APA CA MEDIU SI

COMPONENT AL VIETII

CURSUL III
 Apa este solventul obligatoriu al materiei vii si
reprezintă constituentul majoritar al organismului uman.

Ansamblul de celule ce alcătuiesc un organism viu

acţionează ca un tot unitar prin interconectare cu
mediul apos în care se scaldă.

Apa reprezintă o dublă prioritate a organismului

viu: component majoritar şi mediu de viaţă.
 Pentru ca lichidul care scaldă fiecare celulă să vină
în contact cu toate celulele este necesar ca acesta sa
aiba o circulaţie longitudinală printr-un sistem de vase
închise prevăzute cu sistem de autopropulsie
unidirecţională şi o circulaţie transversală prin sectorul
capilar fenestrat al circuitului vascular spre aşa numitul
spaţiu extracelular.
 Efectul cumulat al activităţii tuturor organelor şi
sistemelor organismului este de a crea în interiorul
organismului un mediu în care toate celulele să poată
supravieţui şi funcţiona.

Mediul fluid ce înconjoară fiecare celula este

denumit mediu intern .

Mediu intern nu este numai un concept fiziologic

teoretic, el are o corespondenţă şi în termeni anatomici.
Mediul intern al organismului este lichidul
extracelular ce scaldă fiecare dintre celule.
Spaţiul lichidian extracelular
1. deserveşte celula a)-reglarea volumului
intracelular este esenţială pentru funcţia celulară
normală şi se face prin transferuri de apă osmotic dictate
de deplasarea electroliţilor
b)-reglarea volemiei-
cantitatea de lichid din sistemul închis de vase sanghine
reprezinta un factor critic al supravieţuirii.
2. este un mediu de comunicare al tuturor celulelor
organismului puse astfel în contact
3. este tamponul de compensare rapidă volemică
prin migrare hidrică transcapilară.
Menţinerea organismului ca ansamblu unitar şi
funcţional de structuri presupune compartimentare, iar
menţinerea compartimentelor presupune cheltuială
constantă si permanentă de energie.
Molecula de apă

-are un diametru de 0,3 nm şi o formă de V,

oxigenul fiind situat în vârful acestuia.
-sarcinile electrice pozitive sunt la nivelul atomilor de hidrogen,
iar sarcinile negative sunt la nivelul oxigenului.
-fiecare latură a V – ului corespunde unei legături oxigen-
hidrogen cu o lungime de aproximativ o zecime de milion dintr-un
milimetru.
-unghiul format de cele două laturi ale V - ului este de 105 grade.

-polaritatea apei favorizează interacţiunile între moleculele de

apă. Fiecare atom de hidrogen încărcat pozitiv al unei molecule de
apă este atras de un atom de oxigen încărcat negativ a altei
molecule. Aceste interacţiuni sunt legături de hidrogen.
-Conţine un număr important de legături de hidrogen, legături
intermoleculare O-H-O ce consumă energie pentru a se forma.
-Legătura de hidrogen este o legătură direcţională. Ea presupune
alinierea celor trei atomi O-H-O. Atomul de hidrogen ce asigură
legătura este extrem de mobil.
-Apa este o îngrămădire de molecule
organizate într-o reţea tetraedrică
coexistând cu molecule izolate.
Moleculele izolate sunt agitate
de mişcări de rotaţie şi de translaţie.
-Fiecare moleculă din apa lichidă creează în medie 4,5 legături de
hidrogen. Mai exact fiecare moleculă de apă lichidă formează
patru legături de hidrogen, dar numărul acestora poate varia între
trei şi şase, de unde media de 4,5.
-Apa lichidă are o structură aleatorie şi fluctuantă. Consecutiv
unor mişcări rotatorii câmpul electric ambiant fluctuează
producând ruptura aleatorie a legăturilor dintre oxigen şi
hidrogen.
HIDROFIL-HIDROFOB

Fiind o moleculă polară, apa se

poate lega cu alte molecule polare
sau încărcate electric cum ar fi acizii,
sărurile, zaharurile, diferite porţiuni
ale moleculelor proteice şi
ale ADN.
Datorită acestor interacţiuni apa dizolvă moleculele polare,
denumite molecule hidrofile.
Apa se leagă foarte puţin de moleculele nepolare, ce se comportă
hidrofob ( cazul apei în raport cu uleiul ).
Proteinele şi ADN sunt molecule lungi ce conţin părţi hidrofile şi
părţi hidrofobe. Aceste molecule se ghemuiesc pe ele însele,
capătă o structură tridimensională, grupele hidrofile fiind la
suprafaţă şi cele hidrofobe spre interior.
Efectul hidrofob determină replierea proteinelor.
 Există în celulă trei tipuri de apă:

1. -apa „ordonată” ce înconjoară moleculele biologice

interacţionând intens cu acestea,
2. -apa „de masă” ce ocupă tot ce nu este moleculă
biologică şi
3. -molecule de apă încastrate în moleculele biologice.

Moleculele de apă ocupă toate spaţiile neocupate

de moleculele biologice. O singură celulă conţine
miliarde de molecule de apă.
Legatura proteine – apa

Proteinele repliate au pe suprafaţă şanţuri

profunde.
Moleculele de apă legate prin legături de hidrogen
se acomodează greu cu aceste şanţuri şi ca atare sunt
uşor deplasate la acest nivel de liganzi.
Ca atare situsurile active ale enzimelor se întâlnesc
frecvent la nivelul şanţurilor.
Zona de influenţă a proteinei faţă de apă nu
depăşeşte 0,7 nanometri, adică grosimea câtorva
molecule de apă.
Polarizarea apei

Conferă două proprietăţi importante:

- Molecula de apă este un dipol ce se orientează în câmpul
electric extern;
- Apa chiar în stare lichidă poate dobândi o structură
paracristalină prin atracţia electrostatică dintre moleculele
vecine.

Apa are o constantă dielectrică importantă (sinonimul

termenului dielectric este izolant). O substanţă este dielectrică
când nu are electroni liberi capabili să transporte curentul electric,
dar care poate fi polarizată printr-un câmp electric.

Apa are o oarecare capacitate de tamponare electrică, fiind

si un bun solvent pentru ioni, formând o pătură de hidratare în
jurul acestora. Astfel, ionii se pot mişca relativ independent unii
faţă de alţii deşi sunt dizolvaţi în aceeaşi soluţie.
Cât reprezintă apa din totalul greutăţii corporale?

Mai mult de jumătate din aceasta,

mai exact 600 ml/kgc.
Diferitele ţesuturi conţin o cantitate
diferită de apă:

-inima, creierul şi plămânii sunt alcătuite

din 75-80% din apă,
-pielea 70% din apă,
-osul doar în proporţie de 20%,
-grăsimea de depozit nu conţine apă.

Apa totală corporală reprezintă

73,2% din masa corporală negrasa.
Valoarea medie a conţinutului în apă la bărbat este de 62% din
greutate (variind între 54-70%), iar la femeie de 51% (45-60%).
La copii, apa reprezintă 65-75% din greutatea corporală.
Proporţia de apă totală depinde de vârstă, sex, corpolenţă, fiind
modificată de sarcină şi de către diversele boli.
Vârsta duce la o variaţie a conţinutului în apă a corpului de la
simplu la dublu, valori ce se deplasează pe intervalul 45-80%.
Proporţia apei corporale totale este maximă la naştere ( 75-80 %)
scăzând progresiv cu vârsta, la un an se pierde 10-15% (scăzând
în special lichidul extracelular).
În primele zile ale vieţii apa corporală
totală şi apa intracelulară sunt invers
proporţionale cu greutatea corpului
iar apa extracelulară şi volumul
plasmatic sunt proporţionale cu
greutatea corpului.
De la vârsta de 6 luni până la 10 ani
scăderea este mai puţin rapidă.
Cu cât există mai multă grăsime cu
atât există mai puţină apă.
 Bărbatul are aproximativ cu 10% din greutatea
corporală mai multă apă decât femeia.
Raportul între apa extracelulară şi apa totală se
modifică odată cu vârsta la bărbat şi este relativ constant la
femeie.

Volumul lichidian total creşte în cursul sarcinii datorită

lichidului amniotic, fătului, placentei şi creşterii volumului
sangvin realizată mai ales pe seama volumului plasmatic. La
sfârşitul sarcinii apa corporală totală creşte cu 7-8 litri.

Exerciţiul fizic moderat crescând concentraţiile

plasmatice de renină şi de aldosteron produce retenţie sodică
şi o creştere a volumului plasmatic.
INTRACELULAR- EXTRACELULAR

Celulele reprezintă cel mai important rezervor de apă al

organismului: 40% din greutatea corpului, in medie 400 ml /kg
corp (330-450 ml/kgcorp).
În celule se află deci două treimi din apa totală a organismului.
Cealaltă treime restantă se află
extracelular.
O situaţie particulară o reprezintă
“apa de structură” din os, o cantitate
de 3-4 litri de apă nemobilizabilă.
Apa extracelulară reprezintă 16-20%
din greutatea corpului,
150-200 ml/kgcorp.
Există trei sectoare ale
compartimentului extracelular,
-intravascular
-interstiţial
 Intracelular
Compartimentele lichidiene :
intracelular = 2/3 AT = 40 %
din G (kg)
-
extracelular = 1/3 AT = 20 %
din G (kg)

Apa extracelulara ( mediul intern )

este repartizata in doua sectoare:
-intravascular
= 5 % din G (kg)
- interstitial INTRAVASCULAR
= 15 % din G (kg)
INTERSTITIAL
Apa transcelulara este apa din: tubul
digestiv, caile urinare, spatiul
subarahnoidian etc. TRANSCELULAR
• Sectorul intravascular
-reprezintă 25% din lichidul extracelular, 7% din apa
corporală totală şi 5% din greutatea corpului.
-plasma reprezintă 30-35 ml/kgcorp iar cu elemente
figurate incluse 60-65 ml/kgcorp.
-este extrem de bine păzit de mecanisme de evaluare şi
corectare volemică.
-volemia este esentiala pentru supravieţuire.
-volumul intravascular este închis într-un sistem de vase.
-din motive de eficienţă energetică sistemul operează cu
volume mici
-prioritatea sistemului este economia energetică.
-numai 12-13% din conţinutul total de apă a organismului
se află intravascular. Dacă se pierde acut 40 % din volumul
intravascular se poate instala decesul. Se poate pierde majoritatea
globulelor roşii şi se va compensa perfect acest nivel marcat de
anemie. Nu se poate însă compensa o pierdere volemică
importanta .
 Sectorul intravascular este cel mai dinamic si cel
mai usor abordabil in practica. Prin cercetarea
compozitiei acestui sector , in laboratoarele de
biochimie, se obtin date indirecte relevante asupra
starii de sanatate sau de boala a organismului.
Acest principiu reprezinta baza stiintifica pentru
care se efectueaza analizele de laborator.

Volemia – volumul sangvin – are o

componenta celulara ( hematiile ) = 45 % si o
componenta extacelulara ( plasma) = 55 %
• Spaţiul interstiţial

-este alcătuit din lichidele dintre celule şi din limfă

-reprezinta -150 ml/kgcorp (120-220 ml/kgcorp),

-75% din apa extracelulară,
-21% din apa corporală totală,
-15% din greutatea corpului.

-in imensa sa majoritate (90% din volumul său) este

sediul unor schimburi rapide cu plasma (10%
cuprinzând ţesutul conjunctiv dens şi cartilajele fiind
sediu a unor schimburi lente).
Schimburile între spaţiul intravascular şi spaţiul
interstiţial :

- au loc la nivelul capilarelor.

-capilarele reprezintă secţiunea cheie a sistemului circulator,

alcătuite din vase subţiri lungi de 750 μm, cu o rază de 3 μm, cu o
suprafaţă de secţiune de 30 μm² (sunt 40-50.000 de milioane de
capilare în organismul uman) ceea ce va da o suprafaţă de
secţiune depăşind de 2800 ori pe cea a aortei şi o suprafaţă totala
de 550-600 metri pătraţi.
-capilarele sunt alcătuite dintr-un singur strat de
celule endoteliale.
-in locaţii speciale există atat capilare fenestrate
cât şi capilare discontinue (aşa zisele
sinusoide).
-majoritatea capilarelor sunt însă continue şi nu
au decât spaţii intercelulare de 10 nm ocupate
de un material omogen, însă aceste plombe
intercelulare sunt traversate de canale cu o
lărgime de 4 nm.
-la nivelul acestora are loc difuziunea fluidului.
Compartimentul transcelular

Sectorul reprezintă aproximativ 2,5% din volumul apei totale şi

cuprinde toate lichidele provenind din secreţiile organismului :
-lichidele din tubul digestiv,
-mucusul respirator,
-lichidul cerebrospinal,
-urina primitivă din rinichi,
-sistemul excretor al diferitelor glande,
-umoarea apoasă a ochiului,
-lichidele articulare.
Aceste lichide pot fi expandate la extrem în diferite procese
patologice, unele fiind separate de membrane groase greu
permeabile, pot avea o presiune osmotică mult diferită de a
lichidelor extracelulare.
 Între compartimentul intracelular, interstiţial şi plasmă
există un schimb liber, permanent al apei.

Compartimentele sunt separate atât funcţional cât şi

anatomic, separarea facandu-se prin peretele capilar şi membrana
celulară.
Aceste structuri sunt traversate liber de apă care va urma
pasiv modificările electroliţilor de o parte şi alta a membranelor.
Din acest motiv sectoarele sunt numite hidro-osmolare.

Dintre toate membranele organismului doar două sunt

impermeabile pentru apă: tubul contort distal al nefronului (in lipsa
ADH-ului) şi glandele sudoripare.
 Intre diversele sectoare hidro-osmolare apa difuzeaza usor trecand
prin membranele biologice (mb. capilara, mb. celulara). Directia este
conditionata de osmolaritate.
OSMOLARITATEA se refera la concentratia particulelor dintr-o
solutie si defineste puterea cu care acea solutie este capabila sa atraga apa.
Osmolaritatea reprezinta activ. osmotica pe volum de solutie ( apa +
particule )
OSMOLALITATEA reprezinta activitatea osmotica pe volum de apa.

Volumul de apa din organism fiind cu mult mai mare decat cel al
particulelor dizolvate termenii se pot folosi echivalent.
Osmolaritatea poate fi determinata in laborator prin determinarea
punctului crioscopic al plasmei sau poate fi calculata dupa formula :
ureea glicemia
Osm = 2 ( Na ) + K + -------- + -------------
2,8 18
SODIUL ( Na ) contribuie in cea mai mare masura la generarea
presiunii osmotice.
APA se deplaseaza dinspre solutiile cu activitate osmotica mica spre
solutiile cu activitate osmotica mare . Pentru ca cele 3 sectoare sa isi
mentina volumul relativ, osmolaritatea lor trebuie sa aiba valori egale.
Variatiile de osmolaritate si implicit variatiile volumelor spatiilor hidrice sunt
date de variatiile natremiei.
MEDIUL INTERN SI
HOMEOSTAZIA
 Mediul intern este denumirea dată lichidului
extracelular ce scaldă fiecare celulă a organismului
constituind o matrice lichidă fluidă a organismului şi
totodată mijlocul, mediul de comunicare intercelulară.

Pentru a pune în contact celulele între ele prin

mesageri solubili ai acestora, lichidul extracelular nu
este un mediu pasiv ci un vector activ, aflat în
permanentă mişcare.
 Căile de deplasare a lichidului extracelular se afla
la nivelul aparatului circulator (sistem închis de vase),
o aşa zisă circulaţie longitudinală şi o circulaţie pe care
am putea numi-o transversală, circulaţia între
capilarele sanghine şi celule.
Volumul lichidian situat intravascular este critic
pentru supravieţuire.
Pierderea a 40% din acesta poate deveni letală.
Spaţiul lichidian interstiţial este un rezervor care
paleiază pierderea de volum lichidian intravascular.
Capilarele sunt structuri permeabile pentru apă şi
pentru majoritatea moleculelor din plasma sanghină
(cu excepţia molec. proteice, de mari dimensiuni).
Mişcarea cinetică a moleculelor, in functie de
gradientul de presiune coloid-osmotică, deplasează
moleculele din spaţiul interstiţial spre capilar şi invers.
Principiul de organizare a structurii biologice este că
imensa majoritate a celulelor se află la mai puţin de 50
micrometri de capilar.
Celula va suferi rapid influenţa oricărui mesager
vehiculat prin curentul sanghin şi va putea transmite
rapid şi eficient mesageri spre alte celule.
Omogenitatea fluidelor extracelulare este menţinută
prin acest brasaj continuu, permiţând ca celulele să fie
în contact cu acelaşi tip de lichid din punct de vedere
al caracteristicilor fizice şi chimice.
 Solidarizarea funcţională celulară a organismului
realizată de cele două componente lichidiene a
lichidului extracelular şi anume plasma-componenta
intravasculară şi lichidul interstiţial este chiar mai
complexă, depăşind faza strict lichidiană.
Plasma reprezintă 4% din greutatea corporală
(40-50 ml/kg).
Plasma diferă de componenta extracelulară a
lichidului extracelular prin conţinutul său mare de
proteine. Ea este alcătuită în procent de 90% din apă.
 Proteinele plasmatice
Sunt un grup de substanţe ce diferă atat structural cât şi funcţional, având o
concentraţie de 60-80 g/l.Toate proteinele plasmatice au o formă globulară.
Unele proteine sunt simple, neconjugate cum este cazul albuminei, altele au
o structură complexă şi sunt conjugate cum este cazul lipoproteinelor,
glicoproteinelor şi metaloproteinelor. Aproape jumătate sau chiar mai mult din
proteinele plasmatice sunt reprezentate de albumină.
Albumina
Este o moleculă relativ mică (67.000 daltoni) având o
concentraţie de 40 g/litru. Ea este produsă în ficat si
metabolizată în ficat, rinichi şi peretele intestinal.
Albumina are o semiviaţă de 20 de zile.
Zilnic este sintetizată şi distrusă o cantitate de 13
grame de albumină.
Rolul principal al albuminei este de transport a unei
mari varietăţi de substanţe. Albumina transportă
bilirubina, acizii graşi liberi, cortizonul, hormonul
tiroidian si Ca++. De asemenea, albumina transportă
medicamente cu caracter acid, cum sunt de exemplu
barbituricele.
Albumina are o contribuţie majoră în realizarea
presiunii oncotice, parte a presiunii coloidosmotice
ce dirijează transferul apei între diverse compartimente
(membranele biologice fiind permeabile pentru apă).
Presiunea oncotică
Are o valoare de 28 mm Hg, totalul presiunii
coloid-osmotice plasmatice fiind de 5610 mmHg.
Albumina asigură majoritatea presiunii oncotice,
deoarece având o greutate moleculară mică reprezintă
un număr extrem de mare de particule (ori numărul
de particule determină valoarea presiunii oncotice).
 Din punct de vedere electric proteinele
plasmatice sunt amfoterice şi în intervalul de pH 7-7,8
disociază, rezultând o sarcină electrică negativă.

Proteinele disociate pot capta, accepta ioni de

hidrogen. În acest mod aceste molecule circulante
contribuie la homeostazie menţinând echilibrul
acidobazic.
 Plasma este un transportator al factorilor de
coagulare, al unor enzime,transportand atât substanţe
hidrosolubile cât şi substante ce nu sunt solubile în
apă dar devin solubile după cuplarea cu alte
substanţe.

Alte proteine ale sângelui care au un rol esenţial

în acest transport sunt globulinele.
Alfa şi betalipoproteinele transportă
trigliceridele, colesterolul şi vitaminele liposolubile.
Transferina transportă fierul iar
ceruloplasmina transportă cuprul. TBG (Thyroxine
binding globuline) transportă tiroxina iar
transcortina transportă cortizolul. Transcobalamina
transportă vitamina B12.
 Homeostazia

Homeostazia, adica păstrarea unei stări

asemănătoare cu starea initiala însăşi, este fenomenul
de bază al existenţei, adaptării şi evoluţiei vieţii pe
pământ.
Din echilibrul dinamic dintre acţiunea factorilor
externi şi cea a factorilor interni, parametrii mediului
intern se menţin constanţi.
Homeostazia este o stare de variaţie în limite
înguste a valorilor unui factor intern atunci când acest
factor suferă variaţii largi în mediul extern.
 Mecanismele homeostazice sunt un
tampon în faţa variaţiilor mediului extern.

Homeostazia este un principiu general al

lumii vii şi se realizează la toate nivelele de
organizare ale acesteia: celular, tisular, organ,
organism, populaţie, ecosistem.
 Printre cele mai bine homeostatate elemente ale
vieţii figureaza informaţia genetică înscrisă în
succesiunea bazelor azotate ale ADN-lui propriu
fiecărei celule şi specii. Codul genetic constituie un
element de homeostatare chiar al mecanismelor de
homeostazie.

Homeostazia sub toate aspectele ei stă la baza

existenţei si evoluţiei vieţii pe pământ.

Factorii interni homeostataţi se înmulţesc pe

măsura evoluţiei filogenetice.
 Ionii din lichidul extracelular sunt : sodiu şi
clorul. Ele amintesc de mediul sărat în care a apărut
viaţa, de compoziţia Oceanului primitiv.
Apa intracelulară conţine mari cantităţi de ioni
de potasiu, magneziu, fosfat.

Natura nu face daruri: totul costă din punct de

vedere energetic.

Pentru a menţine individualitatea chimică

sectorială si diferenţele de gradient, organismul
consumă permanent energie.
Energia pe care o cheltuim permanent pentru a
ne menţine structura ar permite arderea continuuă a
unui bec de 100 de waţi.
 Daca in lichidul extracelular dintre electroliti cea mai
mare concentratie o au ionii de Na, Cl si HCO3, in lichidul
intracelular predomina ionii de K, Mg, HPO4.

lichidul extracelular lichidul intracelular

Na HCO3 K HPO4

Cl

HCO3

Mg
Cl
K HPO4
Prot
Mg Prot. Na
Compoziţia şi caracteristicile fizice ale lichidului extracelular (nivel de control şi
limite de variaţie pe perioadă scurtă)
Valori normale Interval normal limite nonletale Unităţi
Oxigen 40 35-45 10-1000 mm Hg

Bioxid carbon 40 35-45 5-80 mm Hg

Ion sodiu 142 138-146 115-175 mmol/L

Ion potasiu 4 3,8-5 1,5-9 mmol/L

Ion calciu 1,2 1,0-1,4 0,5-2,0 mmol/L

Ion clor 103 103-112 70-130 mmol/L

Ion bicarbonat 28 24-32 8-45 mmol/L

Glucoză 85 75-95 20-1500 mg/dl

Temperatură 37 37 18,3-43,3 °C
corporală

Status acido-bazic 7,4 7,3-7,5 6,9-8,0 pH

Limitele de variaţie a parametrilor ce
permit viaţa sunt extrem de strânse.

- Pentru temp. corporală varaţia este de 7grade C.

-Pentru pH, nivelul letal se obţine la variaţii de 0,5 într-
un sens sau celălalt faţă de nivelul de 7,4.
-Dacă nivelul K+ scade la o treime se produce o
pierdere a funcţiilor motorii, iar dacă nivelul potasiului
se dublează se produce cardiodepresie (atunci când s-
au pus din greşeală perfuzii cu KCl unor pacienţi
aceştia au decedat prin stop cardiac).
-Dacă nivelul calciului scade la jumătate în sânge,
apar convulsii.
-Scăderea la jumătate a concentraţiei de glucoză în
sânge afectează celula nervoasă, hipoglicemia ducând
la comă.
Care sunt mecanismele ce menţin homeostazia?

Acestea sunt de trei categorii :

-sistemele tampon fizico-chimice

-sistemele fiziologice automate de excreţie şi
depozitare
-sistemele de coordonare şi integrare neuro-
hormonala.
 Cel mai complex şi mai intricat este
sistemul de control genetic ce controlează atât
funcţiile intracelulare cât şi funcţiile
extracelulare.

Între diversele stadii de organizare există

numeroase şi complexe mijloace de informaţie.
Rolul primordial între aceste mijloace îl
reprezintă sistemul nervos şi cel endocrin.
 REGLAREA ECHILIBRULUI HIDRIC
Reglarea echilibrului hidric se face pe cale nervoasa si endocrina.
Scaderea aportului de apa provoaca o crestere a osmolaritatii
spatiilor extra- si intra-celular care va fi sesizata de osmoreceptorii
hipotalamici declansand SENZATIA DE SETE. Setea apare si ca urmare a
reducerii volumului total de apa prin pierderi , reducere sesizata de
baroreceptorii din AD. Consecutiv CRESTE SECRETIA DE ADH ( hormonul
natriuretic hipofizar).

Aport ↓ de apa Pierderi de apa

Osmoreceptorii Baroreceptorii
hipotalamici din AD

↑ SECRETIEI DE ADH SETEA