GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL STUDII SUPERIOARE DE MASTER
  CATEDRA: ECONOMIE ȘI MANAGEMENT PUBLIC
 
 
Lucrul Individual
la disciplina Macroeconomie

Tema: „Politica bugetar-fiscală și datoria de stat „

Efectuat
Avram Aurelia,
Grupa 112
__________________
 
Profesor:
Strechii Maria,
Dr., conf. univ.

CHIȘINĂU, 2021
 Cuprins
 Instrumentele politicii bugetar – fiscal;
Deficitul şi excedentul bugetar;
Curba lui Laffer;
Teoria preferinţei pentru lichiditate şi rolul ratei dobânzii în asigurarea
echilibrului;
Gradul de îndatorare a statului şi metode de finanţare a datoriei de stat;
Impozitele și impactul lor
Concluzii
 Instrumentele politicii bugetar-fiscale

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin venituri

şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalilor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului
general.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor
fizice şi juridice la dispoziţia statului;

2. taxa care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora de
către instituţiile publice;

3. transferul-plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetăţenilor;

4. achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare statului.
 Deficitul și excedentul bugetar
Un deficit bugetar apare atunci când cheltuielile unei entități (un guvern) depășesc încasările. Opusul
deficitului bugetar este excedentul bugetar.

Tipologia deficitului bugetar

 Deficit primar - reprezintă diferenţa negativă dintre veniturile şi cheltuielile bugetului executat
în decursul anului curent:
T – (G+Tr);

 Deficit structural – diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare în condiţiile ocupării

depline:
T – (G+Tr) în condiţiile ocupării depline;

 Deficit ciclic – diferenţa dintre mărimea deficitului efectiv şi deficitului structural

 Deficit total: (T–G+TR+N), N – deservirea datoriei publice.

 Cauzele apariţiei deficitului bugetar
Scăderea situației economice

Micșorarea veniturilor întreprinderilor și persoanelor fizice

Se dezichilibrează balanța bugetului de stat: veniturile < cheltuielile

Dacă echilibrul bugetar public se prezintă ca egalitate între impozite şi taxe (TA) pe de o parte, iar pe de altă
parte,cheltuielile guvemamentale (G) şi transferurile (TR), atunci:
BS = TA – G – TR
BD = - BS = G + TR – TA
unde: BS indică excedentul bugetar, BD indică deficitul bugetar.
 Curba lui Laffer

Curba lui Laffer sugerează că venitul obţinut creşte mai rapid la nivele mai reduse de taxare. Pe masură ce rata
creşte, venitul creşte cu o rată descrescătoare pîna atinge nivelul maxim de venit colectat de catre stat, in
punctul de echilibru A. Dincolo de aceasta limită orice creştere a ratei impozitului îi determină pe oameni să
muncească mai puţin sau să găsească metode eficiente prin care să se sustragă de la achitarea obligatiilor către
stat, reducînd, astfel, veniturile colectate globale.Venitul colectat de stat în punctul B este acelaşi cu venitul din
punctul C, dar se obţine la o rată de impozit mult mai ridicată. La o rată ipotetică de impozitare de 100%
nimeni nu ar mai fi motivat sa muncească, din moment ce Guvernul ar fi cel care colectează tot venitul obţinut
prin muncă.

Curba lui Laffer - reflectă dependenţa dintre modificarea ratei

de impozitare și a venitului obținut din impozite
Teoria preferinţei pentru lichiditate şi rolul ratei dobânzii în
asigurarea echilibrului
Teoria preferinţei pentru lichiditate a fost dezvolatată de către Keynes,în cadrul
acesteia ,echilibrul ratei dobânzii stabilindu-se în termenii cererii şi ofertei de monedă.

Punctul de pornire al acestei analize îl constituie considerarea a două categorii

principale de active preferate de populaţie pentru conservarea averii: banii şi titlurile
pieţei de capital.

Pe ansamblul economiei, cantitatea totala de avere, trebuie sa fie egala cu cantitatea de

obligatiuni oferite plus cantitatea de moneda oferită. De asemenea, cantitatea de
obligațiuni și de monedă pe care populația dorește să le dețină (și care reprezintă
cererea) trebuie să fie egale cu suma totală a averii deținute.
Modelul preferintei pentru lichiditate determina nivelul ratei dobanzii pornind de
la analiza unor factori precum:
modificari ale veniturilor;
nivelul preturilor;
oferta de moneda.
Potrivit defineției date monedei de J.M. Keynes, în structura acesteia sunt incluse numerarul și
depozitele la vedere . Astfel, se presupune ca moneda prezinta o rata a rentabilitatii egala cu zero.
Obligatiuniule, ca singura alternativa a banilor, in conceptia lui Keynes prezinta o rata a rentabilitatii
egala cu rata dobanzii rd. Daca aceasta rata creste, atunci rata de rentabilitate a depozitelor scade,
comparativ cu rentabilitatea obligatiunilor, si potrivit teoriei, cererea de moneda se diminueaza.
Astfel, se poate constata ca intre cererea de moneda si rata dobanzii este o relatie negativa.
Daca se utilizeaza conceptul cost de oportunitate, care defineste nivelul dobanzii la care se renunta
prin nedetinerea de active alternative (obligatiuni), atunci nivelul acesteia creste daca rata dobanzii
la obligatiuni creste. Astfel, banii sunt mai putin preferati, iar cantitatea oferita trebuie sa scada.
Modificarile în echilibrul ratei dobînzii
 Concluziile desprinse în urma analizei Teoria preferintei pentru lichiditate (TPL) pot fi formulate astfel:
 Atunci cand veniturile sporesc, in perioadele de expansiune economica, nivelul ratei dobanzii creste. Un
asemenea raspuns al ratei dobanzii la variatia veniturilor este prezentat in figura urmatoare.

Grafic: Influenta veniturilor asupra ratei dobanzii

Atunci cand nivelul preturilor sporeste, in conditiile in care oferta de moneda si alte
variabile economice raman constante, rata dobanzii inregistreaza o crestere.
Modificarile in nivelul ofertei de moneda influenteaza nivelul ratei dobanzii astfel: atunci cand oferta de moneda
sporeste, (toate celelalte variabile ramanand constante), rata dobanzii descreste.
Acelasi efect se obtine atunci cand banca centrala majoreaza oferta de moneda prin cumpararea de obligatiuni.
Rezultatul se concretizeaza prin deplasarea spre stanga a ofertei de obligatiuni, ceea ce antreneaza un declin al ratei
dobanzii.

Grafic: Influenta preturilor asupra ratei dobanzii

 Concluzia desprinsa din reprezentarea grafica, respectiv cresterea
ofertei de moneda antreneaza diminuarea ratei dobanzii, are importante
implicatii asupra politicii monetare, in special, si asupra politicii in
general, fiind frecvente cazurile in care politicienii au sustinut o crestere
rapida a ofertei de moneda, cu scopul dirijarii ratei dobanzii.

Grafic: Modificare ratei dobanzii ca raspuns la modificarea ofertei de

moneda
 O contributie importanta la analiza corelatiei dintre cresterea ofertei de moneda si
diminuarea ratei dobanzii, revine lui Millton Friedman.
In opinia sa, raspunsul ratei dobanzii, prin diminuarea nivelului, in conditiile in care
oferta de moneda sporeste, reprezinta efectul lichiditate.
Rata inflatiei anticipate reprezinta, de asemenea un factor de influenta asupra
echilibrului ratei dobanzii. Astfel, majorarea nivelului ratei inflatiei genereaza o sporire a
cantitatii de moneda oferita, si in continuare o majorare a ratei dobanzii.

Concluzie: Dintre toate efectele analizate, rezulta ca numai efectul lichiditate

este  cel care indica faptul ca o rata inalta de crestere a ofertei de moneda genereaza un
declin al ratei dobanzii. Spre deosebire de aceasta, efectele antrenate de venituri, preturi si
rata inflatiei indica o majorare a ratei dobanzii, atunci cand se produce majorarea cantitatii
de moneda.
Aceste concluzii reprezintă, pentru autoritațile politice ale diferitelor tari, scenarii posibil de urmat pentru
indeplinirea obiectivelor. Daca se doreste diminuarea ratei dobanzii, atunci se majoreaza oferta de moneda, in
conditiile in care efectul lichiditate este dominant comparativ cu celelalte. La descresterea ofertei de moneda,
se recurge atunci cand celelalte efecte domina lichiditatea, iar efectul inflatiei ajusteaza rapid rata dobanzii.

 În practica, posibilitatile autoritatii monetare de a influenta ratele dobanzilor sunt limitate. Pe piata
monetara, pot fi influentate ratele dobanzilor numai in cazul tranzactiilor pe termen foarte scurt (o zi, o
saptamana, respectiv 3 luni).

Pe termen lung, dupa cum apreciaza unii specialisti, interventiile autoritatii monetare nu au nici un rol, ci
ofera numai o imagine asupra credibilitatii politicii economice. In perioada anilor ’70, tarile occidentale au
incercat sa utilizeze instrumentul ratei dobanzii pe termen scurt pentru a influenta agregatele monetare
cuprinzatoare, M 2 si M 3. Tari precum Germania (1974), SUA, Canada si Elvetia (1975), Marea Britanie
(1976), n-au obtinut rezultatele scontate, datorita orientarii politice a guvernelor de la acea vreme si datorita
inovatiilor pietelor financiare.

În prezent, autoritatile din diferite tari, utilizeaza instrumentul ratei dobanzii pe termen scurt in vederea
echilibrarii cantitatii de moneda. O asemenea practica este diferita de ceea ce sustine teoria, respectiv, cantitatea
de moneda oferita este cea care genereaza un anumit nivel al ratei dobanzii si nu invers.
Gradul de îndatorare a statului şi metode de finanţare a
datoriei de stat
Datorie de stat - obligaţiile contractuale pecuniare curente şi scadente alestatului şi dobînzile
datorate şi neonorate, apărute din calitatea statului de debitor sau fidejusor, fiind contractate, în numele
Republicii Moldova, de Guvern, prin intermediul Ministerului Finanţelor, în monedă naţională sauîn
valută străină.
1. Gradul de îndatorare a statului, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi produsul
intern brut, astfel:

Acest indicator arată cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv. Conform standardului
de la Maastrich, ponderea datoriei publice (interne şi externe) în PIB nu trebuie să depăşească 60% (prag critic).

2. Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul datoriei publice
(S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda şi comisioanele aferente acestuia, efectuate
în decurs de un an.
3. Ponderea serviciului datoriei publice în cheltuieli publice, care reflectă cât din
cheltuielile publice, la nivelul unui an, ar fi necesare pentru acoperirea serviciului
datoriei publice. Se calculează ca raport procentual între nivelul serviciului datoriei
publice şi volumul cheltuielilor publice:

Dacă mărimea acestui indicator depăşeşte 20%, povara datoriei este considerată ca foarte grea şi chiar critică.

4. Datoria externă medie pe locuitor se obţine prin raportarea datoriei externe totale la numărul total al
populaţiei din ţara debitoare, servind la efectuarea de comparaţii în timp pe plan internaţional sau
naţional.

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât ţara este mai împovarată.
 Metode de finanțare a datoriei publice
 reeşalonarea (consolidarea) datoriei externe, prin modificarea termenului de achitare:
datoriile pe termen scurt se consolidează (transformă) în datorii pe termen mediu şi lung;

 Refinanţarea datoriei, prin emiterea noilor obligaţiuni; atragerea unor împrumuturi noi
pentru acoperirea împrumuturilor ajunse la scadenţă.

 Conversia datoriei externe, constă în reducerea mărimii datoriei prin transformarea

împrumutului în investiţii străine pe termen lung, cum ar fi participarea subiecţilor ţării -
creditoare la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare. Asemenea operaţiune
conduce la sporirea ponderii capitalului străin în economia naţională fără a intra capital
din afară. Ea uşurează povara datoriei externe, face posibilă primirea de noi credite din
afară şi stimularea apariţiei de noi fluxuri de capital;

 majorarea veniturilor publice, în principal pe seama impozitelor.

Impozitele și impactul lor
Impozitele reprezintă prelevări (plăţi) obligatorii încasate de către stat de la persoanele fizice şi
juridice în mărimea şi termenul stabilit de legislaţie.
Elementele impozitului:
 Subiectul impunerii (este orice persoană fizică sau juridică care realizează venituri ori deţine
bunuri impozabile ori taxabile, denumita contribuabil);

 Obiectul impunerii (sunt atât bunurile, cât şi veniturile considerate ca fiind impozabile ori
taxabile (materia impozabilă);

 Cota de impunere (cuantumul unitar al impozitului în raport cu obiectul impozabil);

Baza impozabilă: mărimea venitului (Y) din care se achită impozitul.

Suma impozitului (T): baza impozabilă (Y) se înmulţeşte cu cota de prelevare a impozitului (t):
T=Y∙t
 Tipuri de impozite

În funcţie de metoda impunerii:

 Impozite directe – se stabilesc în mod direct asupra venitului subiectului
impozabil (impozite pe venit, avere);
 Impozite indirecte – sunt impozitele care se percep asupra bunurilor şi
serviciilor, şi care sunt incluse în preţul lor (TVA, accizele, taxele vamale). Ele
sunt plătite de către agenţii economici, iar suportatorii sunt consumatorii.

În funcţie de dependenţa de venit:

 impozite autonome – care nu depind de mărimea curentă a venitului, ele fiind
fixe la fiecare nivel al venitului Ta (impozit pe imobil, pe avere);
 impozite pe venit – care depind de mărimea venitului, mărimea lor fiind un
produs al ratei de impozitare şi a venitului - Y.
Ca urmare funcţia impozitării poate fi reprezentată astfel:
T = Ta + t ∙Y
 Concluzii
• Politica bugetar-fiscală trebuie sa fie coerentă și eficientă. Pentru acțiunea statului, coerența implică pe de o parte
compatibilitate între obiectivele statului, iar pe de altă parte, o adaptare a instrumentelor utilizate la obiectivele
urmărite.
• Eficacitatea se va evidenția prin combinatia optimă a instrumentelor existente.
• Măsurile de politică bugetar-fiscală țin cont de raportul dintre beneficiile
și costurile pe care le implică, din punct de vedere politic, economic și social.
• În general, se încearcă obținerea unei combinații optime. Însă realitatea
economică a evidențiat imposibilitatea atingerii concomitente, prin măsuri de
politică macroeconomică, a principalelor obiective.
• Activitatea financiară a unui stat trebuie să se bazeze pe norme, metode,
principii, măsuri și instrumente concrete și just aplicate, în vederea
constituirii, repartizării și optimizării fondurilor de resurse financiare, în
conformitate cu obiectivele sociale și economice.
• Bugetul de stat reprezintă cel mai important și complex buget atît în cadrul bugetului public național, cît si în întregul
sistem bugetar. Acest buget, prin dimensiunea, complexitatea și impactul său asupra economiei publice și private, ar
trebui să asigure, dacă nu anual atunci pe perioade durabile, un echilibru între nevoile centralizate ale statului și
mijloacele care le-ar putea acoperi într-un singur an bugetar.
• În statele mileniului trei, politicile fiscale, bugetare, monetare și
valutare adoptate de orice guvern produc efecte în primul rînd în plan intern, național dar influentează și asupra
relațiilor cu alte state.
 Bibliografie
1. Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe-bănci-asigurări, Vol. II , Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.31;

2. Filip N., Sorocean O., Teorie economică. (Macroeconomie), Chişinău: 2011;

3. Marinescu, Paul, „Teoria echilibrului economic şi implicaţiile sale practice”, ed.Codecs, Buc., 2006;

4. Samuelson P., Nordhous W. Economics, Bucureşti, Ed. Teora, 2005;

5. Stiglitz E.J., Walsh E.C. Economie, Bucureşti, Ed. Economica, 2005;

6. Ciobanu Gheorghe (coord.), Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 20116;

 
7. Gheorghe Popescu, Ciurlau Florin, Macroeconomie., Editura: PRO UNIVERSITARIA, Bucureşti, 2012;

8. Teorie economică. Vol. II. Macroeconomie. Coord. A.Tomşa. Chişinău, ASEM, 2013;

9. Legea Nr. 419 din22.12.2006 cu privire la datoria publică,garanţiile de stat şi recreditarea de stat, capitolul I, art.2.