V.M.) şi vârsta cronologică
(V.C.) exprimate în luni.
I.Q. =VM/VC x 100
Altfel spus, coeficientul de inteligenţă exprimă raportul dintre
două performanţe: performanţa reală a subiectului (V.M.) şi
performanţa aşteptată în funcţie de vârsta sa (V.C.).
 O clasificare frecventă întâlnită în multe lucrări de
psihologie, are în vedere valoarea coeficientului de
inteligenţă (Cozma, 2000):
- deficienţă mentală profundă sau gravă – I.Q.= 0 – 20
(idioţia);
- deficienţa mentală severă sau mijlocie – I.Q. = 20 – 50
(imbecilitatea);
- deficienţa mentală moderată – I.Q. = 50 – 65 (debilitatea
mentală);
- deficienţa mentală uşoară – I.Q. = 65 – 75;
- intelectul de limită sau liminar – I.Q. = 75 – 85.
 IV. Deficienţe de comportament
Constituie o categorie deosebită. Aceştia
manifestă tulburări în conduită. Deşi pot fi
normali din punct de vedere fizic, unii având
chiar aptitudini speciale, bine dezvoltate,
prezintă tulburări ale unor laturi ale psihicului
(caracter, voinţă, afectivitate). Datorită acestor
tulburări care cuprind întreaga personalitate,
manifestările lor pot deveni paradoxale,
anarhice, dezechilibrate, în dezacord cu legile
şi etica socială.
 V. Deficienţe asociate
Constituie o categorie foarte
gravă, care pune probleme dificile
din punct de vedere medical şi
psihopedagogic. În această
categorie se întâlnesc diferite
asocieri de deficienţe ca: orb-surdo-
mut, orb-deficient motor, orb-
oligofren-deficient motor etc.
 VI. Psihopaţii cronici şi alţi
deficienţi cu afecţiuni de lungă
durată
Din această categorie fac parte
bolnavii cu afecţiuni neuropsihice, cu
afecţiuni cardiace, reumatice, diabet,
TBC osos, epilepsie etc.

La aceştia s-ar mai putea adăuga:

VII. Cazurile la frontiera handicapului
Aici sunt cuprinşi copii cu tulburări:
a. instrumentale:
- tulburări de limbaj
- tulburări de psihomotricitate
b. aflaţi în dificultate:
- cazuri sociale
- copii proveniţi din familii
dezavantajate
- adolescenţi delicvenţi
- copiii străzii
 Defectologia oferă de la caz la caz mijloace
practice pentru realizarea fenomenului
compensator şi de recuperare socială,
şcolarizare, profesionalizare etc.
Activitatea cu copiii handicapaţi a demonstrat
că preluarea chiar şi simplificate a unor
metode şi tehnici utilizate în procesul
instructiv-educativ al copiilor normali nu numai
că este dificilă ci foarte des şi ineficientă.
Practica şcolară a impus programe şi
manuale adaptate la obiectivele
învăţământului special.
 Bibliografie
Avramescu E.T. Coord – Activități fizice adaptate, Editura Universitaria,
Craiova, 2007
Barna C. – Metodica educației fizice și a sportului adaptat, Editura
Universității Transilvania din Brașov, 2008
Bota A. – Exercițiul fizic în afecțiunile cronice, Editura Didactica și
Pedagogică, București , 2007
Năstase D. V. - Elemente de teorie a activităților motrice adaptate din cadrul
învățământului special, Editura Universității din Pitești,2003
Stoenescu G. – Corectați-vă atitudinea corpului prin exercițiul fizic, Editura
Ceres, București, 1994
Teodorescu A. S. – Activități sportive adaptate, Editura Fundației România
de mâine, București, 2011
Zazzo R.– Debilităţile mintale, Editura didactică şi pedagogică,Bucureşti,
1979