Degeţel – Digitalis

Utilizări tradiţionale
• Digitalis lanata nu este o plantă care să fi fost utilizată în trecut
pentru rolul medicinal; ea a intrat în terapeutică abia în secolul
XX, ca urmare a studiilor intense efectuate în cadrul
genului Digitalis, pentru identificarea unor noi surse de
cardioglicozide.
• „Istoria” frunzelor de degeţel roşu este veche. Digitalis
purpurea este o plantă care se pare că a început să fie utilizată
în terapeutică abia începând cu secolul al XI-lea, pentru ca doar
în secolul al XIII-lea să fie recomandată în culegerile botanice ale
vremii pentru obţinerea unor medicamente de uz extern.
Prima imagine a plantei a fost publicată de Fuchs, sub denumirea
de Campanula silvestris sau Digitalis purpurea, dar la vremea aceea
(secolul al XVI-lea) planta nu era folosită drept cardiotonic,
necunoscându-i-se aceste calităţi, fiind considerată o plantă
periculoasă.
Frunzele de degeţel roşu au fost utilizate de către medicii din Myddfai,
recomandate de către Parkinson în 1640 şi considerate ca având
proprietăţi antiepileptice, fiind menţionate în London
Pharmacopoeia în 1650.
Abia după ce doctorul William Withering a examinat în 1775 un „ceai”
folosit de o tămăduitoare din Shropshire în tratamentul hidropiziei din
insuficienţa cardiacă, descoperind efectul diuretic, dar şi cardiotonic,
planta a început să fie cunoscută şi utilizată în terapie, unde şi-a
câştigat o poziţie aparte.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Heterozidele cardiotonice din Digitalis lanatae folium, de aproximativ trei ori mai active decât cele din Digitalis
purpureae folium, se utilizează în tratamentul insuficienţei cardiace. De asemenea, se mai administrează în
ateroscleroză, hipertensiune arterială, astm cardiac şi defecte valvare.
Tratamentul insuficienţei cardiace este diferit în funcţie de stadiul bolii. Astfel, în stadiile III şi IV (după NYHA) se
administrează glicozide cardiotonice pure, singure sau în combinaţie cu medicamente coronarodilatatoare sau
stimulente ale circulaţiei, în timp ce în insuficienţa cardiacă uşoară (stadiile I şi II după NYHA) se administrează
preparate care conţin fie pulberi titrate (normate), fie extracte standardizate obţinute din produse vegetale ce
conţin cardioglicozide de ordinul II (Adonis, Convallaria, Scilla) sau alte principii cardiotrope. În acest caz nu este
vorba de o terapie cauzală, ci doar simptomatică.
Alegerea preparatului care urmează a fi prescris se face, primar, în funcţie de stadiul insuficienţei cardiace şi de
gradul de reducere (dovedit clinic) a capacităţii de efort a cordului.
Pentru pulberea titrată de Digitalis purpurea, Farmacopeea europeană prevede sta­bilirea activităţii biologice şi a
echivalentului de activitate.
Glicozidele digitalice şi cele digitaloide (denumire generică atribuită cardioglicozidelor provenite din alte specii
decât cele de Digitalis care acţionează asemănător digoxinei/digitoxinei) nu se deosebesc în ceea ce priveşte
acţiunea (calitatea acţiunii) asupra cordului şi mecanismul de acţiune biochimic şi electrofiziologic. În schimb, se
deosebesc prin farmacocinetică, intensitatea şi durata acţiunii, biodisponibilitate.
Atât glicozidele digitalice, cât şi cele digitaloide acţionează:
• inotrop pozitiv – cresc forţa de contracţie a muşchiului cardiac, ceea ce determină o amplitudine mai mare
a contracţiei şi un volum mai mare de sânge/contracţie;
• cronotrop negativ – încetinesc frecvenţa cardiacă (mărită pe cale reflexă în cazul insuficienţei cardiace
manifeste);
• dromotrop negativ – reduc viteza de conducere atrioventriculară a excitaţiei;
• batmotrop pozitiv – favorizează, prin scăderea pragului de excitaţie, o reducere a fazei refractare;
• tonotrop pozitiv – cresc tonusul muşchiului cardiac.
• Glicozidele digitalice şi cele digitaloide, în stare pură sau din extracte, acţionează calitativ identic.
Mecanismul de acţiune se bazează pe eliberarea ritmică intracelulară de Ca 2+ pe calea inhibării ATP-azei
Na+/K+ membranare Mg2+-dependente. Se presupune că receptorii pentru glicozidele cardiotonice sunt
identici cu porţiunea extracelulară a ATP-azei membranare.
• Prin fixarea pe receptor creşte nivelul intracelular de Na + şi scade cel de K+. Urmarea este o creştere
intracelulară a schimbului dintre Na+ şi Ca2+ concomitentă scăderii capacităţii de fixare a Ca2+ în reticulul
sarcotubular, ceea ce conduce la o creştere a nivelului ionilor de calciu liberi. Prin aceasta este activată ATP-
aza actomiozinică şi, ca urmare a unei mai bune utilizări a ATP, forţa de contracţie a miocardului creşte.
• Lanatozida C se caracterizează printr-un efect cardiotonic rapid, dar de scurtă durată; se administrează mai
ales pe cale orală.
• Lipsită de gruparea acetil din catena glucidică, desacetil-lanatozida C este mai solubilă în apă comparativ cu
lanatozida C. Se administrează pe cale intravenoasă, acţiunea cardiotonică instalându-se după 15-20 de
minute.
La administrare orală, acetildigitoxozida (desglucolanatozida C) se absoarbe în pro­porţie mai mică comparativ cu
digitoxozida, iar efectul cardiotonic este de durată mai scurtă. Acetildigitoxozida se administrează atât oral, cât şi
intravenos.
Digoxozida are o durată de acţiune mai mare comparativ cu lanatozida C. Digoxozida este mai polară decât
digitoxozida (glicozidă secundară din Digitalis purpureae folium), motiv pentru care se absoarbe în proporţie mai
mică la nivel intestinal (60-80%), are o capacitate de legare de proteinele plasmatice mai redusă (20%) şi se elimină
preponderent pe cale renală. Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 40 de ore, iar rata zilnică de eliminare este
de 20-25%. Efectul digitalic se instalează mai rapid, însă este de scurtă durată (4-8 zile). Digoxozida are o capacitate
mai scăzută de cumulare şi, ca urmare, o toxicitate mai redusă comparativ cu digitoxozida.
În prezent, digoxozida reprezintă medicamentul de elecţie în tratamentul insuficienţei cardiace. De regulă, se
administrează pe cale orală.
B-metildigoxina (medigoxina) este un produs de semisinteză cu proprietăţi asemănătoare digoxozidei; se obţine prin
metilarea selectivă a grupării hidroxil de la carbonul 4 al digitoxozei terminale. La administrare orală, b-
metildigoxina se absoarbe mai bine decât acetildigoxinele.
La administrare orală, acetildigoxinele se absorb în proporţie de 60-70%; au o capacitate de cumulare pe fibra
miocardului mai scăzută comparativ cu digoxozida.
Mod de utilizare
Produsul vegetal reprezintă principala sursă de digoxozidă, lanatozida C şi desacetil-lanatozidă C (deslanozid) care
intră în compoziţia a numeroase preparate medicamentoase, și anume:
•digoxozida – Corlan® – soluţie injectabilă 0,25 mg/mL ;
•Digoxin – comprimate 0,25 mg; soluţie injectabilă 0,5 mg/2 mL; soluţie uz intern 0,5 mg/mL;
•Dilacor® – comprimate 0,25 mg; soluţie injectabilă 0,25 mg/mL ; soluţie uz intern 0,75 mg/mL;
•Lanoxin® – soluţie uz intern 0,05 mg/mL; soluţie injectabilă 0,25 mg/mL;
•Novodigal® – comprimate 0,2 mg ; soluţie injectabilă 0,2 mg/mL şi 0,4 mg/2 mL;
•lanatozida C – Lanatozid C – drajeuri 0,25 mg;
•desacetil-lanatozida C – Deslanozid – soluţie injectabilă 2 mg/mL.
B-metildigoxina intră în componenţa preparatului Lanitop®.
Sandolanid® conţine a-acetildigoxină, iar Allocor®şi Novodigal® conţin b-acetildigoxină. Derivaţii flavonici şi
saponinele imprimă ambelor produse vegetale o acţiune diuretică; în plus, datorită proprietăţilor tensioactive,
saponinele favorizează absorbţia heterozidelor cardiotonice.
Pentru Digitalis purpureae folium pulvis normatus, Farmacopeea europeană (2002) prevede un conţinut de 0,3%
glicozide cardiotonice totale (0,04% digitoxozidă şi 0,025% gitoxozidă), o activitate biologică de 1 % exprimată în
digitoxozidă şi un echivalent de activitate de 7,50-13,33 mg digitoxozidă/g pulbere normată.
Teoretic Digitalis purpureae folium pulvis normatus se indică în insuficienţa cardiacă la efort – stadiile I şi II (după
NYHA), dar comprimatele din pulbere titrată de degeţel roşu nu se mai comercializează, complianţa fiind scăzută şi
posibilitatea unui control riguros al dozajului nefiind dată.
Descriere botanică
Digitalis lanata Ehrh. (numită popular degeţel lânos) şi Digitalis purpurea L. (cunoscută ca degeţel roşu sau degetărel)
sunt două specii înrudite care aparţin familiei Scrophulariaceae.
Ambele specii sunt plante bianuale sau perene, erbacee, cu rădăcina pivotantă, lungă de 20-30 cm şi groasă de până la 1
cm, foarte ramificată. În primul an, plantele formează o rozetă de frunze bazale, iar în al doilea an, pe tulpina floriferă
neramificată (înaltă de 60-120 cm), se formează florile grupate într-un racem terminal.
Fructul este o capsulă ovoidă, de aceeaşi lungime cu caliciul persistent, în interiorul său găsindu-se seminţe mici, de
culoare brună-ruginie.
La Digitalis lanata, frunzele din rozeta bazală sunt alungit-lanceolate, lungi de 12-25 cm şi late de 1,5-4 cm, cu
marginile întregi, slab ondulate sau uşor crenat dinţate; cele tulpinale sunt alterne, eliptic-lanceolate, semi-aplexicaule.
Toate frunzele sunt glabre, lucioase pe partea superioară. Florile sunt grupate într-un racem spiciform terminal, lung de
20-30 cm, şi sunt inserate pe 2-3 rânduri la subsuoara bracteelor lanceolate şi lânoase.
Au lungimea de 2,5-3 cm şi caliciul cu lacinii lanceolate şi acute, iar corola brună-gălbuie la exterior şi brună-ruginie,
reticulată în interior, formată dintr-un tub globulos, având un labiu superior scurt, în timp ce labiul inferior este trilobat,
lobul mijlociu având lungimea egală cu a tubului corolei.
La degeţelul roşu, Digitalis purpurea L., frunzele bazale, destul de variabile ca formă şi mărime, sunt lungi de
10-30 cm şi late de 8-12 cm, de obicei oval-lanceolate, cu marginea crenelată şi cu peţiol lung şi aripat. Pe faţa
superioară a limbului se găsesc peri scurţi şi mari, în timp ce faţa inferioară este mai pubescentă. Frunzele
tulpinale sunt alterne, cele inferioare peţiolate, iar cele superioare sesile.
Nervurile de ordinul II şi III se anastomozează, conferind frunzei un aspect reticulat. Florile în număr de 80-120
formează un racem terminal, fiind prinse cu un pedicel. Caliciul gamosepal este constituit din 5 lacinii oval-
lanceolate, dintre care cea superioară este mai mică. Corola zigomorfă, de culoare roşie-purpurie, roz sau albă
cu pete aureolate în interior, este bulbos campanulată, glabră la exterior şi tomentoasă în interior.
Corola este lungă de 3-3,5 cm şi lată de 2-3 cm, având un labiu superior rotunjit, emarginat şi un labiu inferior
trilobat, cel mijlociu prelungindu-se ca o limbă.
Ambele specii au patru stamine dintre care cele inferioare au filamentul mai lung (3 cm), iar cele superioare mai
scurt (2 cm), ovarul fiind superior şi prevăzut cu un stil lung.
La degeţelul roşu, seminţele au formă prismatică şi tegumentul este uşor alveolat.
De la ambele specii se utilizează frunzele, Digitalis lanatae folium respectiv Digitalis purpureae folium care prezintă
un miros slab caracteristic şi gust amar. Digitalis pur­pureae folium furnizează produsul Digitalis purpureae pulvis
normatus, care însă nu se mai utilizează ca atare în terapeutică. De asemenea, prin extracţie se obţine lanatozida C din
degeţelul lânos, care prin prelucrare (hidroliză dirijată) furnizează digoxina, în timp ce din Digitalis purpurea se
extrag digitoxina ş
i digoxina, toate utilizându-se în terapeutică.
Datorită formei liniar lanceolate, frunzele de degeţel lânos pot fi uşor confundate la recoltarea din flora spontană cu
frunzele speciei Plantago lanceolata L. (pătlagină îngustă).
Specia Digitalis lanata este originară din centrul şi sud-estul Europei şi se cultivă în prezent în Olanda, Germania,
Ungaria, Marea Britanie, Ecuador şi Statele Unite ale Americii. Digitalis purpurea este considerată a fi originară din
vestul Europei, spre est arealul natural fiind limitat de lanţul Munţilor Alpi, iar spre nord ajungând până în sudul
Peninsulei Scandinave, unde ocupă coasta vestică.
Limita sudică o constituie partea inferioară a Peninsulei Iberice. În America de Nord, Chile, sudul Australiei şi Noua
Zeelandă apare sporadic. Creşte de la marginea pădurilor şi tufişurilor până în poieni şi pe locuri necultivate.
Compoziţie chimică
Digitalis lanatae folium conţine heterozide (glicozide) cardiotonice a căror concentraţie poate să depăşească 1 % ; din frunzele de
degeţel lânos s-au mai izolat saponozide, digitanol-glicozide, antrachinone şi derivaţi flavonici.
Frunzele bazilare din primul an de vegetaţie conţin cantitatea cea mai ridicată de heterozide cardiotonice, în timp ce glicozidele cu
utilizare în terapeutică (ca, de exemplu, lanatozida C) ating un nivel maxim în cel de-al doilea an de vegetaţie.
Heterozidele cardiotonice primare (existente în produsul vegetal proaspăt, precum şi în produsul stabilizat) au o structură
asemănătoare celor izolate din frunzele de degeţel roşu, cu deosebirea că molecula de digitoxoză legată de b-glucoză este
acetilată.
Pe lângă glicozidele seriilor A (aglicon : digitoxigenol), B (aglicon : gitoxigenol) şi E (aglicon : gitaloxigenol), produsul vegetal mai
conţine heterozide cardiotonice aparţinând seriilor C (aglicon : digoxigenol) şi D (aglicon : diginatigenol).
Având o catenă glucidică acetilată la ultima unitate de digitoxoză, heterozidele cardiotonice primare din frunzele de degeţel lânos
nu pot fi scindate de către digipurpidază, spre deosebire de cele din degeţelul roşu.
Dacă suferă o hidroliză alcalină cu pierderea radicalului acetil, se formează desacetil- heterozide care, având o catenă glucidică
identică cu cea a glicozidelor primare din Digitalis purpureae folium, pot fi hidrolizate sub acţiunea digipurpidazei.
Sub acţiunea digilanidazei (b-glucozidază prezentă în frunzele proaspete de degeţel lânos), heterozidele cardiotonice primare
(lanatozidele A, B, C, D, E) pierd unitatea terminală de b-glucoză din catena glucidică. Astfel iau naştere o serie de glicozide
secundare (triglicozide acetilate la ultima unitate de digitoxoză din catena glucidică) care, prin degradare hidrolitică, dau naştere
unor di- şi monoglicozide secundare.
Digoxozida (digoxina) este considerată heterozida principală din frunzele de degeţel lânos.
Frunzele de degeţel lânos mai conţin saponozide sterolice, digitanol-glicozide (aceleaşi ca la Digitalis purpureae folium),
antrachinone, derivaţi flavonici, colină, acetilcolină, vitamina C, enzime (digilanidază).
Până în prezent, din frunzele de Digitalis purpurea L. au fost izolate peste 30 de heterozide cardiotonice, conţinutul
variind între 0,1 şi 0,4%. Produsul vegetal proaspăt, precum şi produsul vegetal stabilizat conţin trei heterozide
cardiotonice primare: purpureaglicozida A, purpureaglicozida B şi glucogitaloxozida. Acestea sunt tetraglicozide a căror
catenă glucidică este constituită din trei molecule de digitoxoză şi o moleculă terminală de b-glucoză. Glicozidarea se
face la hidroxilul din poziţia 3 a nucleului sterolic.
În timpul uscării, sub acţiunea digipurpidazei (b-glucozidază prezentă în celulele frunzelor în proporţie de 0,001%), b-
glucoza este îndepărtată. În acest mod, din purpureaglicozidele A, B şi glucogitaloxozidă iau naştere următoarele
glicozide secundare (triglicozide): digitoxozida, cunoscută şi sub numele de digitalină, gitoxozida şi, respectiv,
gitaloxozida. Digitoxozida (= digitoxina) este considerată heterozida principală din frunzele de degeţel roşu.
Digipurpidaza, fiind o b-glucozidază, este inactivă asupra glicozidelor secundare. În schimb, în condiţii
necorespunzătoare de conservare, mai ales în mediu acid, digitoxozida, gitoxozida şi gitaloxozida pot suferi o serie de
degradări hidrolitice cu formarea de noi glicozide secundare (di- şi monoglicozide).
Heterozidele cardiotonice din seria gitaloxigenolului sunt mai puţin stabile, dar la fel de active sau, după unii autori, mai
active comparativ cu cele din seria digitoxigenolului.
Proporţiile relative dintre heterozidele celor trei serii (A, B, E) variază în limite largi. De regulă, în scop terapeutic se
utilizează produsul vegetal provenit de la varietăţile cu un conţinut ridicat în heterozide ale seriei A (peste 50% din
totalul heterozidelor cardiotonice).
Produsul vegetal mai conţine, în cantităţi mici, mono- şi diglicozide ale aceloraşi trei agliconi (digitoxigenol, gitoxigenol,
gitaloxigenol) cu o catenă glucidică constituită din digitaloză şi glucoză.
Siguranţă în administrare
Efectele toxice se datorează unei sărăciri a muşchiului cardiac în K + ca urmare a
inhibării preluării intracelulare a acestuia (hipokaliemie). În funcţie de capacitatea
de cumulare a glicozidei cardiotonice administrate, preparatele prezintă toxicităţi
variabile.
Medica­mentele conţinând glicozide digitalice se administrează numai la
recomandarea medicului specialist.
Provenienţă: Digitalis lanata Ehrh., Digitalis purpurea L.
Furnizează produsele: Digitalis lanatae folium, Digitalis purpureae
folium, Digitalis purpureae pulvis titratus, lanatozida C, digoxină, β-metil-
digoxina