DEFINIREA PROCESULUI DE

ÎNVĂŢĂMÂNT

 Procesul de învăţământ - principalul subsistem al

sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează
instruirea şi educarea elevilor şi studenţilor, prin
intermediul activităţilor proiectate, organizate şi
dirijate de către cadrele didactice.

 Procesul de învăţământ - ansamblul de activităţi

organizate şi dirijate, care se desfăşoară etapizat, în
cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor
persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii
anumitor obiective instructiv-educative.
ABORDĂRI ALE PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
 Procesul de învăţământ ca sistem;
 Procesul de învăţământ ca proces
instructiv-educativ (informativ-
formativ)
 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare
 Procesul de învăţământ ca relaţie
între predare,învăţare şi evaluare
 Procesul de învăţământ ca sistem
 Din perspectiva analizei sistemice, procesul de
învăţământ este definit „ca un sistem complex şi
dinamic…, un ansamblu acţional deliberat proiectat
şi structurat, ale cărui componente şi interacţiuni
funcţionează în mod integrat în raport cu anumite
obiective instructiv-educative de atins”. (I. Nicola)
 Din perspectivă sistemică, procesul de învăţământ
poate fi abordat pe trei planuri:
 funcţional
 structural
 operaţional
Dimensiuni ale procesului de învăţământ

 Dimensiunea funcţională vizează

finalităţile si rezultatele procesului de
învăţământ.

 Dimensiunea structurală se referă la

organizarea sistemului de instruire şi
valorificarea resurselor specifice.

 Dimensiunea operaţională face trimitere

la desfăşurarea activităţii, la strategii
didactice, modalităţi de evaluare etc..
 Procesul de învăţământ –
proces instructiv-educativ, informativ-formativ

 Instruirea şcolară, ca activitate organizată,

dirijată şi controlată, este una dintre laturile
procesului de învăţământ şi constă în
organizarea achiziţionării de către elevi a
experienţei social-istorice, obiectivată în
ştiinţă, artă, morală, literatură, tehnică, sub
formă de:
 cunoştinţe,
 priceperi,
 deprinderi,
 obişnuinţe
 Concepte fundamentale:
 Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice.
 Elevul primeşte informaţii în legătură cu realitatea şi în
afara şcolii. Acestea sunt cunoştinţe empirice,
nesistematizate, întâmplătoare.
 Cunoştinţele ştiinţifice ca reprezentări, noţiuni, definiţii,
legi, teorii, concepţii ce reflectă realitatea obiectivă se
obţin de către elevi pe baza unor procese mentale de
analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare,
clasificare, în mod organizat, sistematic, în strânsă
legătură unele cu altele.
 Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua
acţiuni practice şi operaţii intelectuale în mod rapid, precis
şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a experienţei
personale.
Demonstraţiile, exerciţiile, temele pentru acasă,
activităţile practice asigură formarea corectă a
priceperilor, aprofundarea lor continuă şi lărgirea ariei lor
de cuprindere.
...
 Prin deprinderi înţelegem acţiuni care
au devenit, după multe exerciţii,
componente automatizate ale activităţii
 Când deprinderile se resimt ca o
necesitate interioară, ele devin
obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa de
a studia, de a face sport etc..
 Unele obişnuinţe, având caracter
negativ, pot constitui adevărate frâne în
activităţile şi relaţiile dezvoltate:
dezordinea, lipsa de perseverenţă sau
de consecvență, comportarea
necivilizată.
 Caracterul formativ al procesului de
învăţământ

 Elevul nu recepţionează pasiv informaţiile, ci le

prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în
fondul său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
 Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi
influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele si
functiile psihice: memoria, imaginaţia, atenţia, gândirea
(mai ales cea de tip investigativ, creator, inovator).
 Vorbim de caracterul formativ al procesului de
învăţământ atunci când evidenţiem tocmai această
formare şi dezvoltare a proceselor psihice, ca urmare a
asimilării, prin reorganizare şi prelucrare proprie, de
către elev, a informaţiilor.

Învăţământul este eficient dacă este cu

prioritate formativ, nu infomativ!!!
Reflectaţi la raportul dintre informativ
şi formativ, la nivelul procesului de
învăţământ

 Pornind de la afirmaţia lui Montaigne

- „decât un cap plin, mai bine unul
bine făcut” ;
 şi de la proverbul - „niciun sac gol nu
stă singur în picioare”.
Procesul de învăţământ ca proces de comunicare

 Comunicarea este o componentă vitală a procesului de

predare-învăţare-evaluare.
 În mare măsură, reuşita actului pedagogic este
asigurată de calitatea comunicării.

 Ca formă specifică a comunicării umane, comunicarea

didactică se distinge prin câteva particularităţi:
 este o comunicare de tip şcolar care utilizează ca
instrument limbajul specific conţinutului diferitelor
discipline de învăţământ;
 este racordată la realizarea obiectivelor propuse;
 este o comunicare de conţinuturi purtătoare de
instruire;
 are un efect de învăţare, urmăreşte influenţarea,
modificarea şi stabilitatea comportamentelor individuale
sau de grup;
 generează învăţare, educaţie şi dezvoltare.
Specificul comunicării didactice

facilitează realizarea fenomenului

educaţional, în ansamblul său;
este instrumentală – urmăreşte
deliberat un scop : producerea unui
anumit efect asupra receptorului, în
efortul de formare a identităţii sale;
antrenează întregul potenţial
discursiv, întreaga personalitate a
participanţilor.
Modalităţi de eficientizare a comunicării

 organizarea unui mediu comunicaţional

propice;
 armonizarea scopurilor şi obiectivelor
activităţii cu structura comunicaţională;
 perfecţionarea deprinderilor de comunicare;
 realizarea unei comunicări complexe;
 utilizarea multicanalităţii;
 asigurarea următoarelor condiţii:
 analiza clasei de elevi,
 analiza ocaziei,
 analiza surselor de obţinere a informaţiei,
 analiza punctelor forte ale mesajului,
 analiza acţiunilor presupuse de comunicare,
 analiza şi evaluarea impactului emiterii mesajului.
 Trăsături definitorii pentru un
comunicator eficient:

 atitudinea pozitivă;
 încrederea în sine şi
integritatea personală;
 empatia;
 gestionarea interacţiunii
şi self-monitoring-ul;
 expresivitatea;
 persuasiunea.
De reflectat...
“ nu tot ce intenţionăm reuşim să
spunem, nu tot ce spunem se aude,
nu tot ce se aude se şi înţelege, se
înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce
se înţelege nu depinde de noi ce
devine”.

( L. Şoitu, Pedagogia comunicării)