Ion Creangă Curs 13 Mari clasici

Memorialistica în secolul al XIX-lea

Ibrăileanu observa că, începând cu 1880, Creangă nu mai scrie povești, ci povestiri,
anecdote și amintiri, ceea ce reprezintă o nouă orientare spre scrieri „culte” a
autorului.
Nota dominantă a memoriilor generației pașoptiste este punctul de vedere
transindividual, vorbind despre „patrie” sau despre „generație” într-o dezbatere
legată de identitatea națională, specificul cultural, modernizarea instituțiilor și
revoluția moravurilor.
La Creangă, memoriile sunt „personale”, relatând viața banală de la țară a unui
copil, care n-a fost atinsă (aparent!) de procesul modernizării, de revoluții și
reforme. Dacă însă citim în ele o poveste a formării prin școală, vorbim despre
modernizarea României și evoluția țărănimii la jumătatea secolului al XIX-lea, însă
într-o formă mult mai personalizată decât în generația anterioară.
Dar de fapt ambițiile sale sunt mult mai mari: copilăria lui are anvergură universală,
nu doar națională („Așa eram eu la vrâsta cea fericită și așa cred că au fost toți
copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”). Călinescu:
„Creangă e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”.
Individ și comunitate

• Amintirile sunt niște memorii foarte personale, implicând la fiecare frază niște valori morale împărtășite de o
„lume”, nu doar de un individ; valorile colectivității sunt autentificate prin mărturia personală, iar individul se vede
reconfirmat prin comunitatea din care face parte. Este o lecție de intimitate și un spectacol al personalității, dar în
același timp intimitatea își câștigă valoarea din aceea că validează o experiență comunitară.
• Dar, descoperind eul, nu trebuie să uităm că revelația autenticității unei mărturii memorialistice cum e cea a lui
Creangă se petrece pe fundalul unui secol preocupat de identificarea unui specific național. De aceea, și receptarea
literaturii lui Creangă are loc inițial în aceiași termeni, salutând exemplul de „viață cu adevărat românească”, de
specific național autentic pe care pașoptiștii îl căutaseră.
• Creangă este și aici, ca și în Povești, un bun „constructor” de specific național, creând o narațiune a modernizării
prin învățătură a țării, consonantă cu aceea a pașoptiștilor, dar totodată știind să exploateze valoarea atașantă a
intimității împărtășite prin elogiul și reprezentarea seducătoare a copilăriei.
• Copilăria din Humulești este, cum spune Călinescu, o copilărie universală, cu pozne generice: furtul de fructe,
scăldatul, gustatul pe furiș al smântânii, mersul cu uratul, iar promisiunile adolescenței vin în forma colorată
regional „a-i mirosi a catrință”. Maturitatea, cu ieșirea din sat și din lumea lui omogenă, armonioasă și împăcată cu
sine, produce certitudini, dar și singurătate.
Universalitate și naționalism
• Teza unui Creangă – „exponent” al poporului român, „poporul român însuşi, surprins într-
un moment de genială expansiune” (G. Călinescu) exista de mult timp, încă de pe la 1888.
• Abia o dată cu luările de poziţie ale lui Mircea Scarlat şi Mihai Zamfir din anii 1990, se
înregistrează o saturaţie faţă de teza exponențialismului lui Creangă. De fapt, este
contestată legitimitatea ei, sugerându-se necesitatea unei noi interpretări, care să pună
accentul pe ideea de „unicitate”, „originalitate”, „nonconformism”.
• G. Călinescu a formulat o idee critică valoroasă atunci când a atras atenția că
exponențialitatea lui Creangă nu decurge doar, în mod inanalizabil, din stilul lui literar, ci
este în bună măsură și rezultatul unui joc de rol. Creangă ar fi jucat rolul „țăranului”, al
individului lipsit de rafinament, de maniere, dar posedând, la o adică, bun simț și instinct
literar.
Prezent vs. trecut
Cele patru părți ale Amintirilor încep, de fiecare dată, în „prezent”, cu regretul
naratorului față de copilăria și viața de sat din care s-a desprins, trecând apoi de
la panoramarea „monografică” a satului sau a casei părintești la rememorarea
copilăriei.
Sunt pagini de „survol” asupra satului din copilărie, uneori cu detalii istorice și
geografice. Entuziasmul față de trecut lasă să se proiecteze un halou de
dezamăgire asupra prezentului pe care autorul, fără să-l accentueze, îl lasă să
persiste.
Mișcarea naratorului Amintirilor e de cunoaștere de sine prin întoarcerea spre
copilărie. G. Ibrăileanu a văzut aici o motivație dramatică: aspirație a
„târgovățului” alienat de a redeveni „țăran” prin reeditarea în amintire a
isprăvilor sale de copil într-o lume a valorilor pozitive. Prezentul apăsător,
nemulțumitor, alienant, îl „alungă” pe narator înspre trecut într-o încercare de
apropiere de un „sine” profund și mai „adevărat” decât cel actual. Din lumea
pestriță a orașului, cu amestec de oameni și de identități, unde individul e
obligat să joace succesiv numeroase roluri sociale, el se întoarce spre momentul
de maximă limpezime a identității sale, copilăria, unde se regăsește ca român și
fiu de țăran.
Partea I
Partea I e o povește a Școlii. De la școala bisericească din Humulești a părintelui
Ioan și a dascălului Vasile, la școala lui Nicolae Nanu din Broșteni, construită de
Alecu Balș, apoi la Școala Domnească deschisă de Grigore Ghica în Târgu Neamț
în 1852, la școala de catiheți din Fălticeni, la Seminarul Teologic de la Socola în
Iași, apoi, nenumite, la Facultatea Teologică a Universității Mihăilene și la
Institutul Pedagogic de la Trei Ierarhi – e un parcurs didactic uriaș și chiar
admirabil.
Apar și dezbateri despre rostul învățăturii între Smaranda („mama învăța cu mine
acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decât mine”) și
Ștefan („Logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări”;
„unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vacă”), conduse cu
iscusință dialectică și cu savoare verbală. Dar și bunicul David Creangă, din
Pipirig, cu propriile concluzii despre utilitatea învățăturii, el fiind doar cititor pe
răboj; de asemenea, cu evocarea mândriei obârșiei („mitropolitu Iacob, care era
oleacă de cimotie cu noi”) și a stării precare a țării prădate de turci și de alții, cu
vremea. Învățătura ar fi o soluție, explicată prin jocuri de cuvinte: „să fie cineva
de tot bou, nu este bine”. Astfel, povestea Școlii este și o poveste a nației, a
modernității necesare, dar și a ceea ce se pierde odată cu ea.
Partea a II-a: povestea copilăriei
Construcția Amintirilor din copilărie este demnă de atenție, ei
datorându-i-se, cel puțin în parte, receptarea acestei mărturii despre o
copilărie țărănească din secolul XIX ca fiind paradigmatică. După
începutul „panoramic”, care face trecerea de la prezentul maturității
la trecutul copilăriei, se ajunge la o rețea de amintiri episodice, care
funcționează solidar. Este folosit prezentul verbal, care are funcția de
a intensifica reacția la întâmplările reactualizate.
Uneori anecdotele își pierd succesiunea cronologică, fiind chemate
din memorie în virtutea unor asocieri personale, nebănuite: v. partea
a II-a, descriind vacanțele sau poate marea pauză școlară din 1848.
Aici, relatarea este cea mai fragmentară din întreaga carte, aproape
toate episoadele sunt atomizate, ca un snop de proze scurte unite prin
temă și personaje. Poveștile scurte dizolvă povestirea trecutului,
sabotează lucrul sistematizator al memoriei, îl fac să treacă pe planul
al doilea.
Partea a II-a: povestea copilăriei
Reprezentarea orală a trecutului se face cu participare emoțională, făcând ca
evenimentele trecutului să devină prezente. Naratorul îl angajează pe cititor în
evenimentele pe care le povestește prin seducția afectivă a oralității. Prin
exercițiul oralității, interjecții, exclamații, judecăți afective uneori nedrepte,
(auto)interogații retorice și luări ale cititorului ca martor, textul iese din starea
inertă, activând participarea cititorului. Faptul că întâmplările povestite sunt
„retrăite” afectiv de către narator face să se piardă distanța text-cititor, acesta
din urmă privind de aproape întâmplările și pierzând din vedere povestirea.
Aici, un rol important îl joacă și densitatea paremiologică. În Amintiri sunt
folosite numeroase proverbe și zicale, în general comice („golătatea înconjură,
dar foamea dă de-a dreptul”, „de plăcinte, râde gura, de vărzare, și mai tare”);
sunt mereu trase învățăminte, dar totdeauna cu umor. Umorul lui Creangă este
un mod de a comunica o atmosferă morală, un ton, o nuanță de
personalitate. Figura preferată este litota, întorsătura comică de frază care
neagă ceea ce afirmă sau ironizează ceea ce, aparent, omagiază: „înaintat la
învățătură până la genunchiul broaștei”, „bun de hârjoană și slăvit de leneș”.
Partea a treia a Amintirilor – tema
apartenenței
• — Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un boț cu
ochi ce te găsești, o bucată de humă însuflețită în sat de la noi, și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea cu
țărăniile tale!
• — Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humulești, în care m-am trezit,
nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care înconjură satul nostru
încă-s vrednice de amintire.
• Cuvântul „humă” are aici conotaţia suplimentară a vechimii, autohtoniei, originarității, prin aluzia biblică la
mitul creării omului din țărână.
• Definindu-se pe sine, din nou într-o manieră umilă, ca „o bucată de humă însufleţită din sat de la noi”,
Creangă evocă de fapt umanitatea întreagă, trimițând spre una dintre temele principale ale cărții sale,
universalitatea experienței copilului de țăran. Iar un sat care poartă în nume denominaţia materiei primordiale
se caracterizează astfel ca un centru secret al lumii şi, în orice caz, un centru al lumii româneşti.
Avantaje și dezavantaje ale apartenenței
• Patriotismul local devine autoironic, satele care înconjură Humuleştiul sunt nu doar chintesenţă de virtuţi,
ci şi sediul unor păcate rostite cu jumătate de gură, cu gestul cuiva care nu-și dă seama, de fapt, ce
spune: sătenii din Boiștea și Ghindăoani, avuți și mândri, cinstiți, sunt și foarte leneși; locuitorii din
Ceahlăieşti, Topoliţa şi Ocea sunt zgârciți; satul Filioara are femei frumoase, dar probabil și moravuri
lejere; iar cei din satul Blebea sunt evlavioși și zgârciți.
• Creangă demontează un clişeu nobil, patriotic, fără însă ca asta să însemne un refuz al discursului
apartenenţei. Lectura „caracterului național”, așa cum o face Creangă, nu ascunde păcatele veniale, ci le
aduce în față, cu încrederea că cele câteva scăderi omenești nu pot anula o inofensivă, deși cam ridicolă,
mândrie locală. Pasajul se încheie cu un elogiu în doi peri adus vechimii care străjuiește locurile natale ale
memoria­listului.
• „Pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu,
acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii, care au
găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa”.
Tema apartenenței
Patriotismul local devine autoironic, satele care înconjură Humuleştiul sunt nu
doar chintesenţă de virtuţi, ci şi sediul unor păcate rostite cu jumătate de gură,
cu gestul cuiva care nu-și dă seama, de fapt, ce spune: sătenii din Boiștea și
Ghindăoani, avuți și mândri, cinstiți, sunt și foarte leneși; locuitorii din
Ceahlăieşti, Topoliţa şi Ocea sunt zgârciți; satul Filioara are femei frumoase,
dar probabil și moravuri lejere; iar cei din satul Blebea sunt evlavioși și
zgârciți.
Creangă demontează un clişeu nobil, patriotic, fără însă ca asta să însemne un
refuz al discursului apartenenţei. Lectura „caracterului național”, așa cum o
face Creangă, nu ascunde păcatele veniale, ci le aduce în față, cu încrederea că
cele câteva scăderi omenești nu pot anula o inofensivă, deși cam ridicolă,
mândrie locală. Pasajul se încheie cu un elogiu în doi peri adus vechimii care
străjuiește locurile natale ale memoria­listului.
„Pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului,
îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite
de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii, care au găsit-o bună de făcut
cuiburi într-însa”.