Relaţia transferenţială

Fenomenul de transfer
 A fost descris pentru prima dată de Freud în
1895 ca o piedică unilaterală a procesului
analitic – apariţia unor sentimente ce abat
atenţia pacientului de la probleme în relaţia cu
terapeutul.
 Confruntându-se în mod repetat cu dificultăţile
ridicate de transfer (cum ar fi rezistenţa la
interpretare sau tentativele de manipulare din
partea analizandului), Freud a descoperit
modalităţi de a-l gestiona în beneficiul
analizandului.
 Astfel, în 1912, Freud recunoaşte
ambivalenţa acestui fenomen:

1. pe de o parte este un factor ce creează o serie

de dificultăţi în procesul terapeutic;
2. pe de altă parte poate fi unul dintre cele mai
utile instrumente terapeutice.
 Definiţie (Freud)
 Transferul – ediţii noi sau faximile şi fantezii care
sunt cauzate de progresul procesului analitic,
respectiv conştientizate în cadrul acestui proces.
 Se referă la trăirea de sentimente, impulsuri, atitudini,
fantezii orientate în prezent asupra unei persoane, dar
care în mod real nu aparţin, nu sunt generate de
această persoană, ci sunt repetări ale unor reacţii ce-şi
au originea în raportarea la persoane semnificative
din copilăria timpurie şi care, în mod inconştient, sunt
transferate asupra unor persoane din situaţia curentă.
 Clientul porneşte de la proiecţiile pe care le
face asupra psihanalistului şi în baza cărora, în
virtutea a ceea ce psihanaliştii numesc
compulsie la repetiţie (tendinţa persoanei de a
repeta, relua situaţiile traumatice până ce le dă
un sens), dezvoltă trăiri afective şi fantezii.
 Deşi porneşte de la proiecţie, înseamnă mult
mai mult.
 Evoluţia şi înţelegerea transferului sunt considerate de
Widlocher şi Braconnier (2006) instrumente
fundamentale în psihanaliză şi psihoterapiile psihanalitice:
 constituie maniera în care dificultăţile clientului prind viaţă în
cadrul unei relaţii intersubiective,
 “ele permit examinarea în profunzime a modurilor de
relaţionare pe care le stabileşte subiectul în prezent,
reproducând aspecte importante din trecutul său, îndeosebi
aspecte infantile” (ibidem, pag. 19). În acest proces sunt
selectate acele amintiri care au semnificaţie şi care, ca urmare,
au rămas vii în memoria sa.
 oferă psihanalistului prilejul să formuleze interpretări
referitoare la aspecte pe care acesta le-a uitat, faţă de care a
mobilizat mecanisme de apărare, menţinându-le astfel
inconştiente.
 J. Lear – Metafora polisului atenian
 Fiecare om are un model intern al lumii exterioare, iar între acest model şi
realitatea lumii exterioare poate exista un grad mai mare sau mai mic de
concordanţă (suprapunere).
 Asemeni acestor polisuri, fiecare individ construieşte o lume nouă, în care
obiectele care îl înconjoară îşi au semnificaţia lor.
 Ceea ce se întâmplă în cadrul transferului interpersonal este de fapt înglobarea
unei persoane în această lume – cauţi să-l faci pe celălalt să devină parte a lumii
tale – acest lucru se realizează printr-un proces de introiecţie (asimilare a
celuilalt). Persoana se comportă faţă de celălalt în funcţie de semnificaţia pe care o
capătă în lumea sa interioară.

 Polis oraș independent împreună cu împrejurimile sale, în Grecia antică, aflat

sub o formă unificată de guvernare. (…) De obicei, asemenea orașe erau
împrejmuite de ziduri și conțineau o citadelă construită pe o formă de relief
ridicată (acropolă) și o piață publică (agora). Guvernarea era centralizată în
oraș. La adunări participau toți cetățenii care discutau probleme legate de
cultură, securitate și economie. (Enciclopedia Universală Britanica, vol. 12,
pag.208)
 Importanţa teoretică a transferului
 O astfel de lume, pentru a-şi putea menţine existenţa (din necesitatea
de a oferi o coerenţă identităţii personale, de a susţine înţelegerea
lumii şi capacitatea de acţiune), trebuie să se arate impenetrabilă la
evenimentele ce vin din exterior – de aici rezultă rezistenţa opusă de
pacient la interpretările ce vin din afara transferului.
 Prin mecanismul transferenţial terapeutul îşi poate însuşi limbajul
acestei lumi – astfel interpretarea vine din interior: psihoterapeutul
(acceptă că) este o componentă a acestei lumi, o persoană care din
interior neagă existenţa sau adecvarea acesteia. Mai departe, susţine
ajustările necesare ale modelului intern al subiectului pentru a
corespunde mai bine realităţii actuale şi a nu reproduce doar o
realitate din copilărie, ca şi înţelegerea nevoilor (pulsiunilor) care
stau la baza reluării acesteia. În psihanaliză aceasta este o sarcină
desfăşurată explicit sub forma interpretărilor, în celelalte
psihoterapii necesitatea ajustărilor poate fi abordată frontal, prin
crearea unor pretexte (dramatizări, jocuri de rol, creaţii artistice,
experimente comportamentale etc.) care să confrunte persoana cu
necesitatea lor.
 Transferul ca reeditare a unui
conflict timpuriu
 O analiză atentă a fenomenului transferului relevă
situaţia conflictuală la diverse niveluri, conform
trecerii timpului.
 Tentativa psihoterapeutului sau a psihanalistului de a
confrunta clientul cu transferul pe care-l face
(încercând să-i arate că trăirile şi fanteziile sale nu au
de-a face cu realitatea relaţiei profesionale dintre ei)
se loveşte de rezistenţa acestuia, care foloseşte
mecanismele de apărare.
 Triunghiul conflictului
(H. Davenloo)
 Orice conflict nevrotic are trei componente:
 I-F impulsuri, sentimente, emoţii, atitudini ce nu
pot fi acceptate – rămân inconştiente;
 A anxietate – existenţa I-F generează anxietate,
nelinişte; raportarea persoanei la existenţa I-F este
una anxioasă;
 D mecanisme defensive – pentru a diminua
tensiunea anxioasă persoana îşi dezvoltă
mecanisme defensive (mecanisme de apărare a
eului).
 Triunghiul insight-ului (Menningher)
 Cuprinde trei categorii de situaţii în care s-a manifestat sau
se manifestă conflictul:
 P trecutul (părinţii, past) – relaţii care în biografia persoanei s-au
manifestat în copilăria timpurie şi mai ales în raporturile pe care
le-a avut cu părinţii; aceste relaţii au un anumit tipic al lor şi vor fi
transpuse şi în alte situaţii cu care mai târziu individul va veni în
contact. Asociate cu problemele psihice sunt acele relaţii în cadrul
cărora nevoile, tendinţele, impulsurile persoanei au fost
nesatisfăcute, blocate, sau împiedicate brutal să se manifeste, să fie
satisfăcute. Conflictul iniţial a fost trăit în exterior. Între timp, prin
introiecţia figurilor parentale şi a interdicţiilor lor, conflictul
devine interior, apărând în configuraţia ilustrată anterior.
 C situaţii curente din viaţa persoanei în care ea retrăieşte conflictul
ca urmare a proiecţiilor pe care le face, problemele interpersonale
cu care se confruntă, dar şi cele generate de conflictul interior;
 T aici şi acum – ceea ce se întâmplă actual, în cadrul şedinţei
terapeutice.
Triunghiul conflictului se manifestă
de fapt în cadrul acestor trei situaţii:

1. Trecut
2. Situaţii curente
3. Şedinţa terapeutică (aici şi acum)
 Modelul sintetic
(A. Mohus)
 Trecut: Conflictul care apare ca manifestare
transferenţială în viaţa individului - este teritorial mai
mic şi de intensitate foarte mare (se manifestă pe viu);
 Situaţii curente: Conflicte curente – în viaţa de
familie, la locul de muncă etc. – de dată mult mai
recentă şi de intensitate mare;
 Şedinţa terapeutică (aici şi acum): Conflictul
primordial – prezenţa unor modalităţi tipice de reacţie
ce se pot identifica pe parcursul existenţei individului
– ponderea cea mai mare în existenţa individului şi
intensitatea cea mai mică.
În intervenţia psihoterapeutică sau psihanalitică sensul de
parcurgere este cel invers:
 psihoterapeutul cunoaşte prin intermediul transferului făcut

de client problematica sa psihologică, tipul de conflicte

interioare sau dificultăţi interpersonale cu care se
confruntă,
 se foloseşte de alte situaţii curente din viaţa persoanei

pentru a o ajuta să conştientizeze că este ceva ce ţine de ea

şi pentru a susţine conştientizarea conflictelor
 şi apoi progresează către conflictul iniţial pentru a putea

conştientiza impulsurile nesatisfăcute şi a soluţiona

conflictul interior.
 Persoana îndreaptă spre exterior vârful
defensiv pentru că în afară se manifestă
întotdeauna mecanismele defensive.
 De unde apar manifestările
transferenţiale?

 Situaţia terapeutică, prin particularităţile ei, îi

evocă pacientului evenimente din copilărie,
fapt ce determină la pacient reacţii ce au apărut
în situaţiile respective.
Principalele particularităţi
ale relaţiei transferenţiale
R. Baker
 1. Este o reacţie neadecvată

 Se manifestă faţă de altcineva decât persoana

faţă de care s-a dezvoltat atitudinea, emoţia.
 Când analizăm transferul trebuie să luăm în
consideraţie acele elemente din aici şi acum-ul
relaţiei terapeutice – justifică unele dintre
componentele relaţiei transferenţiale.
 2. Intensitatea reacţiei

 În ambele sensuri:
1. Reacţie emoţională foarte puternică ce nu se
poate explica prin particularităţile concrete ale
situaţiei.
2. Absenţa completă a reacţiei în situaţiile în care ar
trebui să apară.
 3. Ambivalenţa
 Capacitate a transferului ca în anumite situaţii
o raportare de o anumită coloratură emoţională
să fie conştientă iar opusul acesteia, care face
parte din raportarea transferenţială, să rămână
inconştientă.
 Reprimarea foarte puternică a sentimentelor
negative ce coexistă cu cele pozitive.
 4. Capriciozitatea

 Nu apare întotdeauna, pentru că la unii

mecanismele defensive funcţionează foarte
eficient şi nu este permisă exprimarea unor
atitudini de altă coloratură, iar la alţii
atitudinile se schimbă pe parcursul unei
şedinţe.
 5. Tenacitatea

 Rezistenţa deosebită faţă de interpretare şi faţă

de tentativa de rezolvare a transferului.
 La nivel de exprimare transferul este un
element de rezistenţă.
 Forme de rezistenţă

1. Rezistenţa faţă de conştientizarea transferului

ca atare
2. Rezistenţa faţă de schimbarea relaţiei –
rezistenţa transferului
 Transferul este abordat diferit în funcţie de orientarea
terapeutică:
 în cea psihodinamică îşi are originea şi, ca urmare, este abordat în mod
explicit,
 În orientările umaniste, accentul se pune mai ales pe lucrul aici şi acum
şi pe situaţiile curente de viaţă, pe conflictul experimentat intrapsihic şi
cum se exteriorizează el acum, în vederea descoperirii unor modalităţi
de acţiune şi a asumării responsabilităţii pentru propriul comportament.
 În terapiile de orientare cognitiv-comportamentală nu este abordat
explicit, dar are efect. Clienţii au manifestat niveluri mai scăzute de
rezistenţă când terapeuţii au avut reacţii de ataşament, că-i plac,
independent de competenţa terapeutului, pe când reacţiile negative ale
terapeuţilor au dus la lupte pentru putere, trăiri de epuizare,
neajutorare, vinovăţie şi frustrare (Westra, H.A., Aviram,A, Connors,
L., Kertes, A., Ahmed, M. 2012. Therapist emotional reactions and
client resistance in cognitive behavioral therapy. Psychotherapy, 49(2):
163-172. doi:10.1037/a0023200).
 În terapiile sugestive şi de relaxare utilizarea transferului este evidentă,
fără a constitui obiect de analiză neapărat.
contratransferul
 Se referă în mare la reacţia psihoterapeutului la transferul
dezvoltat de client.
 Este considerat un impediment în calea soluţionării
problematicii clientului, pentru că se bazează pe propriile
nevoi nesatisfăcute ale terapeutului (de putere, sexuale,
agresive etc.).
 În sens restrâns se referă la reacţiile inconştiente ale
psihoterapeutului şi tocmai pentru că sunt inconştiente
sabotează demersul în care se angajează.
 Situaţia de contratransfer poate fi identificată prin auto-
analiză, conştiinţă de sine sau în relaţia de supervizare (inter-
vizare) şi gestionată în favoarea clientului.