„Luceafărul”

de Mihai Eminescu
poem romantic
Introducere
„Faustul românesc” (Nicolae
Steinhardt), poem mitic, folcloric,
filosofic, erotic, poem alegoric
romantic, parabolă (= poveste
simbolică) a incompatibilităţii,
capodopera eminesciană şi a
poeziei româneşti în general.

(„Luceafărul” a fost conceput încă din

timpul studenţiei poetului, la Berlin
şi cizelat într-o perioadă de
aproximativ 13 ani  1870-1883)
Publicare
• la Viena, în aprilie 1883, în
„Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare «România Jună»”
• la Iaşi, în august 1883, în revista
„Convorbiri literare”
• la Bucureşti, în decembrie 1883,
în prima şi unica ediţie a poeziilor
antume eminesciene („Poesii”)
Surse

de inspiraţie
folclorice:
 basmele munteneşti „Fata în grădina de aur” şi
„Frumoasa fără corp” (culese de Richard Kunisch),
mitul Zburătorului (tabloul I);
filozofice:
 Ideile lui Schopenhauer despre antiteza între omul
comun şi omul de geniu;
 Motive preluate din gândirea indiană : motivul
apariţiei lumii (din „Rig-Veda”);
biografice:
 biografia poetului ridicată la nivel de simbol.
Temele
problematica omului de geniu în raport cu
societatea
iubirea
cunoaşterea
 Interpretările „Luceafărului”
M. Eminescu : poemul = o alegorie pe
tema romantică a condiţiei omului de
geniu;
Tudor Vianu : „personajele” poemului =
„voci” ale poetului, măştile lui (lirism de
măşti = lirism obiectiv) == > poemul =
meditaţie asupra condiţiei umane duale
(omul e şi slab şi puternic, muritor şi
etern, om şi zeu).
Genul literar
poemul e de substanţă lirică
(problematica geniului, a
omului comun, viaţa,
moartea, iubirea,
cunoaşterea) cu schemă
epică (elementul narativ
preluat din basm şi care e
pretext pentru reflecţia
filosofică), ţesute în structură
dramatică (dialogurile,
intensitatea trăirilor Desen de Ligia Macovei

sufleteşti).
Specia literară
idila pastorală – dragostea dintre Cătălin şi Cătălina;
meditaţia filosofică – „drumul cunoaşterii” (tabloul
al III-lea)
elegia – tristeţea omului obişnuit pentru neputinţa de
a se înălţa către idei superioare; tristeţea omului de
geniu care se simte neînţeles de societate;
satira – revărsarea sarcasmului poetului asupra
superficialităţii societăţii în care trăieşte : „Şi pentru
cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-
acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă”
pastelul – tablouri descriptive de natură cosmică
(tabloul al III-lea) şi terestră (tabloul al IV-lea)
Elemente romantice
tema geniului, a naturii, a iubirii;
amestecul genurilor şi speciilor (idilă pastorală între
Cătălin şi Cătălina, meditaţie filosofică prin cuvintele
Demiurgului, pastel cosmic şi terestru);
seria de antiteze (geniu – om comun, planurile,
metamorfozele, fascinaţia absolutului – tentaţia
cotidianului);
inspiraţia din folclor;
alternarea planurilor terestru şi cosmic.
Elemente clasice
echilibrul compoziţional
simetria
armonia
caracterul gnomic (=cuprinde reflecţii morale,
sentinţe)
construcţia clasică, circulară (elementele sunt
reaşezate la locul lor).
Planul universal-cosmic// uman-terestru

III
I IV
II

Titlul
sensul denotativ: steaua cea mai strălucitoare văzută de
pe Pământ, planeta Venus (astrul iubirii);
sensul conotativ: „Luceafărul” reprezintă omul de geniu,
altruist, unic şi solitar.
Compoziţia
98 catrene (98·4 = 392 versuri), 4 părţi (tablouri)
construite pe ideea cuplului şi alternanţa spaţiilor;
2 planuri : în tabloul I şi al IV-lea planul cosmic şi
planul terestru interferează, în planul al II-lea – planul
terestru, iar în planul al III-lea – planul cosmic;
poem construit cu ajutorul procedeului stilistic al
antitezei;
2 imagini domină poemul : categoria de timp şi
categoria de spaţiu („marea nesfârşită” + „lumina
astrală”).
Dualitatea iubirii în „Luceafărul”
iubirea imposibilă/ iubirea posibilă/
incompatibilă compatibilă
 Structura
TABLOUL I : strofele 1-43 = 43 de strofe
Aventura terestră a Luceafărului
O poveste fantastică de iubire între două fiinţe aparţinând
unor lumi diferite;
Cadrul: terestru şi cosmic;
Timpul mitic, formula iniţială de basm;
Spaţiul ireal, de poveste, limitat, deschis spre infinit (marea,
cerul = simboluri ale infinitului);
Atmosfera este gravă, solemnă; tonul = solemn;
Gesturile sunt protocolare, ceremonioase;
Comunicarea indirectă (în vis).
 (TABLOUL I : strofele 1-43 = 43 de strofe)
• Fata de împărat
nu are nume, e unică; nu e o fiinţă obişnuită, intuieşte natura
astrului; vrăjeşte, descântă, aspiră spre înalt
• Luceafărul = planeta Venus, astrul iubirii, Zburător – două
metamorfoze :
 angelică / neptunică (înger ieşit din mare) CER+ MARE = simboluri
ale timpului şi spaţiului infinit;
 demonică / uranică (demon ieşit din soare) SOARE + NOAPTE =
simboluri ale scurgerii timpului etern;
Atributul geniului = lumina orbitoare  cuvinte din acest câmp
semantic în acest tablou sunt peste 25;
Antiteze: spaţiul limitat / nelimitat, viu / mort, sus / jos, murire /
nemurire, înger / demon, lumină / întuneric;
Cuplul nu se realizează din cauza incompatibilităţii;
Motive: al nopţii, al contemplaţie, al visului (= oniric).
TABLOUL al II-lea: strofele 44-64 = 21 de strofe
 Idila (rustică) dintre Cătălin şi Cătălina, realizată
rapid, sub forma unui joc care se învaţă;
 cadrul: terestru; diurn; timp şi spaţiu de poveste, însă
reale prin teluricul lor;
 atmosfera: intimă, familiară;
 gesturile: rapide, stereotipe; vorbire automată;
 comunicare: directă;
 Luceafărul îi promite eternitatea, iar Cătălin îi propune
să fugă în lume (=fericirea, împlinirea pământeană);
 Mod de expunere: dialogul;
 Portretul lui Cătălin – în limbaj popular;
 Verbele la perfectul simplu şi la conjunctiv susţin
oralitatea stilului, vorbirea populară specifică
oamenilor de aceeaşi condiţie : „se făcu”, „să râzi” , „să-
mi dai”;
 (TABLOUL al II-lea : strofele 44-64 = 21)
Cătălin = întruchiparea teluricului, a
mediocrităţii pământene, a ironiei; seamănă cu
Eros/ Cupidon; el e instinct (toţi bărbaţii sunt
ca el: îşi „încearcă norocul”);
copil de casă, paj, băiat din flori şi de pripas (= a
fost primit din milă la castel, a fost cules de pe
drumuri), guraliv (= vorbăreţ) şi de nimic;
Oamenii sunt asemănători (Cătălin şi Cătălina),
sunt jucării ale sorţii;
Fata şi-a pierdut unicitatea prin nume
(devine reprezentanta unei categorii);
Jocul erotic: vânătoare, dar şi balet, senzualitate;
Cătălina aspiră totuşi spre înalt:
„În veci îl voi iubi”;
Cuplul se realizează.
 TABLOUL al III-lea : strofele 65-85 = 21 de strofe
călătoria Luceafărului (= drumul cunoaşterii) în spaţiul
intergalactic (= interplanetar), dialogul cu Demiurgul ;
simultan cu tabloul al II-lea;
cheia de boltă a poemului;
zona prespaţială şi pretemporală = înainte de naşterea lumii
Hyperion = Hyper –eon = „pe deasupra mergătorul” (în greacă)
= cuprins de dorul renaşterii într-o altă ordine elementară
= are fire duală : geniu (contemplativ) şi titan (activ);
cosmogonia = descriere unică în lit. universală, inspirată de
vechile imnuri religioase indiene („Rig – Veda”) şi realizată prin
concretizarea abstracţiunilor ;
repetate cosmogonii;
cadrul e cosmic, atmosfera e glacială;
 (TABLOUL al III-lea : strofele 65-85 = 21 de strofe)
limbajul e sentenţios, gnomic;
pastel cosmic :„Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele
- / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele.”
călătorie regresivă temporală (istoria creaţiunii e trăită în sens
invers);
setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute;
Luceafărul = fulger (energie pură prin timp şi spaţiu);
spaţiul demiurgic se caracterizează prin atemporalitate (înainte
de naşterea lumilor);
dialogul între cei 2 e presupus (Demiurgul aude replicile lui
Hyperion, fără ca acesta să le rostească);
3 secvenţe poetice: zborul cosmic , rugăciunea, convorbirea cu
Demiurgul;
Luceafărul se născuse odată cu lumea. Dorinţa lui ar duce la haos,
 (TABLOUL al III-lea : strofele 65-85 = 21 de strofe)
Discursul Demiurgului e o expunere pe tema mecanismelor
existenţelor trecătoare umane sau astrale : „Dar piară oamenii cu
toţi / S-ar naşte iarăşi oameni. / […] Un soare de s-ar stinge-n cer /
S-aprinde iarăşi soare.”
antiteză muritori <>nemuritori;
muritorii : nu-şi pot determina propriul destin, se bazează doar pe
noroc, sunt supuşi dorinţei oarbe de a trăi;
omul de geniu: îşi propune să împlinească idealuri înalte, se află
dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de ordinea firească a lumii;
propunerile compensatorii ale Demiurgului = ipostaze ale geniului:
a verbului, a cuvântului creator, ipostaza orfică, ipostaza
împăratului, a geniului militar (a cezarului);
superioritatea Luceafărului, chiar şi în iubire, e demonstrată la final
de către Demiurg.
 TABLOUL al IV-lea : strofele 86-98 =13 de strofe
simetric faţă de tabloul I, interferenţa planurilor;
cadrul e terestru şi cosmic; atmosfera e, pe de o parte, feerică,
intimă, senzuală, iar, pe de altă parte, – rece, distantă,
raţională
dialogul nu mai e posibil, deoarece nivelurile de înţelegere
dintre fată şi Luceafăr sunt diferite;
idila Cătălin - Cătălina în cadru romantic (singurătate, tei,
linişte, codru, lună) ==> fericirea cuplului omenesc;
pastelul terestru : „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o
să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă.”
declaraţia de dragoste a lui Cătălin ne demonstrează că
dragostea l-a schimbat ==> prin iubire oameni îşi depăşesc
condiţia, tinzând spre absolut (concepţie optimistă a lui
Eminescu, spre deosebire de pesimismul lui Schopenhauer).
 (TABLOUL al IV-lea : strofele 86-98 =13 de strofe)
Cătălina îl cheamă pentru a III-a oară pe Luceafăr. Aparent e
aceeaşi chemare, dar acum Luceafărul este considerat steaua
norocului;
„cercul strâmt” sugerează nevinovăţia limitei umane; Chipul
fetei a devenit „chip de lut” şi şi-a pierdut numele (nu e o
insultă, imaginează condiţia muritoare);
Fata rămâne cu aspiraţia şi cu nostalgia pentru cunoaştere;
Unicitatea rămâne atributul Luceafărului;
Luceafărul constată incompatibilitatea om - geniu==> dramă
cognitivă (= de cunoaştere) şi afectivă.
 Nivelurile de analiză ale poemului
Nivelul fonetic : inspiraţia folclorică este evidentă şi prin folosirea
fonetismelor populare : „străluce”, „mâni”, „răzima”, „se împle”, „sară”,
care mai au şi funcţia de a plasa povestea în timp mitic, îndepărtat;
Nivelul morfo-sintactic : subst. şi adj. servesc la relevarea
antinomiei geniu-muritor. Verbele sunt preponderent la prezent,
timp specific relatării din basm (prezent etern).
Nivelul lexico-semantic : 2 registre antitetice : vocabular elevat
folosit de Luceafăr şi Demiurg; vocabular familiar, cu regionalisme,
folosit de Cătălin şi de Cătălina : „Şi mândră, arz-o focul”, „nu te
mânia”, „stai cu binişorul”, „De te înalţ de subsuori/Te-nalţă din
călcâie”;
Nivelul stilistic : mijloacele stilistice de bază sunt antiteza şi
alegoria; metafore apar mai ales în tabloul I.
Elemente de prozodie : ritmul = iambic, rima = încrucişată,
măsura = 7-8 silabe.
 Încheiere
Excepţională alcătuire poetică, „Luceafărul” are o
calitate ce defineşte capodoperele: complexitatea
simplităţii.
„Din substanţa privirilor îndreptate spre tărie, din
sentimentul infinitului, din dimensiunea universului,
este făcut «Luceafărul»”. (Tudor Vianu)