Istoriografia religiilor în Asia

Mică

Lect. univ. dr. Iulian MOGA

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi
1. Principalele surse documentare privitoare la
situația etnodemografică și religioasă a Asiei Mici

2. Producții ale istoriografiei moderne legate de

istoria și fenomenologia religiilor în aria greco-
romană în perioadele elenistică și romană imperială

3. Teme și direcții de cercetare privitoare la viața

religioasă a Asiei Mici
 1. Principalele surse
documentare privitoare la
situația etnodemografică și
religioasă a Asiei Mici
A.1. Volume de inscripții cu caracter general și
regional
A.2. Corpora specializate la nivel local
A.3. Volume de inscripții cu abordare pe teme
religioase
 A.1. Volume de inscripții cu caracter general și regional

IGSK (sau IK) – Inschriften Griechischer Städte aus Kleinasien , Rudolf Halbert
Verlag Gmbh, Bonn, 1975-2012.
52, ARAI EPITUMBIOI. Imprecations against Desecrators of the Grave in
the Greek Epitaphs of Asia Minor. A Catalogue, edited by J. Strubbe, 1997;
59, Greeks and Romans in Imperial Asia. Mixed Language Inscriptions and
Linguistic Evidence for Cultural Interaction until the End of AD III , edited
by T. V. Evans, 2001;
67, Nouvelles Inscriptions d’Antioche de Pisidie d’après les Notes-books de
W. M. Ramsay, éditées par M. A. Byrne et G. Labarre, 2006.
ETAM 23 – Ergänzungsbände zu den Tituli Asiae Minoris, 23, Researches in
Lydia, Mysia and Aiolis, edited by H. Malay, with 246 figures and a map,
Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1999.
24 – Ergänzungsbände zu den Tituli Asiae Minoris, 24, New Documents from
Lydia, with 10 figures and a map, edited by P. Herrmann and H. Malay,
Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 2007.
MAMA – Monumenta Asiae Minoris Antiqua , Manchester University Press, London,
I, edited by W. M. Calder, 1928;
II, Meriamlik und Korykos. Zwei Christiche Ruinenstäten des Rauhen Kilikiens , 1930;
III, Denkmäler aus dem Rauhen Kilikien , mit unterstützung der Keinasiatischen
Kommission der Wiener Akademie der Wissenschaften und des Österreichischen
Archäologischen Institutes und mit Beiträgen von E. Herzfeld und R. Heberdey,
herausgegeben von J. Kei und A. Wilhelm, 1931;
IV, Monuments and Documents from Eastern Asia and Western Galatia , edited by W. H.
Buckler, W. M. Calder, W. K. C. Guthrie, 1933;
V, Monuments from Dorylaeum and Nacolea , edited by C. W. M. Cox, A. Cameron,
1937;
VI, Monuments and Documents from Phrygia and Caria , edited by W. H. Buckler, W. M.
Calder, 1939;
VII, Monuments from Eastern Phrygia, edited by Sir W. M. Calder, 1956;
VIII, Monuments from Lycaonia, the Pisido-Phrygian Borderland, Aphrodisias , edited
by Sir William M. Calder and J. M. R. Cormack, with contributions from M. H. Balance
and M. R. E.Gough, 1962;
IX, Monuments from Aezanitis, recorded by C. W. M. Cox, A. Cameron and J. Cullen,
edited by B. Levick, S. Mitchell, J. Potter and M. Waelkens, the coins by D. Nash, The
Society for the Promotion of Roman Studies, Monographs no. 4, London, 1988;
X, Monuments from the Upper Tembris Valley, Cotiaeum, Cadi, Synaus, Ancyra and
Tiberiopolis, recorded by C. W. M. Cox, A. Cameron and J. Cullen, edited by B. Levick,
TAM, I – Tituli Asiae Minoris, I, Tituli Lyciae. Lingua Lycia conscripti, conlecti
et editi auspiciis Caesareae Academiae Litterarum Vindobonensis, enarrauit
E. Kalinka, tabula ad H. Kiepert exemplum redactam adiecit R. Haberdey, in
aedibus A. Hedelderi, Vindobonae, 1901.
TAM, II – Tituli Asiae Minoris, II, Tituli Lyciae. Linguis Graeca et Latina
conscripti, collecti et editi auspiciis Academiae Litterarum,
1, Pars Lyciae Occidentalis cum Xantho oppido, enarrauit E. Kalinka, in
aedibus A. Hedelderi, Vindobonae, 1920;
2, Regio quae ad Xanthum flumen pertinet praeter Xanthum oppidum ,
enarrauit E. Kalinka, in aedibus Hoedelderi / Pichleri / Tempskii,
Vindobonae, 1930;
3, Regiones montanae a ualle Xanthi fluminis ad oram Orientalem , enarrauit
E. Kalinka, in aedibus R. M. Rohrer Brunae monachii Vindobonae, 1944.
TAM, III – Tituli Asiae Minoris, III, Tituli Pisidiae. Linguis Graeca et Latina
conscripti, collecti et editi auspiciis Academiae Litterarum Vindobonensis,
1, Tituli Termessi et agri Termessensis, enarrauit R. Ederbey, in aedibus
Hoedelderi / Pichleri / Tempskii, Vindobonae, 1941.
TAM, IV – Tituli Asiae Minoris, IV, Tituli Bithyniae. Linguis Graeca et Latina
conscripti, collecti et editi auspiciis Academiae Litterarum Austriacae,
1, Peninsula Bithynicae praeter Calcedonem, Nicomedia et ager
Nicomedensis cum septentrionali meridianoque litore sinus Austaceni et
cum lacu Sumonensi, enarrauit F. C. Dörner, adivvante M.-B. von Stritzky,
apud Academiam Scientiarum Austriacam, Vindobonae, 1973.
TAM, V – Tituli Asiae Minoris, V, Tituli Lydiae. Linguis Graeca et Latina
conscripti, collecti et editi auspiciis Academiae Litterarum Austriacae,
1, Regio septentrionalis ad Orientem vergens, schedis ab I. Keil elaboratis
usus, enarrauit P. Herrmann, apud Academiam Scientiarum Austriacam,
Vindobonae, 1981;
2, Regio septentrionalis ad Occidentem vergens, schedis ab I. Keil
elaboratis usus, enarrauit P. Herrmann, apud Academiam Scientiarum
Austriacam, Vindobonae, 1989;
3, Philadelphia et Ager Philadelphenus, 2007.
IstForsch – Istanbuler Forschungen, Deutsches Archäologisches Institut
Abteilung Istanbul,
14, Inschriften und Denkmäler aus Bithynien, von F. K. Dörner, 1941;
39, Stadt, Ära und Territorium in Pontus-Bithynia und Nord-Galatia , von
Chr. Marek, Ernst Wasmuth Verlag, Tübingen, 1993.
OGIS – Orientis Graeci Inscriptioni Selectae. Supplementum Inscriptionum
Graecarum, edidit W. Dittenberger, I-II, Georg Olms Verlag, Hildesheim-
Zürich-New York, 1986.
ILS – Dessau, H., Inscriptiones Latinae Selectae, Berolini apud
Weidmannos, I, 1892; II.1, 1902; II.2, 1906; III, 1916.
IGR – Inscriptiones Graecae ad res Romanas pertinenetes , auctoritate et
impensis Academiae Inscriptionum Litterarum Humaniorum, edendum
curavit R. Cagnat, auxiliaribus J. Toutain et P. Jouguet, Ernest Leroux,
Paris, I, 1911; IV, 1927.
CIL – Corpus Inscriptionum Latinarum, 1863 sqq.
RECAM, II – Mitchell, S., Regional Epigraphic Catalogues of Asia Minor,
II, The Ankara District. The Inscriptions of North Galatia , with the
assistance of D. French anf J. Greenhalgh, British Institute of
Archaeology at Ankara, Monograph No. 4, BAR 135, 1982.
RECAM, III – Milner, N.P., An Epigraphical Survey in the Kibyra-Olbasa
Region Conducted by A. S. Hall, BIAA Monograph No. 24, British
Institute of Archaeology at Ankara, 1998.
RECAM, IV – McLean, Greek and Latin Inscriptions in the Konya
Archaeological Museum, BIAA Monograph No. 29, British Institute of
Archaeology at Ankara, 2002.
RECAM, V – Horsley, G.H.R., The Greek and Latin Inscriptions in the
Burdur Archaeological Museum, with contributions by R. A. Kearsley,
Turkish translations by N. Alp, BIAA Monograph 34, The British
Institute at Ankara, 2007.
IC – G. Dagron, Inscriptions de Cilicie, Éditions de Boccard, Paris, 1987.
NIPh – Drew-Bear, Th., Nouvelles Inscriptions de Phrygie, moderantibus J.
A. Ankum, H. W. Pleket et P. J. Sijpestejn, Terra Publishing Co.,
Zutphen, 1978.
 A.2. Corpora specializate la nivel local
IDidyma – Th. Wiegand, Didyma, II, Die Inschriften von Albert Rehm,
herausgegeben von R. Harder, Verlag Gebr. Mann, Berlin, 1958.
IMagnesia – Die Inschriften von Magnesia am Maeander , herausgegeben von O.
Kern, W. Spemann, Berlin, 1900.
IMilet – Inschriften von Milet, Walter de Gruyter, Berlin-New York,
I, A. Inschriften n. 187-406 (Nachdruck aus den Bänden I 5- II 3) , von A.
Rehm, mit einem Beitrag von H. Dessau; B. Nachträge und übersetzungen zu
den Inschriften, von P. Herrmann, 1997;
II, Inschriften n. 407-1019, von P. Herrmann, 1998;
III, Inschriften n. 1020-1580, von P. Herrmann, W. Günther, 2006.
IP – Die Inschriften von Pergamon, unter Mitwirkung von E. Fabricius und C.
Schuchhardt, herausgegeben von M. Fränkel, verlag von W. Spemann,
Berlin,
I, Bis zum Ende der Königszeit, 1890;
II, Römische Zeit. Inschriften auf Thon, 1895.
NIS – Robert, L., Nouvelles Inscriptions de Sardes, I, Décret héllénistique
de Sardes. Dédicaces aux dieux indigènes. Inscriptions de la
synagogue, Librairie d’Amerique et d’Orient Adrien Maisonneuve,
Paris, 1964.
Sardis, VII.1 – Sardis, VII.1, Greek and Latin Inscriptions, edited by W.
H. Buckler and D. M. Robinson, E. J. Brill, Leyden, 1932.
 A.3. Volume de inscripții cu abordare pe teme
religioase

CCCA – Corpus Cultus Cybelae Attidisque, I-VI, E. J. Brill, Leiden-New

York-København-Köln, 1987-1989.
CCIS – Corpus Cultus Iouis Sabazii,
1, The Hands, by Maarten J. Vermaseren, with the assistance of Eduard
Westra and Margreet B. de Boer, E. J. Brill, Leiden, 1983;
2, The Other Monuments and Literary Evidence, by E.N. Lane, with a
frontispiece, one figure, 40 plates and a map, E. J. Brill, Leiden, 1985;
3, Conclusions, with 2 plates, E. J. Brill, Leiden-New York-København-
Köln, 1989.
CIMRM – M.J. Vermaseren, Corpus Inscriptionum et Monumentorum
Religionis Mithriacae, I-II, Martinus Nijhoff, Hagae comitis, 1956-
1960.
CMRDM – E. Lane, Corpus monumentorum religionis dei Menis, E. J. Brill,
Leiden,
I, The Monuments and Inscriptions, with 105 plates, 36 figures and 2 folding
maps, 1971;
II, The Coins and Gems, with 72 plates and one map, 1975;
III, Interpretations and Testimonia, with 2 plates, 1976;
IV, Supplementary Men-Inscriptions from Pisidia, with 57 plates, 1978.
DFSJ – Lifshitz, B., Donateurs et fondateurs dans les synagogues juives.
Répertoire des dédicaces grecques relatives à la réfection des synagogues , J.
Gabalda et C ie , Paris, 1967.
CIJ – Corpus Inscripionum Iudaicarum,
I, Corpus of Jewish Inscriptions. Jewish Inscriptions from the III rd Century
B.C. to the VII th Century A.D. – Europe, published by P. J-B. Frey,
Prolegomenon by B. Lifshitz, Ktav Publishing House Inc., New York, 1975 2 ;
II, Corpus Inscripionum Iudaicarum. Recueil des Inscriptions Juives qui
vont du III e siècle avant J.-C. au VII e siècle de notre ère – Asie-Afrique,
Pontificio Instituto di Archeologia Cristiana, Città del Vaticano-Roma, 1952.
 B1. Cataloage monetare
Amandry, M., Rémy, B., Comana du Pont sous l’Empire romain. Étude
historique et corpus monétaire, Edizioni Ennerre, Milano, 1999.
BMC Phrygia - Catalogue of the Greek Coins of Phrygia , by B.V. Head,
Editore Arnaldo Forni, Bologna, 1964.
RPC – Spoerri Butcher, M., Roman Provincial Coinage, VII, De Gordien I e r à
Gordien III (238-244 après J.-C.), 1. Province d'Asie, The British
Museum Press / Bibliothèque nationale de France, London-Paris, 2006.
SNG Danish Museum – Sylloge Nummorum Graecorum, The Royal Collection
of Coins and Medals. Danish National Museum, V, Ionia, Caria and
Lydia, Sunrise Publications, Inc., West Milford, New Jersey, 1982.
Waddington – Recueil général des monnaies grecques d'Asie Mineure , I.1-I.4,
commencé par W. H. Waddington, contiué et completé par E. Babelon et
Th. Reinach, Georg Olms Verlag, Hildesheim-New York, 1976.
 C1. Izvoare juridice și papirologice

CPJ - Corpus Papyrorum Judaicarum, I-III, edited by Victor A. Tcherikover,

Alexander Fuks, and Menahem Stern, The Magnes Press, The Hebrew
University / Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1964.
CTh - The Theodosian Code and Novels and the Sirmondian Constitutions ,
with commentary, glossary, and bibliography by Clyde Pharr, in
collaboration with Theresa Sherrer Davidson and Mary Brown Pharr, with
an introduction by C. Dickerman Williams, Greenwood Press, New York,
1952.
CI - Corpus Iuris Civilis, II, Codex Iustinianus, recognovit et retractavit
Paulus Krueger, Frankfurt am Main, 1967.
RSCS - Roman State and Christian State. A Collection of Legal Documents to
AD 535, I-III, edited by P.R. Coleman-Norton, S.P.C.K., London, 1966.
 D1. Ediții

Strabon, Geografia, I-III, traducere, notiţe introductive, note şi indice de F.

Vanţ-Ştef, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972-1983.
Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana, traducere de M. Alexianu,
prezentare şi note de A. Piatkowski, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
Pausanias, Description of Greece, I-VI, with an English translation by W.H.S.
Jones, William Heinemann, London / G. P. Putnamʼs Sons, New York,
1918-1926.
Lactantius, Instituţiile divine, traducere de Petru Pistol, precuvântare de
Î.P.S. Nicolae Corneanu, studiu introductive de Cl.T. Arieşan, Ed.
Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2004.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, traducere din limba greacă de
pr. Gh. Tilea şi N. Barbu, precedate de Viaţa Sf. Grigorie Teologul,
alcătuită de preotul Grigorie (sec. al VIII-lea), traducere de N. Donos, Ed.
Herald, Bucureşti, s.a.
 2. Producții ale istoriografiei
moderne legate de istoria și
fenomenologia religiilor în aria
greco-romană în perioadele
elenistică și romană imperială
 2.1. Lucrări generale de istoria religiilor
Bayet, J., Histoire politique et psychologique de la religion romaine, Éd. Payot, Paris,
1957.
Beaujeu, J., Le paganisme romain sous le Haut Empire, în ANRW, II, 16.1, p. 3-26.
Burkert, W., Greek Religion, translated by J. Raffan, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, 1985.
Burkert, W., Ancient Mystery Cults, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts and London, England, 1987.
Cumont, F., Textes et monuments figurés relatifs aux mystères de Mithra , II, Textes et
monuments, publiés avec une introduction critique, contenant 493 figures et 9
planches en héliotypie, Éditions H. Lamertin, Bruxelles, 1896.
Cumont, F., Les Religions orientales dans le paganisme romain, Ernest Leroux, Paris,
1909.
Cumont, F., Lux perpetua, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1949.
Hopkins, K., A World Full of Gods. Pagans, Jews and Christians in the Roman Empire,
Orion Books, London, 2000.
Lane Fox, R., Païens et chrétiens. La Religion et la vie religieuse dans l’Empire Romain
de la mort de Commode au Concile de Nicée, présenté par J.-M. Pailler, traduit par R.
Alimi, M. Montabrut, E. Pailler, Presses Universitaires du Mirail, Toulouse, 1997.
Liebenschuetz, J.H.W.G., Religion, în Cambridge Ancient History, XI,
Cambridge University Press, Cambridge, 2000, p. 984-1008.
MacMullen, R., Le paganisme dans l’Empire Romain, traduit de l’américain par
A. Spiquel et A. Rousselle, Presses Universitaires de France, Paris, 1987.
Meslin, M., Réalités psychiques et valeurs religieuses dans les cultes orientaux
(Ier- IVe siècles), în Revue historique, 512, 1974, p. 289-314.
Smith, J.S., Native Cults in the Hellenistic Period, în HR, 11, 1971, p. 236-
249.Smith, J.S., Drudgery Divine. On the Comparison of Early
Christianities and the Religions of Late Antiquity , The University of
Chicago Press, Chicago, 1990.
Turcan, R., Cultele orientale în lumea romană, traducere de Mihai Popescu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Veyne, P., Une evolution du paganisme gréco-romain: injustice et piété des
dieux, leurs ordres ou «oracles», în Latomus, 45, 1986, p. 258-283.
Veyne, P., La Société romaine, Éditions du Seuil, Paris, 1991.
Zugravu, N., Les Formules ex visu et ex iussu dans l'épigraphie de la Dacie
romaine, în Studia Antiqua et Archaeologica, 3-4, 1997, 126-140.
 2.2. Colecții și reviste
AD – Arkeoloji Dergisi, Ege Üniversitesi, Edebiyat Fakültesi Yayınları, İzmir.
AE – Année Épigraphique, CNRS, Paris.
AMS – Asia Minor Studien, 1-56, Rudolf Habelt, Bonn, 1990-2011.
ANRW - Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt , herausgegeben von W.
Haase, Walter de Gruyter, Berlin-New York.
AS – Anatolian Studies, The British Institute of Archaeology at Ankara, London.
ArkST – Arkeometri Sonuçları Toplantısı.
AST – Araștırma Sonuçları Toplantısı.
KST – Kazı Sonuçları Toplantısı.
AA – Archäologische Anzeiger, German Archaeological Institute, Berlin.
EA – Epigraphica Anatolica. Zeitschrift für Epigraphik und historische
Geographie Anatoliens, Dr. Rudolf Habelt, Bonn.
SEG – Supplementum Epigraphicum Graecum, H. W. Pleket, R. S. Stroud, A.
Chaniotis, J. H. M. Strubbe, J. C. Geben (eds.), Amsterdam.
ZPE – Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Rudolf Habelt, Bonn.
 2.3. Lucrări și studii de interes regional

Arnold, C.E., ‘I Am Astonished That You Are So Quickly Turning Away!’ (Gal 1.6):
Paul and Anatolian Folk Belief, în NTS, 51, 2005, 428-449.
Keil, J., Die Kulte Lydiens, în W.H. Buckler, W.M. Calder (ed.), Anatolian Studies
Presented to Sir William Mitchell Ramsay, Longmans Green & Co., Manchester–
London–New York, 1923, p. 239-266.
Drew-Bear, Th., Local Cults in Graeco-Roman Phrygia, în GRBS, 17, 1976, 3, p.
247-269.
Drew-Bear, Th., Naour, Chr., Divinités de Phrygie, în ANRW, II, 18.3, 1990, p.
2032-2043.
Frei, P., Die Götterkulte Lykiens in der Kaiserzeit, în ANRW, II, 18.3, p. 1730-1863.
MacKay, Th., The Major Sanctuaries of Pamphilia and Cilicia , în ANRW, II, 18.3,
2045-2129.
Mitford, T.B., The Cults of Roman Rough Cilicia, în ANRW, II, 18.3, 2131-2159.
Mitchell, S., Anatolia. Land, Men, and Gods in Asia Minor, I-II, Oxford
University Press, Oxford, 1993.
Olshausen, E., Götter, Heroen und ihre Kulte in Pontos – ein erster Bericht , în
ANRW, II, 18.3, 1990, p. 1865-1906.
Oster, R.E., Ephesus as a Religious Center under the Principate , I, Paganism
before Constantine, în ANRW, II, 18.3, 1990, p. 1661-1728.
Petzl, G., Zum religösen leben im westlichen Kleinasien: ein flüsse und
Wechselwirkungen, în AMS, 45, 2003, p. 93-101 (= Ibidem, în H. Blum, B.
Faist, P. Pfälzner, A.-M. Wittke (Hrsg.), Brükenland Anatolien? Ursachen,
Extensität und Modi des Kulturanstauches zwischen Anatolien und seinen
Nachbarn, Attempto Verlag, Tübingen, 2002, p. 381-391).
 2.4. Lucrări pe teme de angelologie, demonologie, teosofie
și oracole

Arnold, C.E., The Colossian Syncretism. The Interface between Christianity and
Folk Belief at Colossae, Baker Books, Grand Rapids, Michigan, 1996.
Athanassiadi, P., Philosophers and Oracles: Shifts of Authority in Late
Paganism, în Byzantion, 62, 1992, p. 45-62.
Brenk, F.E., In the Light of the Moon: Demonology in the Early Imperial Period ,
în ANRW, II, 16.3, 1986, p. 2068-2145.
Cline, R., Ancient Angels. Conceptualizing Angeloi in the Roman Empire , E.J.
Brill, Leiden-Boston, 2011.
Cumont, F., Les Anges du paganisme, în RHR, 72, 1915, p. 158-182.
Hirschmann, V., Zwischen Menschen und Göttern, die kleinasiatischen Engel , în
EA, 40, 2007, p. 135-146.
Sheppard, A.R.R., Pagan Cults of Angels in Roman Asia Minor, în Talanta, 12-
13, 1980-1981, p. 77-101.
Sokolowski, Sur le culte d'angelos dans le paganisme grec et romain , în Harvard
Theological Review, 53, 1960, 4, p. 225-229.
 2.5. Cel Preînalt și ierarhiile divine
Athanassiadi, P., Frede, M. (ed.), Pagan Monotheism in Late Antiquity, Claredon
Press, Oxford, 1999.
Athanassiadi, P., Frede, M. (ed.), One God. Pagan Monotheism in the Roman
Empire (2010).
Belayche, N., ‘Deus deum… summorum maximus’ (Apuleius): Ritual Expressions
of Distinction in the Divine World in the Imperial Period , în One God. Pagan
Monotheism in the Roman Empire, edited by S. Mitchell and P. van Nuffelen,
Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 141-166.
Frede, M., The Case for Pagan Monotheism in Greek and Greco-Roman Antiquity ,
în One God. Pagan Monotheism in the Roman Empire, editat de S. Mitchell şi
P. van Nuffelen, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 53-81.
Mitchell, S., The Cult of Theos Hypsistos between Pagans, Jews, and Christians ,
în P. Athanassiadi, M. Frede (ed.), Pagan Monotheism in Late Antiquity,
Claredon Press, Oxford, 1999, p. 81-148.
Smith, J.Z., Towards Interpreting Demonic Powers in Hellenistic and Roman
Antiquity, în ANRW, II, 16.1, 1978, p. 425-439.
Weinreich, O., Theoi epēkooi, în Mitteilungen des Kaiserlich Deutschen
Archäologischen Instituts, Atenische Abteilung, 37, 1912, p. 1-68.
 2.6. Mithraism
Beck, R., Mithraism since Franz Cumont, în ANRW, II, 17.4, p. 2002-2115.
Beck, R., The Mysteries of Mithras: A New Account of their Genesis , în JRS, 88,
1998, p. 115-128.
Blomart, A., Mithra et Porphyre. Quand sculpture et philosophie se rejoignent ,
în RHR, 211, 1994, 4, p. 419-441.
Clauss, M., Cultores Mithrae. Die Anhängerschaft des Mithras-Kultes , Franz
Steiner Verlag, Stuttgart, 1992.
Clauss, M., The Roman Cult of Mithras. The God and his Mysteries, translated by
Richard Gordon, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2000.
Cumont, F., Mithra en Asie Mineure, în ASBuckler, 1939, p. 67-76.
Gordon, R.L., Franz Cumont and the Doctrines of Mithraism, în MS, I, 1975, p.
215-248.
Turcan, R., Salut mithriaque et sotériologie néoplatonicienne , în SCOIR, 1982,
p. 173-191.
Ulansey, D., Mithraic Studies, a Paradigm Shift?, în Religious Studies Review,
13, 1987, 2, p. 104-110.
Ulansey, D., The Origins of the Mithraic Mysteries. Cosmology and Salvation in
the Ancient World, Oxford University Press, Oxford-New York, 1989.
White, L.M., The Social Origins of Chrisitian Architecture , Trinity Press
International, Valley Forge, Pennsylvania,
I, Building House in the Roman World: Architectural Adaptation among
Pagans, Jews, and Christians, 1996;
II, Texts and Monuments for the Christian Domus Ecclesiae in its
Environment, 1997.
 2.7. Mên, Anaitis și inscripțiile confesionale
Belayche, N., Les stèles dites de confession: Une religiosité orientale dans
l’Anatolie impériale?, în L. de Blois, P. Funke, J. Hahn (ed.), The Impact of
Imperial Rome on Religions, Ritual and Religious Life in the Roman Empire ,
Leyden-Boston, 2006, p. 66-81.
Chaniotis, A., „Tempeljustiz” im kaiserzeitlichen Kleinasien. Rechtliche Aspekte
der Sühneninschriften Lydiens und Phrygiens, în Symposium 1995. Vorträge
zur griechischen und hellenistischen Rechtsgeschichte (Korfu, 1.-5.
September 1995), herausgegeben von G. Thür und J. Vélissariopoulos-
Karakostas, Böhlau Verlag, Köln-Weimar-Wien, 1997, p. 353-384.
Chaniotis, A., Under the Watchful Eyes of The Gods: Divine Justice in
Hellenistic and Roman Asia Minor, în S. Colvin (ed.), The Greco-Roman
East. Politics, Culture, Society, Cambridge University Press, Cambridge,
2004, p. 1-43.
Gordon, R., Raising a Sceptre: Confession-narratives from Lydia and Phrygia ,
în JRA, 17, 2004, p. 177-196.
Petzl, G., Inschriften aus der Ungebung von Saittai (I), (Encekler, Hamidiye,
Ayazviran), în ZPE, 30, 1978, p. 249-276.
Herrmann, P., Men, Herr von Axiotta, în S. Şahin, E. Schwertheim, J. Wagner
(eds.), Studien zur Religion und Kultur Kleinasiens. Festschrift für
Friedrich Karl Dörner zum 65. Geburtstag am 28. Februar 1976 , I, E.J.
Brill, Leiden, 1978, p. 415-423.
Herrmann, P., Varinlioğlu, E., Theoi Pereudenoi. Eine Gruppe von Wihungen
und Sühneinschriften aus der Katakekaumene, în EA, 3, 1984, p. 1-18.
Petzl, G., Malay, H., A New Confession-Inscription from Katakekaumene , în
GRBS, 28, 1987, 4, p. 459-472.
Petzl, G., Die Beitinschriften Westkleinasien, în EA, 22, 1994, p. 1-175.
3. Teme și direcții de cercetare
privitoare la viața religioasă a
Asiei Mici
 3.1. Unitate și disparitate. Particularități ale mediului
etnocultural și religios microasiatic
1. Culte indigene și indigenizate într-un mediu
preponderent elenofon din Imperiul Roman

A1. Apariția unor fenomele de recul

a. În cazul zeiței Cybele, după cum indică Lynn Roller, In Search of the God
the Mother, s-a ajuns la introducerea în sanctuarul indigen de la Pessinunt la
începutul perioadei elenistice a unei iconografii deja modificate, care o imita
pe cea greacă, în urma adoptării de către locuitorii Greciei continentale
începând cu secolul al VI-lea î.Hr. în mod oficial a cultului acestei divinități;
b. Fenomene similare se manifestă începând cu perioada elenistică și în
privința altor culte orientale. Robert Turcan, în lucrarea sa Cultele orientale
în lumea romană (1992) insistă asupra faptului că expresia iconografică a
religiilor orientale era una grecească, începând cu perioada elenistică:

«Tipul plastic reprezentându-l pe Isis poartă marca artei grecești, asemenea

imaginilor Marii Mame frigiene și a perechii sale Attis. Serapis este creația
sculptorului grec Bryaxis. Mithra tauroctonul transcrie modelul grec al
Victoriei sacrificând, ce decora balustrada Atenei Nike de pe Acropole,
adaptându-l».
A2. Fenomenul migrației intraorientale

Constă din pătrunderea altor culte de origine orientală, îndeosebi a

cultelor egiptene și siro-palmyriene, fapt care putea detemina exercitarea
anumitor influențe în privința mentalităților, a trăsăturilor și atributelor
divinităților, precum și a valențelor iconografice. În acest fel Herakles Sandan,
de exemplu, din Tarsul Ciliciei, capătă trăsături specifice unui Baal sirian,
după modelul Baalimilor deja implantați în zona Ciliciei începând cu perioada
ahemenidă.

( Chuvin, P., Apollo au trident et les dieux de Tarse , în JSav, 1981, 4, 305-326)
 Migrația intraorientală (pătrunderea cultelor
egiptene)
a. Monede isiace din zona mediteraneană (SNRIS,
2008)
b. Răspândirea imaginilor lui Sarapis în Asia Mică (SNRIS, 2008)
c. Monede isiace din Asia Mică (SNRIS, 2008)
A3. Problema polimorfismului, polionimiei şi a
adaptărilor culturale specifice ale divinităţilor
anatoliene în diferite medii de interferenţă

O divinitate polimorfă este cea care dispune de tipologii diferite în

funcţie de mediul cultural în care evoluează (ex.: Mithra, Hypsistos, M ên,
Anaitis). Este binecu­n os­c ut de către istoricii religiilor faptul că trasferul
dintr-un anumit mediu cultural în altul implică în mod necesar şi modificarea
trăsăturilor specifice în funcţie de percepţiile religioase şi culturale locale
sau regionale (de la aspectul exterior reflectat în iconografie până la cel care
ţine de sfera cultuală). În ultimă instanţă, aceste modificări au determinat o
schimbare treptată a identităţii prin apariţia din punct de vedere conceptual
a unui nou tip care ajunge să se diferenţieze foarte mult de celelalte tipuri
prezente în alte medii culturale. În anumite cazuri, aceste abordări
interculturale pot genera apariţia unor fenomene sincretice extreme, după
cum întâlnim numeroase exemple atestate în perioada romană.
 Pe parcursul secolelor al II-lea şi al III-lea ele puteau determina o
schimbare aproape integrală a identităţii ca urmare a sincre­t izării uneia sau
mai multor divinităţi, pentru a rezulta o zeitate cu aspect polionimic complex
al cărui nume reprezenta suma tuturor ele­m en­t elor componente ale denumirii
fiecărui zeu, împreună cu epitetele aferente (de exemplu, în Anatolia şi în
lumea orientală întâlnim astfel de sincretisme pentru Hypsistos, Helios, Apollo
şi Mithra, respectiv Helios Mithra agios Hypsistos Thourmasgades la Dura, în
Syria, Helios Theos Hypsistos la Pergam, Apollo Lairbenos Theos Hypsistos la
Hierapolis (Frigia), Zeus Hypsistos Brontaios la Miletupolis în Mysia sau
Theos Hypsistos epekoos Helios la Amastris în Paflagonia).

În alte cazuri, precum cel al Artemidei Anaitis sau al lui Mên, divinităţile
nu au fost supuse unei sincretizări totale; dispunem doar de informaţii relative
la adaptarea progresivă din mediul iranian de origine la particularităţile
culturale regionale din Lydia şi din Pont.
 Se pot distinge, din punct de vedere conceptual şi cronologic, patru etape
evolutive asupra percepţiei relative la zeul Mit(h)ra şi a cultului său. Ele
corespund unor integrări în medii cultu­r ale şi spirituale aparte, dar şi, în
anumite cazuri, unor areale geografice diferite. Mai întâi, putem vorbi despre
o etapă arhaică, în care Mitra este prezent ca zeu al populaţiilor indo-
europene din Anatolia. O a doua ar putea-o reprezenta răspândirea în timpul
dominaţiei ahemenide asupra teritoriilor microasiatice. Cea de-a treia etapă
se suprapune perioadei elenistice şi începutului Principatului, când se
constituie formele miste­r ice şi, în sfârşit, cea de-a patra, situată după
perioada de început a seco­l ului al II-lea d.Hr., când se produce răspândirea
mithraismului la scara întregului imperiu.
A4. Fenomene de amalgamare iconografică în cazul
divinităților solare și lunare. Problema iconografiei
multipl e
(Maria Brosius; Marijana Ricl; Ismail Kaygusuz, Sencer Șahin)

În aceste cazuri, miza o reprezenta ideea de sporire a puterilor zeului

prin utilizarea unui procedeu similar celui de atribuire a cât mai multor
epitete sau epicleze divine tocmai pentru a demonstra că zeul în cauză,
devenit unul personal, era superior altor categorii de divinități.
Asocierea simultană a simbolurilor luni-solare pentru același tip de zeu
poate să sugereze nu doar caracterul universal al zeului respectiv, ci și
caracterul peren al acestuia, ținând cont de premisa că aceste simboluri
asociate pe același tip de monument au menirea de a înfățișa succesiunea
zilei și a nopții, a momentului de început și a celui de sfârșit de ciclu astral.
Există și cazuri de preluare a iconografiei unor zeități foarte răspândite
și renumite tocmai în ideea de sporire a prestigiului propriei divinități
(Anaitis care preia aparența Artemidei din Efes și a Cybelei; Artemis Pergaia
care împrumută și din înfățișarea zeiței Mâ din Comana Pontului).
A5. Elemente de convergență aparentă prin utilizarea unui
limbaj religios plurivalent comun în mediul păgân, creștin
și evreiesc
(Angelos Chaniotis, Stephen Mitchell)

Complexitatea practicilor religioase şi a mediului etnocultural microasiatic

poate fi subliniată în mai multe moduri. Una dintre modalităţile de abordare
include de exemplu studierea metalimbajului conceptual individualizat mai ales
prin intermediul epigrafelor, reprezentat prin acele expresii comune întâlnite
deopotrivă în mediile păgân, iudaic şi creştin care pot exprima nu neapărat doar
forme sincretice, ci mai degrabă ilustrează o competiţie acerbă în plan religios
pentru atragerea adepţilor celorlalte curente, după cum afirma pe bună dreptate
Angelos Chaniotis, într-unul dintre studiile sale recente. O manieră diferită de
abordare o reprezintă studiul individual contextual şi comparativ a anumitor
practici şi comportamente socio-religioase, unele cu efecte juridice importante,
cum este cazul mărturisirii publice a păcatelor în inscripţiile confesionale sau a
consacrărilor de sclavi sacri către divinităţi, în anumite culte din zona Lydiei şi
a Frigiei mai ales.
(Chaniotis, 2010, 115-121)
 Unele dintre cele mai clare exemple epigrafice privind utilizarea limbajului plurivalent
se referă la expresiile de tipul: heis ho theos (unul este zeul), eis tekna teknon (asupra
urmașilor urmașilor lor) și a formulelor de tipul formulei eumenice (va da socoteală în fața
zeului):

„Unul este zeul din cer, mare este cel Sfânt, mare este cel Drept! ”
(Çavdarhisar, sec. I-III; Ricl, 2008, 571, nr. 26)

„Unul este Zeul cel mare între zei şi oameni; / Nu seamănă cu muritorii nici la trup,
nici la gândire!”

„[---] dacă cineva ar arunca afară (osemintele), să aibă parte de mânia lui [---] Mên
Tymoleites şi a tuturor celorlalţi zei, să păţească, împreună cu toţi descendenţii săi, ca
să nu se bucure nici de copiii săi de suflet, nici de lumina ochilor, ci să aibă parte de
nimicire, el şi urmaşii săi.”
(Sardis, sec. I-III; IGSK, 52, 37)

„În anul 346, luna Daisios, ziua a zecea, cea ridicată (?). L-au cinstit pe tatăl (lor),
Stratoneikianos spre amintire, fiii lui, Glykon şi Stratoneikianos, şi soţia lui,
Menophila, spre bună amintire; dacă cineva ar voi să pângărească acest mormânt, să
aibă parte de mânia lui Apollo şi a stăpânei Anaeitis asupra copiilor copiilor şi a
urmaşilor urmaşilor lor. ”
(Kalın Harman, sec. III; IGSK, 52, 66)
 Cea mai interesantă mărturie privind utilizarea unui nou limbaj religios
comun, plurivalent, specific filosofiei religioase a epocii, un veritabil „limbaj al
zeilor” – după cum l-a denumit Robin Lane Fox în lucrarea sa monumentală
dedicată relaţiilor dintre păgâni şi creştini începând cu sfârşitul dinastiei
Antoninilor – o reprezintă inscripţia desoperită la sfârşitul secolului al XIX-lea pe
locul unui mic oraş din nordul Lyciei, Oinoanda. Conţinutul acestei inscripţii îl
regăsim parţial reprodus în Instituţiile divine ale lui Lactanţiu, precum şi în textul
al 13-lea dintr-o colecţie de oracole alcătuită în secolul al V-lea cunoscută sub
denumirea curentă de Teosofia de la Tübingen (Mitchell, II, 1993, 44; Lane Fox,
1997).
Lactantius, Instituţiile divine, I, 7, 1 (ed.rom., p. 35) afirmă că: „Chiar Apollo,
pe care – în afara celorlalţi – ei îl consideră divin şi prevestitor în cel mai înalt
grad, aflându-se la Colofon, unde – gândesc – plecase din Delfi atras de plăcuta
Asie, unuia care întreba cine sau ce reprezintă de fapt Dumnezeu, i-a răspuns prin
douăzeci şi unu de versuri, a căror idee este aceasta: « Născut din el însuşi,
neînvăţat de cineva, fără mamă, de neclintit, necuprins nici în nume, nici în
cuvânt, locuind în foc, acesta este Dumnezeu, în timp ce noi nu suntem decât o
mică parte a lui Dumnezeu, îngerii lui »” (des Places, ANRW, II, 17.4, 1984, 2301-
2302; Mitchell, II, 1993, 43-44; Robert, 1971, 597-603 şi urm.; Lane Fox, 1997,
179-181; Milner, Smith, 1994, 73-74)
„Cea născută din ea însăşi, neînvăţată de nimeni, fără de mamă, statornică,
necuprinsă de nume, denumită cu multe nume, sălăşluind în foc, aceasta este
Divinitatea. Iar noi, îngerii, suntem doar o mică parte din Divinitate. Vouă,
celor care întrebaţi aceasta despre divinitate, despre natura sa, ea a răspuns
că Eterul este Divinitatea care vede totul, spre care privind rugaţi-vă
dimineaţa, îndreptându-vă spre Răsărit.”

(Oinoanda, sec. III; Mitchell, 1999, 143, nr. 233 (Pl. 1, 2, p. 88-89); Robert, 1971,
597-619 = OMS, 5, 1989, 617-619; SEG, 27, 1977, 933; Hall, 1978, 263-267 (pentru
contextul arheologic; Pl. XI-XIII); Milner, Smith, 1994, 73-74; ETAM, 4, 37; Potter,
1990, 351-355)

„Chromatis (a dedicat) lampa Zeului Preaînalt, în urma făgăduinţei. ”

(Oinoanda, sec. III; Ameling, 1999-2000, 107; Mitchell, 1999, 143, nr. 234 (Pl. 3, p.
90); Colpe, Low, 1994, col. 1051; Hall, 1978, 265)
 Oracolul din Oinoanda mai pune în discuție, în afară de problema naturii
divinității și a esenței sale, și pe cea a ierarhizării lumii divine prin
introducerea ideii de divinitate subordonată, care joacă rolul unui adevărat
înger, nu doar de simplu mesager al zeilor, întrucât dispune și de autonomie
și de capacitate interpretativă a acestor mesaje primite (vezi și oracolul lui
Apollo Smintheus, precum și alte cazuri din lumea anatoliană în care Hosios
kai Dikaios, Mên, Megalos Theios, Agathos Angelos, Theios Basileus joacă
rolul de îngeri și/sau de esențe divine subordonate, uneori chiar lui
Hypsistos).
2. Modelul multistratificat al mediului etnocultural
și religios din Asia Mică
(potrivit lui J. Keil și G. Petzl)

O altă modalitate de apreciere a complexității mediului etnocultural și

religios anatolian o reprezintă abordarea la nivel macroregional a diverselor
tipuri de influenţe exercitate în plan cultural în manieră diacronică, o
perspectivă înfăţişată mai întâi de Joseph Keil la începutul secolului XX
pentru aria Lydiei şi apoi de Georg Petzl şi Stephen Mitchell în urmă cu doar
câţiva ani pentru întreaga zonă anatoliană. În opinia acestora, zona de vest a
Anatoliei prezintă un model stratificat în care fiecare componentă şi-a adus
contribuția la definirea unei fenomenologii religioase comune acestui spaţiu,
dincolo de particularismele specifice la nivel local. Astfel, regiunea în cauză
se prezintă ca un veritabil creuzet cultural în care avem atestate influenţe
venite din partea unor medii foarte diverse: hitit, luvit, iranian, tracic, celtic,
semitic, egiptean, ş.a.m.d. Această realitate este confirmată nu doar prin
studiul textelor literare, ci şi la nivel epigrafic, numismatic şi arheologic.
 Studiile efectuate de numeroşi istorici şi lingvişti au reliefat două aspecte
principale legate de zona Asiei Mici:

1. existenţa unui clivaj din punct de vedere lingvistic şi cultural între zonele
de coastă, mai elenizate, şi cele din interiorul peninsulei;

2. în zonele din interior, precum Frigia, Galatia sau Capadocia o elenizare

rapidă se produce doar la nivelul elitelor, supravieţuiri lingvistice ale idiomurilor
locale fiind înregistrate sau presupuse în enclave izolate până în secolele IV-V
d.Hr.. Însă reafirmarea identităţii culturale a autohtonilor, chiar şi a celor din
interior – mai ales în privinţa cultelor locale indigene – este atestată epi ­g ra­f ic în
secolele II-III d.Hr. o dată cu elenizarea, cel puţin parţială, din punct de vedere
lingvistic. Exemplele cele mai concrete sunt cele ale regiunii nord-estice ale Lydiei
(Meonia şi Katakekaumene), a Frigiei Paroreea, a nordului Pisidiei şi a Lyciei.
Această imagine de ansamblu este similară în linii mari cu cea oferită de Strabon

(Dignas, 2003, 77-79; Lane Fox, 1997, 44 şi urm.; Brixhe, 2008, 72; Mitchell, 1993,
170-176; Petzl, 2002, 384)
 3.2. Cultele microasiatice în cadrul cultelor orientale.
Particularități ale celui de-al doilea păgânism
1. Modelul diasporic (Mithra, Mên, Anaitis)

J.Z. Smith și J.H.W.G. Liebenschuetz subliniază modificările care se

produc în privinţa religiilor greco-orientale atestate în diaspora în perioada
elenistică: (1) o preocupare mai scăzută elementelor etnice din diaspora faţă
de zonele de origine, paralel cu adoptarea unor elemente noi legate de viziuni,
epifanii, călătorii celeste (de menţionat faptul că în cultul mithriac apare
pentru prima dată menţionată ideea unei călătorii celeste a sufletului); (2)
transformarea acestor sisteme religioase din religii „naţionale/etnice” în
religii preocupate de salvarea individului şi devoţiunea personală şi aspecte
legate de transcendent: „It was a shift (…) from «birthright» to «convinced»
religion”; (3) gru­p urile de aderenţi nu mai includ doar anumite elemente
etnice (ce con­t inuau să vorbească limba nativă sau aflate la a doua sau a treia
gene­r aţie şi fuseseră asimilaţi din punct de vedere lingvistic), ci şi nume ­r oşi
convertiţi din rândul altor populaţii, fapt care a dus bineînţeles la asimilarea
de noi concepţii religioase, sincretisme şi o reinterpretare practic a vechii
credinţe.
 2. Culte orientale și misterii. Forme stereotipale

Walter Burkert, Giulia Sfameni Gasparro și Jean-Maria Pailler atrag atenția

asupra faptului că trebuie făcută o distincție între noțiunile de culte orientale și
de culte misterice. Este vorba despre două sfere noționale care sunt similare,
însă care nu se suprapun în mod perfect. Există culte orientale, din categoria
celor locale mai ales, insuficient elenizate, în legătură cu care nu avem
informații să fi cunoscut forme misterice. De asemenea, unele misterii (cele
eleusine ale Demetrei și Persefonei sau cel al lui Dionysios) care nu par să fi
avut nimic de-a face cu forme de venerare orientale.

În mod deosebit Walter Burkert, în cartea sa Ancient Mystery Cults prezintă

trei tipuri de situații stereotipale în privința acestui tip de asimilări:
 A. Primul stereotip al fi acela că religiile misterice ar fi «târzii»
ca perioadă de apariție și evoluție, îndeosebi o dată cu perioada
romană imperială sau în cel mai bun caz cu cea elenistică. Însă
misteriile eleusine și cele ale lui Dionysos sunt înregistrate cel puțin
din secolul al VI-lea î.Hr.

B. Al doilea stereotip al fi acela că religiile misterice ar fi

orientale din punctul de vedere al originii, al stilului și al spiritului.
Aceste teorii au apărut o dată cu lucrările lui Franz Cumont, The
Oriental Religions in Roman Paganism și a lui Richard Reitzenstein,
Hellenistic Mystery Religions, acesta din urmă arătând că noțiunea
elenistică se referă la spiritualitatea orientală existentă într-o formă
elenizată.

C. Cel de-al treilea stereotip este acela care face trimitere la

religii misterice ca depozitare ale unei forme superioare de
spiritualitate, fiind considerate așadar ca religii ale
salvării/mântuirii/izbăvirii adepților.
 Robert Turcan, în studiul său Salut mithriaque et sotériologie
néoplatonicienne (SCOIR, 1982, p. 173-191) arată însă că, cel puțin în cazul
cultelor orientale nu putem vorbi despre o unitate de perspectivă în privința ideii
de mântuire/salvare a individului și cu atât mai puțin de o mântuire în sensul
creștin al izbăvirii de păcate.
- Termenul de mântuire sau de salvare avea în lumea romană valenţe foarte
diferite. În sens propriu și iniţial se referea la starea de sănătate, la conservarea și
recuperarea acestuia, la izbăvirea dintr-o anumită boală. În acest sens, Asklepios
și Sarapis erau printre cei mai populari zei salvatori şi vindecători.
- Ideea de mântuire mai implică și izbăvirea dintr-un pericol fizic și în sens
generic de tot ceea ce înseamnă rău din punct de vedere fizic, respectiv lovituri
ale vieţii, accidente, atentate, de exemplu naufragiu sau moartea prin înec:
Dioscurii erau prin excelenţă solicitaţi în astfel de cazuri, la fel ca și Isis Euploia
sau Pelagia.
- Izbăvirea consta așadar în acest caz în eliminarea acestor influenţe mai
mult sau mai puţin nefaste ale puterilor celeste, pentru a putea triumfa asupra
sorţii sau a necesităţii prin ajutorul dat de puterea suverană a unei anumite
divinităţi, fie că este vorba de daimonii de pe pământ, din aer sau din ceruri.
Printre relele care puteau veni din partea destinului se număra și nenorocul de a fi
încarnat sau întrupat: nașterea în această lume de jos și întruparea în sine
reprezentau o condiţie nefericită.
 - Salvarea consta fie în a te elibera de legăturile corpului și de viaţa
terestră, fie a evita moartea într-un anumit moment, moartea fiind privită în
aceasta din urmă ca îndeplinirea unor condiţii prestabilite de către puterile
nefaste sau ca o moarte totală, adică o viaţă de apoi dureroasă: salvarea sau
mântuirea se identifica astfel cu nemurirera preafericită privită ca
supravieţuirea alături de un zeu, ca rezultat al bunăvoinţei unui zeu sau prin
asimilare cu un zeu ori ca o scăpare provizorie dintr-o moarte violentă.
Salvarea putea însemna astfel reînvierea alături de Attis sau o viaţă de
dincolo de mormânt împreună cu Dionysos și Persefona.

Mijloacele de asigurare a mântuirii variau în funcţie de aceleași

concepţii privitoare la idea mântuirii. Acestea puteau face referire la
dobândirea unei protecţii absolute și definitive a zeului prin intermediul
adopţiei din partea divinităţii și a câștigării graţiei divine și în acest sens
expresia „a-l face pe zeu favorabil” include această idee. Putea fi vorba, de
asemenea, de identificarea cu zeul prin intermediul anumitor rituri (precum
cele legate de iniţierea unui neofit în cultul lui Osiris) sau prin participarea
la anumite suferinţe îndurate de zeul la moartea sa și la învierea sa prin
identificare și astfel salvarea fidelilor era solidară cu cea a divinităţii sau cu
triumful acesteia asupra morţii, precum este cazul în liturghia nocturnă de
care vorbește Firmicus Maternus.
 În acest caz amintit de Maternus, ritualul cel mai probabil făcea referire
la Osiris, dar în cadrul liturghiei metroace, neofiţii sunt asociaţi în mod mistic
și fictiv cu „pătimirea”, precum și cu renașterea lui Attis. Calea renașterii mai
putea însemna pentru alţii și recăpătarea în mod autentic a statului de zeu, de
care se considera că persoana s-a detașat prin individualizarea în momentul
nașterii: pentru orfici și într-o anumită mășură pentru neofiţii din cultul lui
Dionysos, ceea ce conta era revenirea de la starea de Bacchos.

«Însă de la caz la caz, în privinţa fiecărui cult, aceste doctrine legate de

mântuire se diferenţiau în mod vizibil pentru că nu se legitimau la aceeași
concepţie soteoriologică comună pe care Franz Cumont în cartea sa despre
religiile orientale ne-o sintetizează într-un sens prea uniformizator» (R.
Turcan).

Mithra însă nu este un tip de zeu care moare și reînvie periodic, iar
mântuirea în cadrul mithraismului, în opinia lui Turcan, era una colectivă, așa
cum este ea redată de scena tauroctoniei, și nu una individuală.
 3. Cultele microasiatice și cel de-al doilea păgânism

(Paul Veyne, Ramsay MacMullen, Robin Lane Fox,

Jacques Flammant, Jean Beaujeu, Michel Meslin, Nelu Zugravu)

Există indicii pentru zona anatoliană că nu doar oracolele apollinice de la Claros

și de la Didyma devin promotoarele noului tip de mentalitate specific celui de-al doilea
păgânism, ci și anumite categorii de divinități, îndeosebi cele prezente în așa-numitele
stele de mărturisire sau inscripții confesionale (însă nu numai aceste culte).

A. Relația directă și personală cu divinitatea

Se manifestă de multe ori prin intermediul poruncilor venite din partea divinității
aievea sau în vis. Formulele și termenii care exprimă asemenea tipuri de relații
personale sunt în principal euxamenos (pentru că a făgăduit), euchen (după cum a
făgăduit), euches charin (datorită făgăduinței), kata epitagen (în urma poruncii), kata
onar (în urma visului), echivalente ale celor latinești ex iussu, ex vissu etc. Zeul în
cauză își manifestă de cele mai multe ori puterea (dynamis) în mod deschis și direct.
Zeul capătă epitete de tipul epekoos (cel grabnic ascultător), soter (mântuitor) etc.
Poruncile divinității puteau viza aspecte ale vieții sociale și religioase cât se poate de
variate, de la punerea sub ascultarea zeilor, la consacrările de sclavi sacri sau donații
de ternuri către sanctuare.
 „Tiberius Claudius Syntrophos a ridicat (aceasta) lui Zeus cel Preaînalt Brontaios, în
urma poruncii (zeului), din (fonduri) proprii. ”
(Miletupolis, sec. I d.Hr.; IGSK, 26.II, 5)

„[---] Dionysos fiul lui Dio[---], nepotul lui Diogenes, din Lycia, Zeului Preaînalt şi Mamei
Oreia, în urma poruncii, şi tuturor zeilor şi tuturor zeiţelor, în semn de mulţumire. ”
(Nysa, sec. al II-lea; TAM, II.3, 737)

„Tychos, cel care se mai numeşte şi Attalianos, fiul lui Hermaios, nepotul lui
Hermaios, syrul, a ridicat (aceasta) Zeului Preaînalt, cel grabnic-ascultător, în urma
poruncii sale, împreună cu pasul celui ce se îndreaptă către divinitate. ”
(Termessos, sec. II; TAM, III.1, 32)

„Lucius Aelius Moles cel tânăr a făcut locul pentru libaţii, iar Lucius Aelius
Terentianus Moles, fiul său, a făcut şi a dedicat ţesătura pe cheltuiala sa, în urma poruncii
lui Mên al Keraeitenilor.”
(Keraia, sec. II-III; IGSK, 57, 83)

„În anul 308, luna a treia, ziua a 18-a. Lui Helios Apollo Lairmenos, Au(relios)
Glykon din Hierapolis, fiul lui Dorotheos, împreună cu soţia mea, Au(relia) Tata, fiica lui
Apollonios din Atyochorion, o consacrăm pe cea crescută (de noi), Stratoneike, ca
funcţionară sacră în urma poruncii zeului. Dacă cineva va avea ceva de spus împotrivă, să
dea zeului ca amendă 2.500 de denari şi fiscului (alţi) 2.500 de denari. ”
 „În anul 244, luna Apellaios. Apollonios, fiul lui Apollonios, a mâniat
pe Mên Axiottenos şi a fost pedepsit. (Zeul) i-a poruncit să ridice statuile
zeului Mên Tiamou şi Anaeitis din avutul lui; a întârziat un timp şi nu a
lăsat-o pe Apphia ca să graveze o stelă şi să dăruiască parcelele ei, şi acum
dăruieşte parcela lui de butuci de vie de lângă Pagasi, pe care desparte
locul lui Claudius Milo, în vecinătatea lui Amyntas şi Onesa. În timpul
preotului Alexandros Mourkos.”
(Kalburcu, 159-160 d.Hr.; Petzl, 1994, 92-94, nr. 71; Malay, Petzl, 1985, 60-63, Nr. 4 )

„Noroc bun! Straton, fiul lui Moukazos, am ridicat (aceasta) lui Zeus
Hypsistos în urma visului.”
(Nikomedeia, sec. I-II; TAM, IV.1, 62; Ist Forsch, 14, 37)

„Lui Mên, cu mulţumire, în urma visului.”

(Antiohia Pisidiei, sec. I-III; Le Dinahet, 2002, 204, nr. 2; CMRDM, IV, 137)
 B. Atotputernicia zeilor

Zeul își impunea autoritatea față de individ sau față de comunitate în

calitate de rege (basileus) sau de stăpân absolut ori patron (poestotes, anax,
anassa). Datoria individului era aceea de a-l preamări, de a-i lăuda virtuțile și
puterile divine (dynameis tou theou) și de a se supune neîntârziat.

„ Mare este numele zeului, mare este cel Sfânt, mare cel bun! În urma
visului. ” (Arvalia, lângă Efes, sec. III- aclamație în cinstea lui Hosios kai Dikaios; Ricl, 1991, 47,
nr. 105; IGSK, 17, 3100 (facsimil); Robert, Hellenica, X, 1955, 88-89)

„ Mare este Mama care l-a născut pe Meis, mare este Meis cel Ceresc, Meis
al lui Artemidoros, care stăpâneşte Axiotta şi puterea sa! Pentru că fiul lui
Artemas, P(h)osphoros, când era copil de şase ani a îmbrăcat haina care
avea pe ea impurităţi. Zeul a făcut o cercetare; şi un acord de trei sunete (a
înlăturat păcatul/greşeala). Iar el (= răufăcătorul) a relatat în scris pe stelă
despre manifestările puterii zeului. În anul 245, în ziua a 12-a a lunii
Panemos. ”
(Petzl, 1994, 66-67, nr. 55)
 C. Sentimentul de pietate

Indivizii și comunitățile trebuiau să dea dovadă de pietate față de

divinități, să le îmbuneze făcându-le favorabile lor și să-și îndepărteze
păcatele prin jertfe de ispășire.

„Pol(l)io (închină aceasta) Marelui Zeus Oreites şi lui Mên din Axiotta
care stăpâneşte ca rege în Perkos (sau: în Perkon). Pentru că problema mi-a
fost ascunsă şi am depăşit graniţa fără să fi aparţinut locului respectiv m-au
pedepsit zeii, în anul 323, în ziua a 20-a a lunii Distros. El a înlăturat
păcatul prin acordul triplu, prin cârtiţă şi vrabie şi carne de ton; şi el a adus
mijlocul de împăcare a mâniei divine pe care îl primeau zeii de obicei, timp
în care stela a fost ridicată: un modius de grâu, un prochos de vin. Pentru
masa funcţionarilor sfinţi (hiereis): un cypros şi jumătate de grâu, un
prochos de vin, mazăre şi salată; şi eu i-am făcut pe zei favorabili, până la
copii copiilor şi urmaşii urmaşilor.”
(Petzl, 1994, 11-14, nr. 9)
 D. Dreptatea divină

Zeii erau prin definiție drepți și morali. Ei erau invocați ca judecători ai

dreptății pentru pedepsirea furturilor, tâlhăriilor, impietăților de tot felul printr-
un ritual de legare prin jurământ o dată cu depunerea sceptrului pe un altar sau
ridicarea acestuia. Sceptrul reprezenta însăși puterea zeului, ca substitut.

„Mare este Mama lui Mên Axiottenos! Glykon, fiul lui Apollonios, şi
Myrtion, soţia lui Glykon (au dedicat această) laudă lui Mên cel Celest, lui
Mên al lui Artemidoros care stăpâneşte peste Axiotta pentru izbăvirea lor şi a
copiilor lor; căci tu, stăpâne, când eram prizonier, te-ai îndurat spre mine.
Mare îţi este sfinţenia, mare îţi este dreptatea, mare îţi este biruinţa, mari îţi
sunt răzbunările, mare îţi este (sfatul celor) doisprezece cei care îţi stau
alături! Am căzut prizonier din cauza lui Demainetos, fiul fratelui (meu); din
cauză că am abandonat cele ale mele şi ţi-am dat ţie ajutor ca unui fiu; tu m-
ai dat afară şi m-ai dat în captivitate nu ca unui unchi, ci ca un nelegiuit.
Mare este aşadar Meis care stăpâneşte peste Axiotta: mi-ai dat câştig de cauză
(şi) te preamăresc! În anul 142, luna Panemos, ziua a doua. ”
(Ayazviran, 58 d.Hr.; Ricl, 2008, 577, nr. 55; Malay, 2003, 13-14)
 „Poruncesc acestea celor care au fost eliberaţi de mine prin această
hotărâre şi celor care au fost înşiruiţi de mine pe cele două tăbliţe şi
codicile (ale testamentului): copiii lor să nu fie abandonaţi, (pentru ca)
familia liberţilor să fie totdeauna unită şi nimeni niciodată să nu fie
aşezat în mormântul meu; iar dacă vreunul dintre liberţi sau urmaşii lor
fie ar comite o nedreptate, fie şi-ar însuşi ceva din cele date de mine, fie
l-ar distruge sau l-ar mutila, să aducă în fiecare an zeiţei din Komana,
nouă fecioare neprihănite, nouă tineri, nouă tauri albi cu coarne aurite,
nouă juninci, nouă cai cu frâiele aurite, nouă ţapi albi, nouă capre,
nouă berbeci cu lâna de aur şi nouă rândunele albe şi să consacre
acestea lui Zeus din Thymnasa, Zeus Pharnovos şi Anaitis; şi nici aşa
zeii sus-menţionaţi nu vor fi împăcaţi, iar pământul nu va da roadă, nici
cerul ploaie, nici soarele lumină, ci să fie învinuit de sacrilegiu şi fiind
părăsit şi nimicit să-i piară sămânţa. Am pus această tăbliţă pe
mormântul meu. ”

(Imprecație funerară cu invocarea zeiței Mâ; Büyütaşli Häyük, sec. I-III; Debord, 2005, 15-30;
Aydaş, 2002, 23-27)
 „Mare este Mis al lui Artemidoros, care stăpâneşte Axiotta, şi puterea sa.
După ce Tatia, fiica lui Nikephoros, din (regiunea) Mokaddene, le-a
împrumutat bani lui Gaius şi soţiei lui, Aphphia, din Mokaddene, înştiinţându-
i: «Împrumut până la termenul?---», sus-numitul Gaius a înşelat-o. Pentru că
a fost înşelată, susnumita Tatias a strigat către zeu ca să-i dea ajutor. Mare
este acum (zeul) care l-a pedepsit(?) pe Gaius şi a returnat(?) [--] banii! ”
(Maionia, sec. I-III d.Hr.; Petzl, 1994, 102-104, nr. 79 (cu bibliografie); TAM, V.1, 525)

„În anul 241, luna Panemos, ziua a doua. Mare este Artemis Anaeitis şi
Meis Tiamou! Când Iucundus a ajuns într-o stare de nebunie şi zvonul s-a
răspândit la toţi oamenii, că i-a fost dată o otravă de către soacra lui, Tatia(s),
atunci Tatias a ridicat sceptrul şi a adus blesteme în templu: a clarificat
respectivele zvonuri - (şi aceasta) deşi era conştientă (că se comportă aşa cum
susţineau zvonurile). Zeii au adus asupra ei o pedeapsă de care n-a scăpat. La
fel şi Socrates, fiul ei, pe când urma acelaşi drum care ducea către dumbrava
sacră şi ţinea un cosor; acesta i-a căzut din mână peste picior şi astfel a pierit
de pe urma pedepsei în aceeaşi zi. Mari sunt acum zeii din Azita! Ei au cerut
ca sceptrul şi blestemele făcute în templu să fie dezlegate. Pe acestea le-au
dezlegat copiii lui Iucundus şi al lui Moschion, nepoţii Tatiei: Sokrateia şi
Moschas şi Iucundus şi Menekrates, după ce i-au făcut pe zei să fie îndurători
în orice privinţă, de acum preamărim puterea zeilor scriind pe stelă. ”
(Ayazviran, 156-157 d.Hr.; TAM, V.1, 318; CMRDM, I, 44)
 „Mare este Mama lui Mên Axiottenos! Glykon, fiul lui Apollonios,
şi Myrtion, soţia lui Glykon (au dedicat această) laudă lui Mên cel
Celest, lui Mên al lui Artemidoros care stăpâneşte peste Axiotta pentru
izbăvirea lor şi a copiilor lor; căci tu, stăpâne, când eram prizonier, te-
ai îndurat spre mine. Mare îţi este sfinţenia, mare îţi este dreptatea,
mare îţi este biruinţa, mari îţi sunt răzbunările, mare îţi este (sfatul
celor) doisprezece cei care îţi stau alături! Am căzut prizonier din cauza
lui Demainetos, fiul fratelui (meu); din cauză că am abandonat cele ale
mele şi ţi-am dat ţie ajutor ca unui fiu; tu m-ai dat afară şi m-ai dat în
captivitate nu ca unui unchi, ci ca un nelegiuit. Mare este aşadar Meis
care stăpâneşte peste Axiotta: mi-ai dat câştig de cauză (şi) te
preamăresc! În anul 142, luna Panemos, ziua a doua. ”

(Ayazviran, 58 d.Hr.; Ricl, 2008, 577, nr. 55; Malay, 2003, 13-14)