Tema 9. Ontologia. Conceperea filosofică a lumii.

1. Existența.
2. Materia și particularitățile acesteia (mișcare,
spațiul și timpul, conștientă).
3. Dialectica. Legile dialecticii şi însemnătatea
lor metodologică.
Ontologia din greaca înseamnă ştiinţa despre existenţă.

• Concepţia despre existenţă a fost abordată încă din

antichitate.
• Noţiunea de existenţă este una dintre cele mai vaste
categorii filosofice, deoarece include în sine totul ce există,
indiferent de faptul dacă există în mod real, obiectiv, ireal
şi indiferent de faptul că această existenţă este materială
sau ideală.
• Filosofia Indiei antice, Chinei antice, Greciei antice în
primul rând era preocupată de problema existenței și apoi
a inclus în sfera intereselor sale gnoseologia, logica și alte
probleme.
 1. Existența.

Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea

obiectivă, materia, natura ce există independent de
conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a
oamenilor.
Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot
ce fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există:
realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa
omului. Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca
lumea, realitatea, universul. Existenţa este o caracteristică
integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea,
existenţa ei.
 Problema existenţei presupune câteva
momente:
• Ce există? Lumea.
• Unde există? Aici şi peste totul.
• Cât de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea
a fost, este şi va fi, ea este netrecătoare.
• Lucrurile concrete sunt finite, trecătoare.
 Deosebim următoarele forme de existenţă:

• Existenţa materială – presupune existența corpurilor materiale (care au lungime, masă,

volum, densitate), lucrurilor, fenomenelor naturii, lumii înconjurătoare.
• Existenţa omului. Presupune unitatea a materiei și spiritualității (idealului). Omul este ca
organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă cugetătoare, ca fiinţă social-
istorică. Specificul existenţei umane – în activitatea de muncă, în muncă şi prin muncă omul
se formează şi se manifestă.
• Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane,
cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La spiritual de asemenea se referă
normele şi principiile comunicării umane, valorile ştiinţifice, literare, artistice ş.a. Spiritualul
există la nivelul individului (ca procese ideale, psihice, ca lumea spirituală, internă a
individului) şi ca materializat în diferite forme a culturii umane.
• Existenţa socială – este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul de reproducere
a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa individuală (existenţa unui individ în
societate şi istorie) şi existenţa a societăţii în întregime.
• Existența noumenală (”noumen” - în sine) – este existența, care există real, independent de
conștiința celuia, care privește dintr-o parte.
• Existența fenomenală (de la ”fenomen”) este existența, pe care o concepe subiectul
cunoașterii.
 Existenţa este tot ce există obiectiv, ce există real, în
afară şi independent de conştiinţa umană.

Non-existenţă (opusul acesteia). Non-existenţa

poate avea 2 semnificaţii:
• identificată ca potenţa, posibilitatea de a fi şi
ce-ar însemna, ceea ce nu este, dar poate fi
(oamenii, care nu sunt născuți sau concepuți,
obiecte care nu sunt create, state, care nu mai
există etc.;
• nu este şi nici nu poate fi vreodată (perpetuum
motor).
 2. Materia - cea mai răspândită formă a
existenței .

MATERIA - categorie filosofică pentru

desemnarea realităţii obiective, care îi este dată
omului în senzațiile lui, care este copiată,
fotografiată, reflectată de senzațiile noastre,
existând independent de ele (V.I.Lenin).
Materia este multitudinea infinită de obiecte şi
sisteme care există în lume, există real,
independent de conştiinţa omului.
 În filozofie există câteva abordări a noțiunii
”materia”:
• Abordare materialistă, în conformitate cu care materia este
baza existenței, iar celelalte forme a existenței (spiritualitate,
omul, societate) au apărut din materie. Materia e primară.
• Abordare obiectiv-idealistă, în conformitate cu care materia
există obiectiv, independent și a apărut din spirit ideal.
• Abordare subiectiv-idealistă, în conformitate cu care
materia, ca realitate de sine stătătoare nu există, ea prezintă
un produs al spiritului subiectiv.
• Abordare pozitivistă, în conformitate cu care noțiune
”materie” este falsă, deoarece nu poate fi demonstrată, nici
măcar studiată complet.
 Particularitățile materiei:

• Mișcarea;
• Autoorganizarea (autoformare, excluzând
participarea a factorilor externi);
• Se găsește în timp și spațiu;
• Capacitatea de reflecție.
 Mișcare.

Mişcarea poate fi înţeleasă în două aspecte -

cantitative şi calitative:
• cantitative - doar ca o simplă deplasare în
spaţiu – ca o mişcare mecanică, neînsoţită de
modificări ale obiectului dat,
• calitative ca o mişcare ce semnifică schimbare
în dependenţă de caracterul acestor mişcări,
transformări.
 Mişcareapoate fi progresivă și regresivă.

• Mișcarea este considerată ca progres atunci

când este vorba de dezvoltare pe linie
ascendentă.

• Mișcarea regresivă atunci când are un caracter

descendent şi distructiv.
 Se cunosc cinci forme principale ale mişcării
materiei:
• Mişcarea mecanică – o simplă deplasare a macrocorpurilor, o
deplasare a corpurilor cereşti în spaţiul universului, deplasarea
obiectelor macrocosmice pe pământ şi alte corpuri cereşti.
• Mişcarea fizică – a moleculelor şi include procesele ce au loc în
interiorul stelelor şi planetelor, interacţiunea particulelor elementare,
a fenomenelor electromagnetice.
• Mişcarea chimică – a atomilor în interiorul moleculelor, în rezultatul ei
are loc transformarea calitativă a interacţiunii moleculelor, atomilor.
• Mişcarea biologică – procesele de formare şi activitate vitală a
organismelor vii.
• Mişcarea socială – reflectă apariţia şi dezvoltarea societăţii umane,
activitatea vitală a acesteia.
 Spațiul și timpul.
În filosofia modernă concepţia substanţială a spaţiului şi timpului conform căreia ele există
independent de procesele materiale şi spirituale, a fost dezvoltată de Newton în lucrarea
“Principiile materiale ale filosofiei naturale”. După Newton, spaţiul întins al lui Euclid este la fel
în toate părţile universului. Timpul după Newton este şi el absolut ca şi spaţiul. El reprezintă un
torent care curge uniform în toate părţile universului. 

Spaţiul este o categorie filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura
corpurilor. Orice corp are o întindere şi formă, iar între corpuri apar raporturi de coexistenţă.
 
Timpul este doar o relaţie de succesiune. Timpul este categoria filosofică care exprimă durata,
succesiunea, simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers.
 
• Timpul și spațiu sunt legate între ele. Ceia, ce are loc în spațiu, are loc concomitent și în timp,
iar ceia, ce are loc în timp, are loc și în spațiu.
 
• Timpul și spațiu sunt relative în dependență de interacțiunii a corpurilor materiale. Einstein a
demonstrat, că mișcarea unui corp cu viteza mai mare, decât cea a luminii este drept condiția
schimbări neevitabile – spațiul se micșorează, iar timpul se încetinește.
 Reflecția

Reflecția – este capacitatea sistemelor materiale de reproducere în sine

a proprietăților celor obiecte materiale, cu care acestea acționează.
(urme, zgârieturi, ecou, reflecție în oglindă etc. reflecția poate fi:
• fizică,
• chimică,
• mecanică,
• biologică – iritație, sensibilitate, iritație psihică.
 
Pe baza reflectării apare informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată,
codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele (informaţia
asimilată, prelucrată şi sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se
formează conştiinţa.
 Conştiinţa
Conştiinţa - însuşire a materiei superior
organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea;
ea constă în reflectarea generalizată şi orientată
spre un anumit scop a realităţii, în construcţia
mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea
rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi
autocontrolarea comportării omului
(A.G.Spirchin).
Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia
pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da
seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către
alţi oameni şi societate, ea este o reflectare
concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii
spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile,
dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa,
dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este
o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă.
Dezvoltarea conştiinţei se începe de la Conştiinţa de sine - capacitatea individului de a se
înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea
conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, socială. În
dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vârsta de 3 ani şi presupune anumite
etape de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe de la însuşirea numelui
său, corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor sale şi calităţilor personale.
Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea
locului său în această lume, înţelegerea sa ca reprezentant a unui anumit grup social,
colectivităţi.
Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai
prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa
noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a. Este important de a avea în vedere
succesiunea dezvoltării conştiinţei de sine şi respectiv personalităţii pentru a înţelege
ordinea şi complexitatea dezvoltării procesului patologic. Aceea, ce în procesul filogenezei
şi ontogenezei se formează în ultimul rând, în caz de patologie se distruge primul. Spre
exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rând se dereglează aşa calităţi ca cinstea,
demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în timp, spaţiu şi lumea înconjurătoare,
iar în ultimul rând se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii.
Conştiinţa este un fenomen social ce reflectă
raporturile dintre oameni.
• “Eul” nostru personal se naşte nu din interiorul
individului, ci din interacţiunea cu alţi oameni, din
posibilitatea de a se privi pe sine însăşi din exterior. Omul
mai întâi se priveşte pe sine, ca în oglindă, numai că în
chipul altui om. Şi numai referindu-se la altul ca către
sine însăşi, el se atârnă către sine însăşi ca către om.
• Conştiinţa nemijlocit este legată cu activitatea materială
a omului şi prezintă latura ideală a activităţii umane. Ea
permite de a transforma realitatea în mod ideal, în
gândirea abstractă, în imaginaţie şi fantezie.
 Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de
procese psihice cognitive, afective, volitive.
• Gândirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în
diferite condiţii. Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional
cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce,
crea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă.
• Memoria este capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoștințele,
informaţia. Fără memorie nu pot exista cunoştinţele. Memoria socială este întruchipată în
obiectele culturii – lucruri, produsele artei, limbă, cărţi, reviste ş.a. Aceasta este memoria
generaţiilor, istoriei, poporului, cultura naţională şi tradiţiile.
• Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii, ele unesc situaţia exterioară cu
necesitățile omului. De atâta emoţiile şi sentimentele sunt regulatorul, catalizatorul activităţii
umane. Emoţiile pozitive ori negative reglementează alegerea acţiunii, formează
comportamentul, ele contribuie la transformarea informaţiei în cunoştinţe, cunoştinţelor în
convingeri.
• Voinţa este un mecanism deosebit de reglementare a activităţii propriu numai omului, este un
autocontrol a personalităţii. La animale şi copii mici voinţă nu există, ea este înlocuită de cerinţe
ca motive de activitate. Normele sociale, trecând prin psihicul omului, interiorizându-se, devin
mecanisme interne de reglementare a activităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea
socială, conform normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii.
 În structura conştiinţei evidențiem două
niveluri: conştient şi inconştient.
• Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama, le
înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre.
• Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese,
operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a
concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele sensul cărora este determinat
de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice acţiune este orientată
conştient. Fenomenele inconştiente nu-s ceva misterios, enigmatic, ci tot aceea
activitate a sistemului nervos superior care în momentul dat nu se găseşte în
centrul atenţiei conştiente, nu se percepe şi resimte de individ. Unele şi aceleaşi
procese psihologice pot să-şi schimbe modalitatea, ele pot să se transforme din
conştiente în inconştient şi invers, între ele nu există un hotar de netrecut. Din
punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de protecţie a
sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea
creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile, automatismele
ş.a.).
O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939), în
care absolutiza inconştientul şi instinctele. După părerea lui psihicul omului este format
din trei niveluri:
- Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”, aici este întuneric, domină
misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele.
- Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului.
- Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu),
morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Individul
trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este
posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorinţele insistent tind să se realizeze. Cenzura
socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului. S.Freud
consideră, că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om, de constrângere.
Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient, iar de acolo ele pot să se
realizeze şi sub alte forme. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze, la
apariţia bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă
denaturată, într-o altă modalitate.
Freudism – teoria lui S. Freud, formulată în perioada anilor 1900 –
1938, care formează baza teoretică a psihanalizei şi metodei
psihoterapeutice. Freudismul este absolutizarea rolului proceselor
inconştiente, recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi
inconştient, dintre personalitate şi societate, este concepţie ce dă
prioritate pasiunilor în motivarea şi explicarea faptelor omului. Esenţa
freudismului (psihoanalizei) constă în analiza raţională a fenomenelor
inconştiente pentru a se debarasa de ele.

Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud

în direcţia socializării lor. Reprezentanţii sunt A.Adler, C.G.Jung,
E.Fromm, C.Horni ş.a. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual
freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în
comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul
inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.
 3. Dialectica.

• Dialectica este teoria dezvoltării a tuturor lucrurilor și

totodată metodă filosofică. Dialectica de pe poziții
teoretice reflectă dezvoltarea a materiei, spiritului,
conștiinței, cunoașterii și altor aspecte a realității prin:
• Legile dialecticii;
• Categorii;
• Principii.
Dialectica susţine că întreaga natură este un sistem, o
conexiune unitară de corpuri.
 La baza dialecticii stau trei legi principale:

• unităţii şi luptei contrariilor – toate lucrurile sunt contradictorii

în esenţa lor, dar nu oricare două părţi contrare formează o
contradicţie. Unitatea şi lupta contrariilor prezintă un izvor al
dezvoltării (ziua și noaptea, fierbinte și rece, negru-alb, iarnă și
vară, etc.);
• transformării cantitative şi calitative reciproce – orice fenomen
constă din cantitate şi calitate => unitate, numită măsură;
• negării negaţiei – totul, ce este nou, neagă ceia, ce este vechi și
treptat devine vechi, supus negării de ceia, ce este mai nou.
(schimbul sistemului socio-economic, schimbul generațiilor,
stilurilor în cultură, moartea celulelor vechi și apariția a noilor
etc.)
 Человек, общество

сознание
( (соц.отр.)

У высших животных

мышление

У низших животных

Чувствительность(псих.отр.)

(псих.отр.)

в живой природе

раздражимость (биол. отр.)

В неживой природе

Мех., физ., хим. отражение.