Etica Adoptiei Generalitati Adoptia este o institutie pe care o intalnim sub diverse denumiri, din cele mai vechi

timpuri, la majoritatea popoarelor, avand ca principal scop ocrotirea copiilor ramasi fara parinti sau a celor care, desi au parinti, nu au asigurata din partea acestora o crestere si o educare corespunzatoare. In dreptul roman, termenul "adoptio" semnifica adoptia unei persoane dependente ("alieni iuris", adica a unui fiu de familie). El deriva si din termenul "adrogatio" respectiv adrogatiunea, care presupune adoptia de catre o persoana independenta ("sui iuris") care astfel devenea "alieni iuris", deci fiu de familie. Spre exemplu, cetateanul roman necasatorit, dar fara copii isi alegea o persoana care sa-i poarte numele, sa-l mosteneasca, sa-i continue cultul domestic, religios, familial etc. Adoptia sau infierea inseamna admiterea unei persoane in pozitia si privilegiile unui copil legitim (in greceste hyiolhesia - a plasa ca fiu, a considera pe cineva ca atare, a-i atribui aceasta calitate de fiu sau fiica). In antichitate, de regula, numai un baiat sau un barbat putea fi adoptat (ca necesar mostenitor legal), Estera fiind o exceptie in aceasta privinta.

Adoptia, deci, include in sine aceasta dubla semnificatie: o carenta si un tip de raspuns la aceasta. Este vorba despre carenta parintelui natural la care se raspunde prin institutia parintelui social, adica recunoscut ca atare de catre societate. Daca legitimitatea parintelui natural este o consecinta a actului unirii tainice a cuplului si a relatiei naturale (deci firesti) dintre parinte si copil, in schimb la parintele social legitimitatea calitatii (dreptului) de parinte este consecinta unui exercitiu de liber arbitru prin care societatea dispune cu de la sine putere de dreptul de a numi sau a recunoaste un parinte autonumit. De aici incepe si discutia noastra, fiindca in lumea europeana acest exercitiu este modelat de culturi, adica este supus interpretarii lor si a modelelor etice si juridice. In legislatia romana, problemei infierii sau adoptiei i se rezerva un spatiu foarte intins. Copilul adoptat dobandea toate drepturile unui fiu legitim si primea numele tatalui sau adoptiv. Legatura juridica astfel constituita se opunea cu aceeasi rigoare ca si legaturile de sange, casatoriei cu o persoana din noua rudenie. Persoana infiata devenea, in optica legii, o "noua creatura", cel in cauza era "nascut din nou", intr-o noua familie.

Uneori adoptia a capatat si un scop politic asigurand transmiterea demnitatii imperiale. Astfel, imparatul August, care nu a putut sa aiba copii, l-a adoptat pe Tiberiu. La randul lor, aflati in situatii similare, imparatii Nerva si respectiv Claudiu, i-au adoptat pe Traian si pe Nero - cel de numele caruia este legata incendierea Romei. Aceasta situatie a adoptiei reprezinta o traditie si

pentru poporul roman, avand in decursul timpurilor diferite denumiri: luare de suflet, adoptie sau infiere. Adoptiunea (adoptia) o regasim definita in Pravila lui Matei Basarab si in legiuirea lui Ion Gheorghe Caragea, precum si in Codul lui Scarlat Calimachi. Hrisovul pentru iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C.Moruzi, a constituit un adevarat cod al infierii. De altfel din partea introductiva a hrisovului rezulta ca infierea ("iothesia"), reprezinta o veche traditie existenta in aceasta parte a lumii de "a lua de suflet" un copil pentru crestere si educare. Adoptatul era numit "copil de suflet" pentru a-l diferentia de "copilul trupesc". Acesta intra in familia adoptatorului numit "parinte sufletesc", care il deosebea de "parintele firesc". Intre acestia se stabileau relatii similare cu cele din familia

biologica, legaturile de rudenie ale adoptatorului cu familia fireasca pastrandu-se. In Cartea Sfanta a crestinilor, chestiunea este lamurita in dogme si invataturile revelate privitoare la tema fiului si a copilului, in frunte cu invatatura infierii spirituale a copiilor, asa cum intelegem din cuvantul Domnului cand le spune Apostolilor: "Lasati copiii sa vina la mine!" Adoptia din punct de vedere biblic Adoptia unei persoane este o practica veche consemnata ca atare in paginile Bibliei. In Vechiul Testament, patriarhul Avraam l-a adoptat pe Eliezer din Damasc (Facere 15, 2-3). Iacob i-a infiat pe cei doi fii ai lui Iosif: Efraim si Manase (Facere 48, 6). Tot din Biblie aflam ca atunci cand un om nu avea in familia sa cel putin un baiat, isi marita fiica cu un sclav pus in libertate pe care il adopta: alteori omul respectiv ii infia si pe copiii acelui rob eliberat (1 Cronici 2, 34). Sara la adoptat pe Ismael, fiul Agarei (Facere 16, 1-2). Rahela si Leea au facut la fel cu copiii roabelor lor (Geneza 30, 1-7; 913). In astfel de cazuri, copiii adoptati se bucurau exact de aceleasi drepturi ca aceia ai sotiei legitime. Evreii se considerau copii adoptati de Dumnezeu (Osea 11, 1; Isaia 1, 2; Ieremia 3, 19; Romani 9, 4; 2 Corinteni 6, 18 etc.)

In scrierile Sfantului Apostol Pavel imaginea persoanei infiate este folosita pentru a se vorbi despre reasezarea omului decazut si pacatos in pozitia si drepturile de membru al familiei lui Dumnezeu, in privilegiile de mostenitor al cerului. In Iisus Hristos, crestinii sunt infiati, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14-16; Galateni 3, 26; 4, 4-6; Efeseni, 1,5). In Sfanta Scriptura se pune mare accent si pe infierea spirituala, duhovniceasca. Adoptia sufleteasca are ca temei nasterea din nou "din apa si din duh" (Ioan 3, 5). Infierea spirituala se refera mai degraba la pozitia noastra in Hristos decat la relatiile noastre cu El. Ea ne indreapta privirile spre viitor, cand va avea loc actul final al adoptiunii, adica rascumpararea trupului nostru prin (Romani har 8, 23). lui Prin Taina Dumnezeu. Familia crestina si adoptia din punct de vedere bisericesc Sursa legitimitatii calitatii de parinte este, iata, dubla: naturala si supranaturala, caci decurge direct din legatura tainica a cununiei. Casatoria, cu roada ei fireasca, Botezuluinoi devenim copiii

familia, este o mare taina (Efeseni 5, 25-32). Ea are ceva unic, caci este vorba de o relatie umana specifica noua care o face sa se deosebeasca de orice forma de grupare omeneasca (Matei 19, 10-10). Casatoria este o harisma (2 Corinteni 7, 7) sau ca dar, darul trairii in reciprocitate, de aceea din punct de vedere teologic si eclezial, rolul familiei nu poate fi inlocuit cu nimic. Scopul principal al casatoriei crestine este implinirea personala prin iubire, avand ca rod nasterea de prunci. Din aceasta succinta incursiume in invataturile crestine, decurge ca un copil adoptat beneficiaza de supravegherea si protectia bisericii lui care va inceta numai dupa ce copilul va deveni membru deplin (prin botez) al bisericii parintilor sai adoptivi. A doua invatatura asupra copilului, in crestinism, se poate deduce din cel mai tulburator document marturisitor care este pastrat in toate casele crestine sub forma iconografica in icoana Maicii Domnului cu pruncul in brate din care deducem ca tocmai comunitatea materna este a doua autoritate de supraveghere si control asupra a ceea ce se intampla cu copilul pana la momentul in care el se detaseaza de eul mamei sale spre a intra in lumea extramaternala, in gradinita sau in scoala. Prin urmare, asadar, rolul de protector si supraveghetor asupra copilului pana la varsta

scolii trece asupra comunitatii materne. De la varsta gradinitei raspunderea comunitatii materne pentru copil e socotita indeplinita si incheiata. A treia tema narativa a copilului in crestinism este cea a copilului Iisus, care predica in templu si isi alege "fratii", ceea ce ne arata ca ultimul exercitiu de confirmare aliberului arbitru este acela in care copilul singur hotaraste care-i vor fi fratii spirituali, adica hotaraste si care va fi cultura lui de adoptie si deci biserica lui. Prin urmare acestea sunt cele trei intemeieri liturgice ale eticii adoptiei: liturghia tatalui, cultul mamei si liturghia fratilor. Fara de aceste trei elemente cu greu putem vorbi despre o etica a adoptiilor si deci despre o legitimitate a parintilor sociali sau adoptivi pentru ca ei pot fi "parinti" dar fara legitimitate, asa cum in Roma veche existau dictatori, dar nefiind recunoscuti de Senat, nu puteau sa se considere imparati (potestas sive imperium). Ce se intampla atunci cand cele trei temeiuri liturgice sunt afectate? Copilul este pur si simplu oprit de la functia spirituala deplina pana la o anumita varsta, astfel incat in tot acest interval, care poate fi de un ceas, dar si de lungimea unui ciclu de varsta, societatea nu mai stie ce se intampla cu copilul. Adoptiunea este ca o cortina de fier care cade peste viata acelui copil si sub pretextul secretului adoptiei pot avea loc experiente desfiintatoare cu copilul, ca in acel caz

dezvaluit de catre o organizatie care lupta pentru dreptul la viata din orasul Danton (Texas), Life Dinamics, in septembrie 1999. Acea organizatie a descoperit si a dat publicitatii documente potrivit carora organe de copii erau vandute... In 1999, pe 11 septembrie, prima pagina a tuturor ziarelor americane aparea o stire ingrozitoare (Ex.: "The Daily American", a avut urmatorul titlul: Luptatori pentru dreptul la viata: organe de copii avortati se vand pe piata). Articolul releva ca, urmare a doi ani de investigatii sub acoperire, s-a dat publicitatii informatia referitoare la o companie numita "Opening Line's" (Orizonturi deschise) care procura si vindea celor interesati si mai ales celor care faceau cercetari ilegale in domeniu, parti ale corpului unor fetusi avortati, nou nascuti sau dati afara de catre mame si cumparati in prealabil de ei. Modul in care se desfasoara adoptiile astazi arata triumful conglomeratului pozitivist in dreptul adoptiei, chestiune dovedita de interpretarea copilului ca "obiect" al tranzactiei intre "adulti", ca si cum acesta n-ar fi parte a bisericii lor, a societatii sale materne si a fratietatii din care este smuls spre a fi livrat unui exercitiu abstract, strict comercial, ca orice obiect de schimb.

In vremea noastra este mare nevoie de o revenire la valorile spirituale ale familiei crestine care aducea pe lume multi copii si pe care-i crestea in duhul credintei, al iubirii de Dumnezeu si de cei din jur. Familia crestina este singurul mediu cel mai prielnic pentru dezvoltarea spirituala a copiilor. Degradarea sau parasirea mediului familial (tot mai multi copii se refugiaza pe strazi ca sa-si castige minimul existentei) duce la pierderea fiintei copilului. Noi situatii dramatice duc la criza familiei: divortul parintilor, parinti depresivi, alcoolici seropozitivi, prostitutia etc. In ultima vreme a inceput sa dispara caracterul sacru al familiei, partenerii de familie: sot-sotie nu mai traiesc impreuna sub semnul aderarii la modelul cultural crestin. Modelul familiei crestine este adeseori parasit iar spectrul de conduite maritale fiind completat cu noi modele: monopaternitatea, coabitarea libera fara cununie religioasa, celibatul, cupluri fara copii, homosexualitatea si alte forme atipice (coabitari nestructurate de tipul: bunici-nepoti; unchinepoti; frati singuri etc.) Pe de alta parte, familia sufera in prezent si de alt gen de atac, pe care l-am putea numi ideologic. O intreaga propaganda in presa, televiziune, cinematograf, incearca sa

inoculeze ideea ca familia este o institutie depasita. Se insinueaza imaginea "cuplului liber", fie el si homosexual, ca substitut al familiei traditionale. Emanciparea cuplului este insa o moda cu consecinte nefaste, prima fiind numarul alarmant de copii nascuti in afara casatoriei. Acesti copii nedoriti ajung prin casele de copii abandonati sau pe strazi, indepartati de mediul natural al familiei biologice, copiii raman cu o trauma psihica care-i marcheaza toata viata. Copilul primeste inca de la fecundare din partea parintilor naturali o zestre spirituala care capata valoare si desavarsire numai in cadrul familiei. Copilul nu trebuie instrainat de familia naturala, cu exceptia situatiilor in care o cauza naturala (deces) sau psihosociala (parasire) conduce la carenta functiei parentale. Biserica este de acord cu adoptia copilului numai in caz de criza: disparitia ambilor parinti naturali. E asa de profunda legatura dintre copil si parinte, incat copilul apare ca un purtator al unui suflet ancestral si nici o adoptie din lume nu poate inlocui la modul autentic relatia dintre mama (parinte) si copil. In caz de disparitia parintilor, adoptia poate fi facuta, cum sa precizat, doar prin inlocuirea maternitatii naturale cu maternitatea spirituala. Acolo unde nu exista aceasta

maternitate duhovniceasca apare o filiatie artificiala care devine o antiteza a maternitatii. Un parinte indiferent de situatia prin care trece, nu are dreptul sa-si instraineze copilul (Psalmul 68, 9). Dreptul parintelui asupra copilului nu este discretionar, caci dreptul copilului este un drept divin de a avea parinti naturali si de a-si protegui existenta in conditiile cresterii lui in familie. In strategia de protectie a copilului, trebuie avut in vedere in primul rand ca parintii nu au dreptul sa instraineze copiii in vederea adoptiei de catre altcineva. Sfantul Ioan Gura de Aur, un mare ierarh al Bisericii din secolul IV, spunea ca: "lipsa de educatie produce copii rai, pe care parintii uneori ii dezradacineaza din rudenia lor si infiaza altii. Ce este mai uimitor decat sa vezi parinti repudiindu-si copiii pe care i-au nascut, dar pe care nu i-au educat si adoptand copii pe care nu i-au nascut?" (Migne, P.G., tom. 54, col. 636). Adoptia nu intareste familia, ci dimpotriva o diminueaza. Psalmistul David zice: "fericit omul care-si va umple casa de copii; nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta" (Psalmul 126, 5).

Biserica este de acord cu adoptia numai in caz de criza a familiei. Nu putem generaliza adoptia; daca ea a aparut ca o necesitate, in stare de criza, ea ramane in sine tot ecoul unei crize. O adoptie trebuie facuta intotdeauna numai in interesul copilului. Trebuie avuta mare prudenta la adoptiile internationale. In timpul razboaielor medievale turcii luau copii din diferite tari pe care-i faceau ieniceri (un fel de teroristi) care apoi erau pusi sa lupte chiar impotriva poporului si a familiei din care proveneau. Pentru a se diminua avalansa de adoptii internationale sau nationale trebuie de urgenta intarita familia, care este celula de baza a societatii. Acest sprijin trebuie sa fie rapid si eficient. Statul devine puternic numai prin intarirea familiei. Sacralitatea familiei este singura sansa de supravietuire a popoarelor. Reevaluarea familiei din toate punctele de vedere este o problema prioritara pentru omenire acum la inceputul mileniului trei, care va fi religios sau nu va fi deloc (Andre Malraux).

Biserica este singura institutie care poate sa sensibilizeze si sa determine omenirea de a reveni la valorile spiritualcrestine pe care le mostenim de la Mantuitorul Iisus Hristos. Daca pentru lumea de maine mai avem nevoie de moralitate si de ordine sociala, atunci trebuie sa recuperam cat mai repede institutia familiei si mai ales sa ajutam familiile tinere prin adoptarea unor programe nationale speciale. Adoptia copilului cu familie sau fara de familie ramane o tema prioritara pentru agenda mileniului trei.