h a i

M esc i
m i n
E
Dumnezeul u geniului m-a sorbit
din popor cum soarbe soarele un
nour de aur din marea de amar.
 I. Repere
biografice S-a născut la 15 ianuarie
1850 la Botoşani, ca al
şaptelea copil din cei
unsprezece ai căminarului
Gheorghe Eminovici şi ai
Ralucăi, născută Juraşcu.

Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti, în apropierea

oraşului Botoşani, unde îşi începe şi studiile, pe
care le continuă la Cernăuţi, unde în 1860 absolvă
şcoala primară şi urmează două clase gimnaziale.
În anul 1866 debutează cu poezia La mormântul lui
Aron Pumnul, publicată într-o broşură editată de
elevii gimnaziului unde îşi făcea studiile.

La 28 februarie / 9 martie 1866 publică în revista

Familia poezia De-aş avea, iar Iosif Vulcan,
conducătorul revistei îi schimbă numele din
Eminovici în Eminescu.

Între 1866 – 1869 cutreieră Transilvania şi

Muntenia, ca sufleor şi copist în trupele de teatru
ale lui Iorgu Caragiale şi Pascali sau la Teatrul
Naţional din Bucureşti.
 În perioada 1869 – 1872 studiază la
Viena, unde îl cunoaşte pe Ioan Slavici,
iar în următorii doi ani (1872 – 1874) va
studia la Berlin; din 1870 începe să
publice şi în revista Convorbiri literare
a Societăţii Junimea din Iaşi.
Se înapoiază la Iaşi unde lucrează ca
director al Bibliotecii Centrale, profesor
la Institutul Academic, revizor şcolar şi
redactor la Curierul de Iaşi ; din această
perioadă ieşeană datează prietenia lui cu
Ion Creangă.
 Din 1877 până în 1883 va locui la
Bucureşti, unde este redactor la
ziarul Timpul , alături de Ioan Slavici
şi de I.L. Caragiale.
În decembrie 1883, îi apare la
Editura Socec, sub îngrijirea lui Titu
Maiorescu, volumul intitulat Poesii.
Perioada 1883 – 1889 este marcată de suferinţă, o
perioadă în care momentele de boală alternează cu
cele de luciditate; La 15 iunie 1889, poetul trece în
lumea umbrelor, lăsând în urma sa o creaţie care va
face din el cel mai mare poet al românilor.
 II. Etapele creaţiei
eminesciene
Etapa I (1866 – 1870) cuprinde creaţiile de adolescenţă în care se
simte influenţa unor înaintaşi: De-aş avea, La Bucovina,
Speranţa, Junii corupţi, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie etc.

Etapa a II-a (1870 – 1877) se caracterizează prin îmbogăţire şi

diversitate tematică: Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est,
Călin (file din poveste), Strigoii, Sara pe deal, Floare albastră etc.

Etapa a III-a (1877 – 1883) reprezintă faza

deplinei maturităţi artistice: Singurătate,
O, rămâi…, Pe aceeaşi ulicioară, Scrisorile,
Luceafărul, Pe lângă plopii fără soţ, Glossă,
Odă ( în metru antic) etc.
III. Teme şi motive
eminesciene
A abordat în scrierile sale

- Concepţia - Mitul genezei - Motivul

despre poezie şi al morţii îngerului şi al
- Istoria şi universului demonului
mitologia - Mitul geniului - Motivul
- Folclorul şi al condiţiei codrului
- Natura şi creatorului -Motivul
iubirea - Mitul dorului
- Societatea zburătorului - Motivul
contemporană (erotic) visului şi al
decăzută - Mitul oniric somnului
 IV. Eminescu şi
posteritatea
A vorbi de poet este ca şi când ai striga într-o peşteră
vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i
supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să
povestească pe harpă şi să legene din depărtare
delicata lui singuratecă slavă. (Tudor Arghezi)
Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate
sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale. (George Călinescu)
Individul, insul s-a topit profund în concepte, în viziuni şi în
metafore şi iată-l astăzi renăscând în noi din ce în ce mai
viguros, ca un pilon fundamental, ca un stâlp fundamental,
ca o coloană fără de sfârşit. (Nichita Stănescu)
 V. Eminescu -
omul
Omul acesta a trăit, mai ales des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc
foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o
plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo
supărare şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară,
el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. ( I.L. Caragiale)
Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic.
Pentru poporul de jos el avea o dragoste şi o milă
nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai
bine decât cu toată lumea noastră cultă şi semicultă; o
vară întreagă o petrecea la o stână în tovărăşia câtorva
ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din
câţi am cunoscut. (Iacob Negruzzi)