Sunteți pe pagina 1din 2

PETER JECZA (1939-2009)

Monada Mică- voiaj în mintea artistului

De Adrian Ioniţă

Floral © 1980, Peter Jecza

Numquam sine phantasmate intelligit anima


Aristotel

De când mi-a sosit diagnosticul, mă uit la lut cu ochi diferiţi. Iată că a venit timpul să mă topesc
în el. O relaţie specială în care rolurile s-au inversat. De data aceasta a venit rândul meu să mă
las modelat. Există o cognizanţă ce transformă lumea din jurul meu, dincolo de simţuri, dincolo
de moarte? Se pare că da, dar am realizat acest lucru doar acum, în momentul în care conştiinţa
mea pluteşte într-un ocean de forme nelocalizate, fără distincţii, neafectată de cauzalităţi, efecte,
timp sau spaţiu. Dacă vreodată se va străpunge perdeaua ce ne desparte, şi se va scrie memoria
gândurilor din vastitatea oceanului aflat dincolo de simţuri, aceste rânduri vor ajunge la tine într-
o formă mai directă. Atunci vei înţelege că ordinea lineară în care mă prezint lumii este un Eu
subliminal ce s-a extins ca aerul înlocuit de sculpturile mele. Când “stii”, te uiţi atent la
anomaliile acestei lumi, la imaginile nedefinite ce apar şi dispar instantaneu în unghiurile
ascunse ale privirii, în oglinda bronzului, în aplecarea firului de iarbă din curte sau picăturile de
ploaie ce se preling uşor pe geam. Sunt semne ale imperfecţiunii ce există între cele două lumi,
mici fisuri prin care putem trage cu ochiul de câte ori ne aflăm accidental la confluenţa lor.

Daca moartea te ia pe neaşteptate, devii cauzalitatea unui fenomen similar unei execuţii lipsite
de ceremonii. Când ştii că mori, sau că acest lucru se poate întâmpla din clipă în clipă, ai cel
puţin avantajul de a-ţi construi un pod de reîntoarcere. Este un eveniment rar, motiv pentru care
tratatele de ars moriendi au dispărut în ziua de azi. Supărarea, umilinţa sau frica, sunt greu de
ocolit, oricât aş vrea să le stăpânesc. Este ritualul condamnatului la moarte, prin care ţ-i se dă
timp să îţi fumezi ultima ţigară şi comfortul unui exit plin de demnitate. Care a fost ultima mea
dorinţă? Mi-a trebuit mult timp ca să mă hotăresc. Pune-te în situaţia mea. Nu este uşor. În faţa
ochilor ţ-i se perindă toată viaţa cu bucuriile şi necazurile ei, cu oamenii pe care i-am iubit, cu
obiectele pe care le-am construit, cu mii şi mii de situaţii, părinţii, imaginile din copilărie, ziua în
care s-a născut Andi, ziua în care te-am cunoscut, momentele în care stăteam îmbrăţişaţi şi tăcuţi
în reflexele bronzurilor din atelier, sau făceam planuri pentru sculpturi monumentale ce n-au
apucat să fie înfăptuite. Toate sunt la fel de importante, şi atunci mi-am dat seama că singurul
lucru pe care mi-l doresc, este acela de a nu-mi pierde dorinţa. Odată cu moartea dorinţei mele,
orce acumulare este imposibilă, şi întoarcerea mea improbabilă…

Te miră acest lucru? Nu l-am spus niciodată. Ultimul tur pe care l-am făcut în faţa sculpturilor, a
marcat o înţelegere a transformărilor prin care treceam. Lucrările erau aceleaşi, cu singura
diferenţă că deveniseră mai grele ca plumbul, în timp ce fiinţa mea se apropia de levitaţie. Cruda
şi reala faţă a fiinţei umane nu are nici un acoperământ, nici o mască care poate să salveze
aparenţele tragediei. Suntem dezbrăcaţi şi nuzi în faţa ei. Singurul lucru pe care îl luam cu noi
sunt imaginile. Ele au capacitatea de a satura sufletul ca o impresie fotografică. Când am început
să scot negative după sculpturi, s-a crezut că este o obsesie ce ţine de disciplina mea de
meşteşugar. Ele sunt însă exerciţiul unei reîncarnări. În multe dintre ele vei vedea că se
materializează holograma pozitivului pe care l-au găzduit. O formă de restituire a aerului pe care
l-au înlăturat bronzurile… Da, dorinţa. O energie replicantă a minţii, o capacitate de captare a
formelor încărcate de semnificaţie, alese din miliardele de configuraţii ale universului. Pentru că
pot să locuiesc în ele, şi fiecare sculptură pe care am lăsat-o în urmă, este istoria acestei căutari.
Cîteodată am făcut-o inconştient, alteori compulsiv, însă de fiecare dată am simţit că în spatele
acestei atracţii irezistibile se ascunde misterul unui design mult mai mare decât puterea mea de
pătrundere, că sculptura este o progresie armonică, o simfonie îngheţată ca cele 213 cuburi
purtate de îngerii ce altarizeaza Rosslyn Chapel, că voiajul acesta este mai important decât
destinaţia şi obiectul lăsat în urma mea este borna unei memorii pe care de mult nu o mai împart
doar cu mine însumi.

Arhetipul geometric al cubului, vibraţia şi rezonanţa sa, urmăreşte principiul de inseparabilitate


cosmică între parte şi întreg. Atunci când îl ţin în palmă sau îi şlefuiesc muchiile, devin
inseparabil de procesele ce permează arhitectura acestei lumi. Regularitatea sa exprimă o formă
de rezistenţă, un focus de energie îndărătnică ce stă la fundaţiile sacre ale creaţiei universale. În
fapt, căderea mea în cub, a fost o educaţie permanentă despre suflet, o privire furtivă spre
jocurile interne ale minţii supreme ce a creat aceasta lume. Acest fenomen nu se vede în exterior
şi ştii bine acest lucru. Este un proces dialogic inefabil, un material cognitiv exilic, ascuns în
aranjamentele pe care le oferă forma sculpturală şi motivele simple prin care se poate face
reconstelizarea ei în univers. O restituire, în care aplecarea mea spre abstract, m-a determinat să
creez imagini ale lucrurilor ce nu au existat şi poate că nu vor mai exista niciodată. Ştiu, drama
acestei lumi este sinuoasă şi o mare parte din emoţiile născute în contemplarea ei se pierd în faţa
planurilor rectilinii. Dar ceea ce am încercat să fac, invită la o sensibilitate diferită, în care
emoţia se naşte la confluenţa limitelor ce ne forţează să optăm nemotivat în faţa obiectului
artistic. De aici, calmul şi serenitatea bizantină a multor lucrări născute în odeonul minţii mele,
intoxicate de frumuseţea obiectului simplu şi a bucuriilor ascunse în descifrarea sa.

Locul pe care îl ocupi între stele depinde de curăţenia minţii şi a sufletului din chiar clipa
incalculabilă în care paşeşti pe lumea cealaltă. Este un moment cioplit în eternitate. Când îi treci
porţile prin vămile vazduhului, te uiţi la piatra din capul unghiului, şi ştii că aceea este singura
piatră pe care nu poţi să o ciopleşti, pentru că a fost pusă acolo ca să susţină bolta lumii. Iar dacă
pe fundalul cerului o să vedeţi o stea strălucitoare ca aurul, cu muchiile perfect şlefuite, să ştiţi
că a fost modelată din lutul trupului meu, ca să vă aducă iubire, bucurie şi pace.

Chicago © 2009, Adrian Ioniţă