Căderea în tâlc - reflexii la inceput de an.

De Adrian Ionita

Three Graces © 1974, Adrian Ionita

Ce este responsabilitatea? Întreb, pentru că sună atât de ameninţător. Ziduri

groase clădite pe fundaţii imaginare. Eu nu o judec în termeni de fandoseala
burgheză, reverenţe cu batiste şi danteluţe, ca pe vremea Regelui Soare, nici
pe după bara unui bar:on/bar:man. E pur şi simplu încercarea de a defini
ideea de păcat. L-am inventat. Pentru că aveam nevoie de echilibru. Altfel,
virtutea şi păcatul, nu s-ar fi deosebit prin nimic. Opoziţii ce sublimează
aspecte diferite ale aceluiaşi proces, şi dacă mă gândesc bine, în ultimă
instanţă, se rezumă la satisfacţie. Satisfacţia de a avea dreptate, de a învinge.
În faţa ei, stă pandant durerea şi umilinţa înfrângerii. Ce urmează, decât
încurajarea acelui moment special în aburii imaginaţiei noastre, celebrarea sa
?
Am putea să trăim fără păcate? Greu de zis. Umanitatea pare ancorată
puternic în propriile ei plase. Nu mai putem scăpa de ele pentru că au
devenit legi. Le extindem cu telescopul sau le reducem la nivel quantic .
Manifestările păcatelor capitale nasc nu numai o criză de identitate ( oare
cine sânt, de ce nu mă recunosc?) dar şi o criză de personalitate. Pentru că
legile sânt adoptate. Ele au fost făcute de alţii şi au fost extinse. Iar atunci
când nu ştiu cine le-a făcut, pentru că unele legi sau ruginit, şi sânt vestigii
ale unei lumi ideale, într-o lume în care nu mai au nici un sens, atunci le
arunc în abstract, sau mă angajez în speculaţii şi interpretări de natură
morală sau etică. Ne pierdem în detalii, asta este. Lumea nu mai are timp
pentru ele, a devenit grabită, are respiraţia tăiată, aşteaptă ceva spectacular,
acum, şi cât mai repede.

( I ask if I will be able to prove myself, and deliver, a part of my Self which
responds to that imaginary expectation.)

O aşteptare pe care am inventat-o eu însumi. Interferenţele sânt supărătoare.

Pentru că fiecare construeşte o lume în jurul său, se scaldă în ea şi în
comfortul pe care îl oferă, şi este revoltat, că până şi acolo, în cea mai mare
intimitate a sa, ar putea să vină cineva, care să invoce violarea unei legi ce
nu are nici o revelanţă cu realitatea sa interioară. Aşa se naşte ideea de păcat.
Cum sortăm aceste idei? Singurul criteriu valabil, lucrează după principiul
ce ordonează plăcerea, satisfacţia, neplăcerea, insatisfacţia. Iubirea şi ura
sânt simple reacţii. Viciile sânt organice. Sublimarea lor la nivel psihic, este
perversiune pură.

Încerc să mă distanţez cât pot de negativ. Ca un făcut, cu cât mă simt mai

aproape de alb, cu atât mă murdăresc mai repede şi devin vulnerabil. Atunci,
recunosc plăcerea de a fi ceea ce nu sânt. De a mă expune sub forme care nu
îmi aparţin. Să mă autodegradez. Este (de)căderea mea în mocirla altora.
Acceptanţa inacceptabilului, este un joc care testeaza limitele celui care este
atât de solitar, încât se bucură până şi la vederea călăului său; naşte un pact
ascuns şi un simţământ de camaraderie bizară. Nimic nu poate fi mai
periculos. Pentru că se acceptă inaceptabilul pe un criteriu de umanitate.
Deloc raţional. Simplă cădere în umilinţă. Un paradox în care luciditatea nu
urmareşte mintea, ci inima.

Imacularea este un produs generic născut la confluenţa procesului nostru de

purificare. Se (re)caştigă printr-un efort constant de umilinţă, aşteptat de cei
care trăiesc şi se hrănesc din profanare, pentru a fi întinată, expusă şi
terfelită. Există totuşi oameni printre noi, care au reuşit să îmbălsămeze
inocenţa. Ei sânt rari şi intangibili, protejaţi de forţe divine sau necunoscute.
Cum au reuşit? Prin acceptanţă. Răul este acceptat ca o parte a Binelui şi
invers. Egoul uman, are faţa lui Ianus, una generatoare de vicii, şi alta,
generatoare de progres. Unicitatea fiinţei umane este conturată de o reflexie
caleidoscopică în care nu mai pot fi citite sursele ce o generează. Pentru că
ele sânt absorbite de un filtru special legat în fir direct de conştienţă şi
rezultatul se coagulează ca o secreţie mistică a spiritului uman.

De ce avem probleme? Pentru că Contextul a fost abandonat. Imaginar trăim

percepţia că există un soare ce va lumina acea parte a existeţei noastre
responsabilă cu fericirea interioară. Ori lucrurile se desfăşoară într-un
context a cărui ţesătură se comportă ca un filtru cu ochiuri egale, ca un soare
atât de distant, încât orce energie aruncată de el este egală. Diferenţele pot fi
realizate numai de morfologia noastră interioară. Ea oferă contingenţelor din
această relaţie cu universul, o geografie în trepte, ce generează în existenţa
noastră umbre şi lumini, arşiţă şi gheaţă. Cum putem să recaştigăm
Contextul? Doar prin acută (auto)observanţă. Sentimentul de vină apare
atunci când sântem miopi, iar cel de aroganţă este vădit un caz de prezbitism
mental. Simplitatea e cheie. Apoi, sânt mici trucuri ce sparg oglinzile
anamorfotice ce fac din noi învingători sau învinşi şi ne modifică imaginar
existenţa. Unul dintre ele, pe cât de simplu, pe atât de perplex, este acela de
a ne mişca. Prin mişcare, contrastele se oferă asociaţiilor, crează geografii şi
unghiuri noi. Iluzia se datorează unei decentralizări a locusului. Durerea şi
bucuria nu se desfăşoară pe o hartă. Ea are loc într-un singur punct. Această
confuzie duce la o risipire şi un consum energetic mental inutil.

Aici ne aflăm în tâlc.

Este unul dintre misterele vieţii prin care trădăm legile interioare doar pentru
a fi în ton. Un râs de complezenţă. Care ne costă, pentru că umbra pe care o
aruncăm nu ne reprezintă şi sântem judecaţi in absentia. Momente ce se
sfârşesc de obicei cu invocări de principii şi reordonari ale regulilor. Şi totul
se reia de la început. Nimeni nu căştigă nimic, deşi trăim într-o lume de
învingători şi învinşi. Este doar o iluzie în care ne diluăm inconştient.
Dumnezeu lucrează după legile lui, iar noi după legi inventate în numele
Său.