BOLI INFECTIOASE

GENERALITĂŢI
 Bolile infecţioase sunt boli cauzate de microorganisme (bacterii, virusuri,
fungi etc.), care determină infecţii.
• Bolile contagioase → acele boli infecţioase ce se pot transmite de la
om la om sau de la animale la om. Toate aceste afecţiuni sunt produse de
agenţi vii, microorganisme ce pătrund în organism şi se multiplică, având
prin aceasta un caracter infecţios. Caracterul contagios al unora dintre ele
este dat de rapiditatea cu care se pot transmite de la un individ la altul,
declanşând epidemii.
• Bolile infecţioase = majoritatea bolilor cu etiologie cunoscută din
domeniul patologiei umane şi reprezintă cca. 60-80% din patologia
copilului. Incidenţa lor apreciabilă, numai virozele respiratorii deţinând
60% din consultaţiile ambulatorii, indiferent de vârstă.
• Majoritatea bolilor infecţioase sunt urgenţe medicale.
• Letalitatea este încă mare (25-30% în septicemii, meningite, 30-40% în
tetanos şi 60-90% în febrele hemoragice). Unele sunt incurabile încă
(rabia, SIDA).
• După unele boli infecţioase rămân sechele grave şi frecvente.
• Combaterea şi prevenirea bolilor infecţioase se face după legi sanitare
naţionale şi internaţionale.
 Procesul infecţios = reprezintă totalitatea reacţiilor locale şi
generale, consecinţe ale interacţiunii dintre agentul patogen şi
organismul gazdă aflat în anumite relaţii ecologice.

Producerea unui proces infecţios este condiţionată de 3 factori

principali:

• microorganism;
• macroorganism;
• mediul extern.
 Microorganismul (agentul patogen) – definire, clasificare, proprietăţi,
patogenitate, virulenţă, toxine, proprietăţi antigenice

► Cauzele bolilor infecţioase sunt foarte variate şi numeroase. Aceşti agenţi

cauzali se numesc agenţi patogeni. Au forme şi mărimi variate, talia lor este
de ordinul micronilor (1/1000 dintr-un mm), de aceea se numesc
microorganisme.

►Microorganismele din mediul înconjurător sunt patogene sau pot deveni

patogene pentru om. Ele pot stabili şi relaţii de convieţuire cu organismul
uman.

► În ordinea crescândă a complexităţii lor, agenţii patogeni sunt: virusurile,

chlamidiile, mycoplasmele, rickettsiile, bacteriile, fungii, protozoarele,
metazoarele. La aceştia se adaugă o nouă clasă de agenţi infecţioşi numiţi
prioni.
 Prionii = particule proteice lipsite de acid nucleic, care ar

putea provoca boli considerate până în prezent a fi date de

unele virusuri neconvenţionale (boala Altzheimer, boala kuru
etc.).
 Virusurile = agenţi infecţioşi pentru om, animale, plante
şi chiar pentru bacterii (bacteriofagi). Sunt cele mai mici
structuri biologice care, într-un volum foarte mic conţin,
codificate, toate informaţiile necesare reproducerii.
Dimensiunile lor variază de la 20 nm la 250-300 nm. Sunt
formate dintr-un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN) şi
din proteine sau lipoproteine.
Acidul nucleic posedă şi transmite informaţia genetică, deţinând şi
capacitatea infectantă.

Există două criterii de clasificare a virusurilor:

1. după proprietăţile fizico-chimice, mărime, simetrie etc.;

2. după modul de transmitere.

.
Chlamidiile: microorganisme care s-au numit iniţial „virusuri
mari”.

- au parazitism strict intracelular;

- au ambii acizi nucleici;

- se multiplică prin diviziune binară;

- au dimensiuni relativ mai mari;

S-au descris 2 familii:

1.familia Mycoplasmaceae cu 5 specii umane – cea mai

importantă este Mycoplasma pneumoniae care dă pneumonii
atipice;

2. familia Acholeplasmataceae (probabil saprofite pentru om).

Rickettsiile = microorganisme intermediare între virusuri şi bacterii.
- dimensiuni între 300-1.000 nm;
-au perete celular, enzime cu rol în metabolismul lor;
- sunt sensibile la tetracicline şi cloramfenicol.

Cuprind 3 genuri:
1 genul Rickettsia – R. prowazeki, agentul etiologic al tifosului exantematic;
2 genul Coxiella – Coxiella burnetti, agentul etiologic al unei pneumonii
atipice;
3 genul Rochalimaea.
Bacteriile = organisme unicelulare, clasificându-se în ordine, familii,
genuri şi specii.
Criteriile de clasificare sunt următoarele:
- configuraţie (cocci, bacili);
- proprietăţi tinctoriale (gramnegativi, grampozitivi, acid-alcoolo-
rezistenţi);
- toleranţă la oxigen (aerobi, anaerobi, facultativ anaerobi);
- mobilitate, capsulogeneză, sporogeneză.
Etapele procesului infecţios

1. Contaminarea – prezenţa germenilor pe mucoase şi tegumente.

2. Infecţia – ataşarea pe tegument şi/sau mucoase a germenilor patogeni prin
pili sau factori chemotactici, multiplicare locală şi pătrundere în
ţesuturi.
3. Boala – răspunsul organismului la infecţie manifestat clinic (aparent) sau
infraclinic (inaparent).
- poate fi cauzată de toxinele eliberate la nivelul porţii de intrare, mulţi
germeni străbătând bariera cutaneo-mucoasă şi fiind transportaţi în
ţesuturi în funcţie de tropismul lor.
Infecţia se poate extinde în:

a) suprafaţă (ex. erizipel, viroze respiratorii) – din aproape în aproape;

b) în profunzime (ex. flegmon, adenită);

c) în întreg organismul (ex. infecţie sistemică prin limfă, sânge, pe cale nervoasă).

Apariţia sau reapariţia bolii (drept infecţie) ca şi modul ei de manifestare (clinic sau
infraclinic) depind de :

- natura şi agresivitatea agentului infecţios;

- de reacţia microorganismului la reacţia organismului

- gazdă;

- factorii mediului înconjurător.

Perioadele bolilor infecţioase
În evoluţia bolilor infecţioase există 4 perioade:

1. Perioada de incubaţie = timpul de la pătrunderea germenilor până la apariţia primelor

semne de boală.

Există boli cu:

- incubaţie scurtă - 1→ 7 zile - (ex. scarlatina, difteria, viroze respiratorii, meningite

dizenteria);

- incubaţie medie - 1→ 2 săptămâni - (ex. varicela, rujeola, febra tifoidă, parotidita

epidemică);

- incubaţie lungă - > 3 săptămâni - (ex. hepatita virală B, rabia, tetanos).

2. Perioada de debut = timpul de la apariţia primelor semne de boală până la
apariţia primelor semne caracteristice de boală. Poate fi lent (prodromal), brutal
(invazie), fulgerător (purpura fulminans).

3. Perioada de stare începe cu semnul caracteristic de boală (icter, erupţie).

4. Perioada de convalescenţă – urmată de vindecare cu sau fără sechele.

Starea de purtător de germeni se întâlneşte la convalescenţi după 3-6 luni după

o boală clinică sau infraclinică sau la subiecţii sănătoşi care poartă germenul un
anumit timp. Există purtători „sănătoşi” de lungă durată (6-12 luni), uneori
cronici (ani/toată viaţa).

Germenii se multiplică local fără sau cu semne minime de boală („purtători

aparent sănătoşi”).
Boala infecţioasă inaparentă = nu are semne clinice sau
paraclinice.

Diagnosticul se pune pe evidenţierea agentului şi dinamica

anticorpilor.

Boala infecţioasă infraclinică= evoluează fără expresie clinică

evidentă dar cu leziuni organice decelate paraclinic. Poate fi
urmată de complicaţii sau cronicizare.

Boala infecţioasă latentă = infecţie asimptomatică în care agentul

infecţios nu poate fi decelat, deşi rămâne în organism luni/ani,
fiind cantonat la poarta de intrare, ganglioni sau în organe.
 Fungii patogeni : microorganisme care îşi datorează patogenitatea mai mult
multiplicării lor locale şi mai puţin unor substanţe toxice. Din miile de fungi existenţi,
doar 50 sunt patogeni sau condiţionat patogeni pentru om. Gravitatea micozelor este dată
şi de dezvoltarea unei slabe imunităţi a organismului parazitat de fungi. Infecţia cu fungi
poate fi de origine endogenă sau de origine exogenă. Dă naştere la micoze superficiale
sau la micoze profunde sau sistemice.

 Protozoarele: organisme unicelulare ce determină boli cu localizare intestinală, cu

parazitare sanguină şi a organelor hematopoietice, cât şi cu afectarea ţesuturilor
profunde.

 Metazoarele sunt, în general, helminţi care determină boli foarte răspândite cu

localizare intestinală sau boli cu diseminări organice cât şi boli generale, febrile, severe.

Orice microorganism introdus în organismul gazdă, pe lângă posibilitatea lui de

multiplicare şi de invadare a acestuia, mai are particularitatea de a determina în
organismul gazdă formarea de anticorpi.
• Orice microorganism introdus în organismul
gazdă, pe lângă posibilitatea lui de multiplicare şi
de invadare a acestuia, mai are particularitatea de
a determina în organismul gazdă formarea de
anticorpi.
Anticorpii sunt o formă specifică a proteinelor sanguine, produse în ţesuturile
limfatice. Sunt capabile să contracareze efectele antigenelor bacteriene sau ale
toxinelor lor.

Antigenele : substanţe bacteriene sau de altă natură, care, în anumite condiţii

pot stimula producerea de anticorpi;

- foarte variate ca număr şi structură.

• Particularitatea microorganismelor de a avea o structură antigenică proprie se

numeşte specificitatea antigenică.

• Anticorpii, la rândul lor, sunt specifici; de asemenea toxinele bacteriene posedă şi

ele antigene iar anticorpii care apar se numesc anticorpi antitoxici sau antitoxine.

• Prin tratarea unor toxine cu formol, se obţin substanţe specifice numite anatoxine.

• Ele sunt substanţe ce şi-au pierdut puterea patogenă dar şi-au păstrat acţiunea
antigenică, ducând la apariţia, în organismul gazdă, a anticorpilor antitoxici
(antitoxine), nedeterminând fenomene de boală.
Macroorganismul (organismul gazdă) – receptivitatea, imunitatea naturală,
dobândită – anergia

Macroorganismul : terenul pe care îl invadează microorganismul şi care îi

oferă acestuia un mediu favorabil pentru dezvoltarea sa. Organismele umane
a căror capacitate de apărare „cedează” în faţa agresiunii microbiene se
numesc „organisme receptive”.

 Receptivitatea: stare a organismului care permite agentului patogen să

supravieţuiască şi să se înmulţească. Nereceptivitatea sau rezistenţa la
infecţii este capacitatea organismului de a împiedeca pătrunderea în
organism, distrugerea sau eliminarea rapidă a agenţilor patogeni.

 Imunitatea: puterea organismului gazdă de a rezista la acţiunea

microorganismelor.
Mecanisme de apărare faţă de infecţii
Imunitatea este demonstrată de prezenţa în sânge a antitoxinelor neutralizante.

Rezistenţa la infecţii poate avea un caracter specific sau nespecific.

a) Imunitatea nespecifică generală rezultă din acţiunea factorilor naturali care

împiedecă pătrunderea germenilor în organism, asigură distrugerea lor sau inactivarea
produselor lor nocive. Ea este asigurată de bariera cutanată şi a mucoaselor, de
inflamaţie, de fagocitoză, de substanţele antimicrobiene şi antitoxice din umori, de
rezistenţa ţesuturilor etc.; este înnăscută şi dobândită de-a lungul vieţii.

b) Apărarea specifică se referă la o anumită infecţie, fiind condiţionată de prezenţa

anticorpilor, ca urmare a trecerii prin boală sau a unei imunizări artificiale active. Este
celulară cu bază limfatică şi umorală  anticorpi.

Imunitatea naturală poate fi înnăscută, fiind o consecinţă a moştenirii de anticorpi

materni transferaţi transplacentar, asigurând protecţie specifică primelor luni de viaţă.
Ea poate fi şi câştigată ca urmare a trecerii prin infecţie tipică sau atipică sau a unei
stări de premoniţie.
În apărarea antiinfecţioasă, un rol decisiv îl are sistemul imun cu cele 2 componente, reprezentate prin 2 tipuri de
limfocite:

- limfocitele B care secretă anticorpi sub formă de imunoglobuline, constituind imunitatea umorală;

- limfocitele T care, prin acţiunea lor citotoxică şi prin producerea de limfokine, asigură imunitatea celulară.

Imunitatea artificială se obţine prin injectarea unor doze mici de toxine, prin injectarea de vaccinuri (imunitate
activă) sau prin injectarea de seruri antitoxice (imunitate pasivă). Reacţiile imune apără organismul de infecţii, dar
şi împotriva tumorilor. Uneori, aceste reacţii devin nocive, fie prin hipersensibilizare (boli alergice), fie prin
autoagresiune (boli autoimune). Unele persoane au deficit imunologic congenital (primar) sau câştigat (secundar).

 Alergia= reactivitate deosebită faţă de un antigen, fiind diferită de reactivitatea imunitară obişnuită, deşi
fenomenul este legat tot de conflictul antigen-anticorp. Deci, alergia este o reactivitate modificată a organismului
faţă de substanţe specifice, denumite alergene. Răspunsul organismului este prin reacţii alergice (reacţii de
hipersensibilitate) care pot fi de tip imediat şi de tip întârziat.

 Anergia = scădere a reactivităţii generale a unui organism, însoţită de incapacitatea de a răspunde adecvat la
stimuli interoceptivi şi exteroceptivi. În sens imunologic, anergia mai înseamnă şi incapacitatea unui organism de
a răspunde pozitiv la intradermoreacţia (i.d.r.) cu tuberculină deşi fusese infectat cu micobacterii.
 Rolul mediului exterior în producerea infecţiei. :

- mediul extern joacă un rol fundamental în producerea bolii;

- ofera condiţii de dezvoltare a microorganismului, în timpul cât se află în

afara organismului gazdă;

- influenţează macroorganismul printr-o serie de factori sociali, climatici etc.

- asigură calea de transmitere a bolilor infecţioase de la un organism gazdă

la altul.
 Sursa de agenţi patogeni este reprezentată de:

a) Omul bolnav, convalescent, purtătorul de germeni.

Omul bolnav (cu forme tipice sau atipice de boală) are capacitate de diseminare diferită
în raport cu etiologia bolii, stadiul de evoluţie şi cu o seamă de particularităţi care ţin de
agentul patogen sau de organism.

Convalescentul: acel bolnav care nu realizează vindecarea biologică şi deci continuă să

găzduiască şi să disemineze agenţii patogeni. El este purtător temporar, eliminând agentul
patogen în perioada de declin şi convalescenţă a unor boli infecţioase. Purtătorii de
germeni cronici sunt foştii bolnavi care vor continua să elimine agentul microbian
continuu sau intermitent, luni sau ani, uneori chiar toată viaţa. Această stare este
favorizată de anumite procese patologice, generale sau locale. Persoanele, aflate continuu
sau temporar în preajma izvoarelor de infecţie şi posedând un anumit grad de imunitate
specifică, pot realiza starea de purtător sănătos, aceştia având o mare importanţă
epidemiologică.
b) Ca izvor de infecţie, animalele şi păsările, sunt fie bolnave, fie
purtătoare de diferiţi agenţi patogeni. Ele reprezintă, în anumite condiţii,
izvoare de infecţie pentru om. Bolile astfel produse de numesc zoonoze sau
zooantroponoze.

Ca sursă de infecţie sunt considerate: animalele sălbatice şi domestice,

păsările, artropodele.
Propagarea infecţiilor de la sursa de infecţie se poate face prin mai multe căi, fiecare boală
sau grup de boli folosind o anumită cale.

Exista 4 căi:
1. Calea aerogenă: modalitate de răspândire a unui număr mare de boli (majoritatea bolilor
eruptive, majoritatea infecţiilor virale şi bacteriene ale aparatului respirator, unele infecţii
virale şi bacteriene ale sistemului nervos central). Bolile transmise pe cale aerogenă ridică
multe probleme epidemiologice şi profilactice. Bolile cu transmitere aerogenă reprezintă
sursa cea mai primejdioasă de infecţie, atât în teren cât şi în mediul spitalicesc.

2. Calea digestivă. De la sursa de infecţie, germenii se răspândesc în mediul înconjurător prin

materii fecale, urină sau alte produse patologice, putând contamina alimentele şi apa.
3. Calea sexuală : reprezintă calea de transmitere a unor boli transmisibile venerice, acestea
apărând la partenerii sexuali ai celor bolnavi. Transmiterea lor este favorizată de leziuni
preexistente, netratate, la persoanele cu care cei bolnavi au relaţii sexuale.

4. Calea transcutană: destul de frecventă în practica bolilor infecţioase. Leziunile

tegumentelor, arsurile reprezintă porţi de intrare a unor multitudini de germeni, care dau
infecţii localizate, dar care pot degenera în infecţii sistemice.

Alte căi de transmitere a unei boli infecţioase:

- parenteral (prin instrumente medicale insuficient sterilizate);

- prin transfuzie de sânge;

- prin alăptare;

- pe calea mucoaselor, mai ales a celor cu integritatea compromisă.

Modurile de transmitere a agenţilor patogeni sunt:
 direct : inhalarea, contactul fizic, transplacentar, transfuzii de

 sânge infectat cât şi a unor instrumente medico-

 chirurgicale contaminate etc.

 indirect : complex, implica mai multe cai: aer, apa sau aer +

apa sau apa + alimente.

Vehicularea agenţilor bacterieni, virali etc. în mediul extern se realizează prin mai multe căi, dar una
din cele mai importante este calea aeriană. Aerul contaminat este responsabil de multe boli
transmisibile ca rubeola, rujeola, gripa, oreionul, tusea convulsivă etc.

Agenţii patogeni supravieţuiesc în aer de la câteva ore la perioade foarte lungi de timp.

Mâinile : frecvent şi uneori intens contaminate atât direct cât şi indirect cu germeni vehiculaţi prin
aer, sol, alimente, obiecte şi vectori.

Nu există nici o categorie de agenţi patogeni care să nu se poată transmite prin mâinile contaminate.
Există suficiente boli denumite „boli ale mâinilor murdare” (dizenteria, febra tifoidă etc.).

Unele artropode (păduchi, căpuşe, ţânţari, purici, flebotomii etc.) sunt gazde obligatorii cel puţin
pentru un stadiu de dezvoltare al unor agenţi infecţioşi (rickettsiile, arbovirusurile, leshmaniile etc.).
Poarta de intrare = locul prin care microorganismul, ajuns la
macroorganism

pe una din căile arătate, pătrunde în interiorul acestuia şi

începe să se multiple, dând naştere infecţiei.

Orice macroorganism poate prezenta 3 porţi de intrare principale şi anume:

- mucoasa respiratorie;

- mucoasa digestivă;

- tegumentul.
Receptivitate - imunitate

- stare a organismului care nu-i conferă acestuia posibilităţi de a învinge o agresiune

microbiană, parazitară sau fungică, declanşându-se astfel boala. Nereceptivitatea este
starea opusă receptivităţii, împiedecând pătrunderea, multiplicarea şi difuzarea unor
germeni, capabili să producă boală. Nereceptivitatea poate fi stimulată pe căi generale
nespecifice sau specifice.

Rezistenţa faţă de infecţii are 2 componente:

- rezistenţa generală nespecifică: dependentă de integritatea barierelor cutanate şi

mucoase, inflamaţia şi fagocitoza, sistemele secretorii antimicrobiene, sistemul
complement, secreţiile de mucus, aciditatea gastrică, mişcarea cililor celulelor epiteliale
etc.;

- rezistenţa specifică (imunitate umorală şi celulară) care este de 2 tipuri:

1. imunitatea naturală= de specie (omul şi animalele au boli specifice), deşi omul
poate face boli transmise de la animale (zoonoze), deci nu este absolută; poate fi
pasivă (urmare a transferului pasiv de anticorpi de la mamă la făt), asigurând
protecţia sugarului până la vârsta de 6 luni, dacă mama are o experienţă imunologică
(de acest fapt se ţine seama în stabilirea programelor de vaccinare şi a unor măsuri de
supraveghere epidemiologică); poate fi activă (urmarea trecerii prin infecţie tipică sau
atipică), cu intensitate variabilă, exprimând experienţa epidemiologică a unor grupe
populaţionale şi fiind utilă în stabilirea fondului imunitar al populaţiei;

2. imunitatea artificială (obiectiv major al programelor de prevenţie, realizând

protecţia specifică faţă de anumite boli)= reprezentată de imunitatea artificială
activă (obţinută după administrarea de vaccinuri ce declanşează formarea de
anticorpi) şi de imunitatea artificială pasivă realizată prin administrarea de seruri
imune sau de imunoglobuline.
► Fondul imunitar al populaţiei : se evaluează prin metode serologice.

► Cunoaşterea acestui fond permite stabilirea unor programe de supraveghere

epidemiologică, de prevenire a anumitor boli şi de evaluare a acţiunilor de
imunoprofilaxie prin vaccinuri, seruri sau imunoglobuline.

► Toţi aceşti factori epidemiologici principali depind de unii factori favorizanţi

reprezentaţi de vârstă (anumite boli apar numai la nou-născuţi sau numai la
vârstnici), de sex (anumite boli cu caracter profesional, apărute mai mult la sexul
masculin) şi de rasă (anumite parazitoze tropicale apar datorită înţepăturilor unor
vectori mai ales pe tegumentele natural hiperpigmentate).