CÂMPUL PROTETIC ÎN

EDENTAŢIA PARŢIALĂ
DEFINIŢIA CÂMPULUI PROTETIC
Câmpul protetic este alcătuit din totalitatea
elementelor morfologice ale aparatului dento-maxilar
care prezintă raporturi de contact cu viitoarea proteză.
Teritoriul biologic pe care se va integra viitoare proteză
parţială mobilizabilă.
Elementele morfologice sunt grupate în:

A. Suportul dento-parodontal: preia presiunile

exercitate de proteză şi le transmite fiziologic osului
maxilar;
B. Suportul muco-osos: preia nefiziologic presiunile
transmise de proteză.
A. Suportul dento-parodontal:
Este constituit din dinţii restanţi şi ţesuturile
parodontale, elemente decisive din componenţa
câmpului protetic edentat parţial. El este evaluat de
medicul stomatolog prin examen clinic şi radiologic,
iar datele obţinute sunt utilizate pentru elaborarea
diagnosticului şi a planului de tratament. La suportul
dento-parodontal se urmăreşte:
EVALUAREA RADIOGRAFICĂ A SUPORTULUI
DENTO-PARODONTAL (ORTOPANTOMOGRAFIE)
SUPORTUL DENTO-PARODONTAL:
A.1. Numărul dinţilor restanţi şi repartizarea lor
topografică – contribuie la stabilitatea protezei
parţiale mobilizabile. Repartizarea dinţilor în zone
diferite este mult mai favorabilă stabilizării
protezelor, faţă de dinţii grupaţi pe o singură
hemiarcadă. Teoretic, un număr mai mare de dinţi
restanţi este mai favorabil pentru stabilizarea
protezelor, dar la un număr egal de dinţi restanţi
intervine modul cum sunt repartizaţi pe arcadă.
SUPORTUL DENTO-PARODONTAL

Astfel ei pot fi prezenţi într-o singura zonă, sau pot fi

prezenţi în mai multe zone, aflându-se în planuri
diferite, separate de breşele de edentaţie. Dinţii situaţi
în mai multe planuri, chiar dacă sunt în număr mai
redus, oferă condiţii mai bune de stabilizare;
NUMĂRUL ŞI REPARTIZAREA:
REPARTIZAREA DINŢILOR RESTANŢI
SUPORTUL DENTO-PARODONTAL
A.2. Poziţia şi direcţia de implantare a dinţilor restanţi
pe arcade - dinţii nu sunt implantaţi perpendicular în
oasele maxilare. Forma semieliptică a arcadelor, face ca
fiecare dinte să prezinte o implantare caracteristică la
nivelul arcadelor.
SUPORTUL DENTO-PARODONTAL

La maxilar, axele de implantare converg către apex, iar

la mandibulă sunt divergente spre apex. Aceste axe
prelungite alcătuiesc un con, descris de Villain şi
numit “con de sustentaţie”.
CONUL LUI VILLAIN
Analizând acest con:
 Perimetrul în care se situează apexurile dinţilor, la
maxilar este mai mic decât perimetrul apexurilor
de la mandibulă;
 La maxilar, perimetrul apical este mai mic decât
perimetrul coronar, iar la mandibulă, perimetrul
apical este mai mare faţă de perimetrul coronar.
Rezultă că, dinţii superiori sunt înclinaţi în jos şi
spre exterior, iar dinţii inferiori sunt înclinaţi în
sus şi spre interior.
POZIŢIA DE IMPLANTARE
Aceste înclinări pe grupe de dinţi se prezintă astfel:
Dinţii din grupul frontal superior sunt înclinaţi în sens
vestibulo - oral cu 5 – 10°, iar dinţii din grupul frontal
inferior cu 0 - 5° în acelaşi sens.
Premolarii şi primul molar la maxilar sunt înclinati cu
2 - 3° spre vestibular, iar la mandibulă cu 2 – 3° spre
lingual.
Molarii 2 şi 3 sunt înclinaţi vestibular şi mezial la
maxilar, iar cei mandibulari lingual şi distal mai
accentuat.
ÎNCLINĂRILE PE GRUPE DE DINŢI
Morfologia coronară:
Coroanele dentare prezintă convexităţi pe cele patru
feţe laterale, linia care uneşte convexităţile maxime
fiind numită ecuator anatomic. Linia ondulată a
ecuatorului anatomic are aproximativ aceeiaşi
orientare la toţi dinţii, doar că ea îşi reduce curbura
spre distal, devenind aproape dreaptă la nivelul
ultimilor molari.
A.3. Morfologia coronară
Acest ecuator determină un diametru maxim în
treimea de colet pe feţele proximale şi un diametru
maxim în treimea ocluzală pe feţele vestibulară şi
orală. Acest ecuator anatomic este luat în considerare
numai în poziţia verticală a dintelui şi are o valoare în
studiul morfologiei dentare.
ECUATORUL ANATOMIC: PROXIMAL ŞI
VESTIBULAR
ECUATORUL ANATOMIC
Morfologia coronară
Dinţii au însă o poziţie de implantare in oasele
maxilare, caracteristică fiecăruia.
Acestei pozitii îi corespunde un ecuator de
implantare, diferit de cel anatomic. Linia ecuatorului
de implantare a dinţilor prezintă un grad de paralelism
cu linia de colet, faţă de care se află la o distanţă de
aproximativ 2,5 mm.
PARALELISMUL ECUATORULUI DE
IMPLANTARE CU LINIA DE COLET
Morfologia coronară
Prin schimbarea poziţiei şi axului dinţilor migraţi,
apare un alt ecuator, numit de malpoziţie.

În zonele subecuatoriale coronare retentive se plasează

braţele elastice ale croşetelor, în funcţie de ecuatorul
de implantare şi de malpoziţie.
Morfologia coronară
Determinarea ecuatorului de implantare şi de
malpoziţie, pentru localizarea zonelor retentive
coronare, se realizează în concordanţă cu axul de
inserţie al protezei. Ecuatorul de malpoziţie este
caracteristic dinţilor limitanţi ai edentaţiei care
prezintă migrări orizontale. Traiectul său nu coincide
cu cel al ecuatorului de implantare.
Morfologia coronară
Pentru tratamentele protetice, ne interesează însă
ecuatorul protetic (numit şi linia ghid sau înălţimea de
contur), care este linia care uneşte convexităţile cele
mai mari ale dinţilor stâlpi. Traiectul ecuatorului
protetic poate coincide cu cel al ecuatorului de
implantare sau de malpoziţie, sau poate fi creat prin
pregătiri proprotetice (proteze unidentare, punţi).
Morfologia coronară
Este utilizat pentru proiectarea protezei parţiale
scheletate dar şi pentru cea acrilică.

Ecuatorul protetic este ecuatorul comun al dinţilor

stâlpi şi poate fi determinat cu ajutorul unui aparat
numit paralelograf.
PARALELOGRAF
Morfologia coronară
Concluzionând, în practică, la dinţii migraţi şi cu axe
de implantare diferite:
 În zona supraecuatorială (neretentivă) se vor plasa
elementele rigide ale croşetelor;
 În zona subecuatorială (retentivă) vom amplasa
partea activă, de ancorare a croşetelor.
Morfologia coronară
La dinţii care şi-au păstrat poziţia de implantare
normală zonele retentive se află la maxilar pe feţele
vestibulare, iar la mandibulă pe feţele orale.
TRASAREA ECUATORULUI PROTETIC
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
la molarii superiori, retentivităţile favorabile sunt
situate pe feţele vestibulare;
la molarii inferiori, retentivităţile favorabile sunt pe
feţele linguale;
premolarii, datorită poziţiei de implantare verticală,
prezintă zone retentive pe feţele vestibulare şi orale;
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
gradul de retentivitate este mai mare la coroanele
înalte, cu forme globuloase şi mai mic la coroanele
scurte, cu forme cilindrice, dar care sunt destul de rare;
coroanele cu retentivităţi reduse, se indică a fi
acoperite cu coroane de înveliş prevăzute cu zone
retentive pe ambele feţe.
ZONELE SUBECUATORIALE LA MOLARI
ECUATORUL PROTETIC
Ecuatorul protetic se poate prezenta într-o mare
varietate de situaţii, variabil de la un dinte la altul, dar
în general poate fi astfel sistematizat:
ecuatorul tipic, situat aproximativ la jumătatea
distanţei cervico-ocluzale, cu un traiect care porneşte
de pe faţa proximală dinspre edentaţie, trece în
diagonală pe feţele vestibulară şi orală, apoi se
îndreaptă către faţa proximală opusă edentaţiei unde
se află mai aproape de colet. Acest ecuator se află la
jumătatea distanţei cervico-ocluzale îndeosebi în
porţiunea iniţială;
ECUATOR TIPIC
 ecuator atipic care prezintă trei variante:

a) cu traiect oblic pornind pe faţa proximală dinspre

edentaţie în apropierea feţei ocluzale, coboară oblic
vestibular şi oral şi ajunge pe faţa proximală opusă
edentaţiei, foarte aproape de colet. Se întâlneşte
frecvent la canini şi premolari;
ECUATOR OBLIC
b) ecuatorul înalt situat aproape de suprafaţa ocluzală
pe feţele vestibulară şi orală. Se întâlneşte frecvent la
premolarii superiori înclinaţi vestibular şi la
premolarii inferiori înclinaţi lingual;
ECUATOR ÎNALT
c) ecuatorul coborât situat în apropierea coletului. Se
întâlneşte pe feţele proximale ale dinţilor care au pe
feţele vestibulară şi orală un ecuator înalt şi la dinţii
conici.
ECUATOR COBORÂT
A.4. Leziunile coronare:
când există ele scad rezistenţa dinţilor stâlpi. Orice
leziune odontală se va trata înaintea refacerilor
protetice. În funcţie de întinderea lor vom apela sau nu
la anumite proteze fixe unidentare pe care se vor
adapta şi sprijini croşetele şi pintenii ocluzali;
A.5. Vitalitatea dinţilor restanţi:
se ştie că atât elasticitatea ţesuturilor dure dentare cât
şi mobilitatea fiziologică a dinţilor vitali diferă de cele
ale dinţilor devitali. Astfel activarea unui croşet pe un
dinte integru, vital, va fi alta faţă de situaţia când se
aplică pe un dinte devital;
A.6. Valoarea parodontală a dinţilor
restanţi:
parodonţiul marginal este constituit din mai multe
ţesuturi cu structuri diferite care acoperă ca un
manşon spaţiul periodontal şi menţine dintele în
alveolă. Valoarea parodontală este caracteristică
fiecărui dinte şi constă în gradul de rezistenţă al
dinţilor faţă de forţele care tind să-i deplaseze din
alveole. Ea este determinată de:
Valoarea parodontală
 implantarea osoasă;
 morfologia radiculară (lungimea,
grosimea şi numărul rădăcinilor);
 starea de sănătate a ţesuturilor
parodontale.
A.7. Mobilitatea dentară:
este un factor decisiv care influenţează alegerea
dinţilor stâlpi şi a mijloacelor de menţinere, stabilizare
şi sprijin. Raportul între rădăcină, - 2/3 din lungimea
totală a dintelui situată intraalveolar, - şi coroană, - 1/3
situată extraalveolar, - caracterizează starea normală
de implantare dentară. Aceasta depinde de:
Mobilitatea dentară
 Lungimea rădăcinilor;
 Numărul lor;
 Gradul lor de divergenţă;
 Suprafaţa rădăcinilor;
 Forma lor;
 Volumul lor.
A.8. Relaţiile de ocluzie:
sunt greu de precizat în unele forme clinice de
edentaţie parţială. Ocluzia normal echilibrată
presupune prezenţa tuturor dinţilor orientaţi
armonios în arcadele dentare, cu raport psalidodont în
poziţia centrică şi având curbele de compensaţie
ocluzală corespunzătoare. Se poate accepta şi raportul
cap la cap al incisivilor, la care nu mai este necesară
curba de ocluzie sagitală.
Relaţiile de ocluzie
În edentaţiile parţiale extinse sau biterminale, ocluzia
frontală psalidodontă se modifică în ocluzie adâncă.
Mandibula în dinamica ei poate prezenta
laterodeviaţii, mezializări şi distalizări, cu afectarea în
timp a articulaţiei temporo-mandibulare.
Relaţiile de ocluzie
După edentaţie, chiar a unui singur dinte, există
posibilitatea ca o ocluzie normal echilibrată să se
transforme într-o ocluzie anormală, neechilibrată.
Alteori o malocluzie se agravează sau chiar se
ameliorează după edentare.
Aceste modificări determină tulburări în echilibrul
muscular, articular şi maxilo-facial care creează
probleme greu de corectat prin tratament protetic.
Odată modificat raportul mandibulo-maxilar, apar
contacte premature între dinţii antagonişti care
generează disfuncţia ocluzală.
Spaţiul protetic potenţial:
Elementele componente ale spaţiului protetic
potenţial sunt:
 dinţii limitrofi breşei edentate de pe arcada afectată
(cu diferite leziuni, migrări şi/sau grade de abrazie);
 dinţii arcadei antagoniste (cu posibilităţi similare de
modificări patologice);
 crestele edentate ale breşelor arcadelor afectate sau
antagoniste, la care ne interesează înălţimea, lăţimea,
versanţii, forma pe secţiune, profilul şi orientarea.
Modificarea spaţiul protetic potenţial:
În majoritatea cazurilor de edentaţii parţiale spaţiul
protetic este modificat:
 în plan vertical (înălţime);
 în plan sagital (amplitudine);
 şi/sau în plan frontal (lăţime).
Înălţimea spaţiului protetic:
se apreciază pe baza distanţei dintre limita inferioară
(muchia crestei alveolare edentate) şi cea superioară
(planul de ocluzie al arcadei antagoniste). În cazul
absenţei dinţilor antagonişti se apreciază în funcţie de
înălţimea dinţilor vecini spaţiului protetic potenţial şi
muchia crestei. Ca modificări înălţimea poate fi:
ÎNĂLŢIMEA SPAŢIULUI PROTETIC
MĂRITĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Atrofii accentuate ale crestei alveolare;
 Extruzii sau egresii ale dinţilor limitrofi în condiţiile
absenţei dinţilor antagonişti breşei edentate;
 Ocluzie deschisă.
ÎNĂLŢIMEA MĂRITĂ
MICŞORATĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Abraziunea sau distrucţia coronară a dinţilor limitrofi
breşei edentate;
 Subolcuzia dinţilor limitrofi breşei edentate.
ÎNĂLŢIMEA MICŞORATĂ
AMPLITUDINEA
poate fi mărită:
 Migrări sau versii ale dinţilor limitrofi edentaţiei către
dinţii vecini sau alte spaţii edentate;
 Modificărilor de volum ale structurilor odontale prin
preparare sau distrucţie coronară.
AMPLITUDINE MĂRITĂ
AMPLITUDINEA
poate fi micşorată în cazurile:
 Versii sau migrări ale dinţilor spre breşa edentată;
 Modificări de volum ale dinţilor limitrofi prin obturaţii
debordante sau tratamente protetice necorespunzător
realizate.
LĂŢIMEA:
se apreciază în urma trasării limitelor vestibulară şi
orală ale spaţiului protetic potenţial. Aceste se obţin
prin trasarea a două planuri imaginare, tangente la
feţele vestibulare şi orale ale dinţilor limitrofi sau prin
tangente la versanţii vestibulari şi orali ai crestei
edentate.
Lăţimea se măreşte:
 Înclinări vestibulo-orale ale dinţilor limitrofi;
 Tratamente odontale sau protetice necorespunzătoare
pe dinţii limitrofi;
 Creste exostotice.
LĂŢIMEA MĂRITĂ
Lăţimea se micşorează în următoarele
situaţii:

 Rotaţii în ax ale dinţilor limitrofi;

 Preparări ale dinţilor limitrofi;
 Atrofia crestei alveolare.