Jackson Pollock

Un voiaj in mintea artistului

De Adrian Ioniţă

Jackson Pollock. Am închiriat acest film de o săptămână şi încă nu m-am hotărât să

scriu un cuvânt despre el. Mă uit pe pagină goală a computerului în aceeaşi tăcere cu
care un pictor priveşte o pânza albă. Cum aş putea să scriu ceva despre această
personalitate fascinantă, acest pictor care avea să schimbe în 1950 faţa picturii
universale? Îmi simt trupul ca un tub de ulei . Oricât l-aş stoarce, sufletul se
încăpăţânează să păstreze o formă determinată, organizată, compactă. Dacă m-aş
aşterne pe o paletă, n-aş vedea nici o diferenţă între mine şi creaţiile ordonate ale
acestei lumi. Singura cale este să mă abandonez, să uit de convenţii şi reguli de
circulaţie, de strategii verificate, de căi batatorite sau pilde istorice. Dacă mă uit în jur,
s-a făcut aproape totul. Orice mişcare pare o copie, un eveniment repetat. Cum pot fi
atunci eu însumi când tot ceea ce fac şi spun a fost făcut şi a fost spus?

Încet, încet toată fiinţa mea se transformă. Nu trebuie să mă uit în oglindă ca să

realizez că mi-am pierdut părul, că am pierdut mult în greutate şi porii de pe faţă mi s-
au dilatat. Artistul este o specie aparte sortită să sufere mizeriile şi bucuriile acestei
lumi. Dacă aş avea vreodată puterea să îmi schimb destinul, acesta ar fi ultimul lucru
pe care mi l-aş dori. Întreaga lume se zbate în trupul meu. Cu ce am păcătuit ca să trec
prin această exorcizare? Singura cale eliberatoare este aceea de a mă lăsa liber, purtat
de geniile eterice ale universului. Un proces destructiv, plin de abraziuni şi traume.

Istoria imaginii poate fi condensată în gest. Între gând şi vârful degetelor este o
distanţă în care poate fi cuprins tot depozitul de imagini al lumii. În loc să ne înveţe să
uităm, profesorii ne obligă să ne amintim. Scolile de artă sunt şcoli de dresaj. Am
crezut pentru mult timp că singura alternativă de a-mi permite să fiu eu însumi, este de
a demonstra că pot fi ca ceilalţi. Că pot merge pe sârmă, că pot face salturi mortale şi
piruete, că pot memora imnuri naţionale sau mulţumi un public avid de orgasme
vizuale, peisaje tiroleze şi naturi moarte cu struguri şi fazani.

Lacrimile îmi incinerează cămaşa. Lumea este un haos. O plămadă lipsită total de
coeziune sau forţă ordonatoare. Un punct în mişcare creează o linie, o linie în mişcare
creează o suprafaţă, o suprafaţă în mişcare creează un volum, un volum în mişcare
creează o traiectorie, o traiectorie în mişcare - un semn, un semn în mişcare creează un
sens, un sens în mişcare - o idee, o idee în mişcare creează un gest, un gest în mişcare
creează lumea. To Hell with Picasso!!! A absorbit ca un burete toate -ismele pe care le-
a întilnit. Arta abstractă. Ce e arta abstractă? Un fel de a vedea lumea cu alţi ochi sau
un fel de a ieşi total din convenţiile vizuale ale acestei lumi, o formă de a investiga
realitatea sub fustă? Cubismul cel puţin a găsit o explicaţie uşoară. Pictăm lumea din
mai multe unghiuri, din faţă, din profil, de sus, de jos, dinăuntru, dinafară, cu curu-n
sus sau jos, totul într-un singur loc. Tztztz. Ce descoperire! Nu mi-aş fi dorit niciodată
să fiu cubist. Toate aceste laturi explicate sau unghiuri perspectivale, colecţionari cu
gâturi întinse înghiţind conştiincios în sec de câte ori descoperă un unghi neprevăzut.
Idioţi. Futuriştii la fel. Ca să reprezinţi ceva în mişcare trebuie să pictezi secvenţial ca
şi Giacommo Bala şi căţelul său ridicol cu zgarda multiplicată fuzzy, de parcă ar fi fost
eşalonarea unei fotografii făcute la curse de cai.

"-I'm Lee Krassner, we are toghether in the John Graham show."

A intrat în atelierul meu de parcă era building inspector sau salesman de la Salvation
Army. Specia asta nouă şi emancipată născută din generaţii de modele care au
descoperit într-o zi că pot şi ele să facă pictură. Gata să facă ordine în viaţa mea, gata
să mă scoată din şanţuri, să mă promoveze ca pe cea mai mare găselniţă a secolului, nu
pentru ca eram bun, ci pentru ca EA mă descoperise. M-a ajutat vreodată faptul că am
devenit celebru? Deloc. Viaţa mea nu a fost deloc fericită. Am crescut într-o familie
numeroasă cu mulţi copii. Când Lee mi-a spus că nu vrea copii am ştiut că totul s-a
terminat între noi. Era dorinţa mea de normalitate în lumea aceasta în care nu mai ai
nimic de ce să te agăţi. De aceea beau. Pentru că mă simt singur. Pentru că pot lăsa
spiritele să mă viziteze în voie, să mă mişte ca pe o marionetă, de la fiecare gest la
fiecare strop de culoare. De multe ori mă duc în atelier şi mă piş pe pictură.

Am făcut aproape totul pe ea, a devenit hârtia igenică pe care m-am masturbat, m-am
şters la cur sau am vomitat. O parte din mine şi substanţa mea mai trăieşte pe aceste
tablouri. Cel puţin ştiu ca n-am murit. Oh, ce n-aş da să le pot spune acestor
colecţionari care au plătit milioane că m-am semnat cu cea mai autentică culoare
Pollock. Parcă le-ar pasa! Dacă ar şti, cred că ar da un milion în plus.

Stau şi mă uit la Lee şi mă întreb daca m-a iubit vreodată. Dacă ar fi stat lângă mine
chiardacă nu aş fi fost Jackson Pollock. You must be kidding. Din ziua în care ne-am
întâlnit, Lee s-a trezit în misiune. Nu m-a iubit, poate că m-a admirat şi a văzut ceea ce
nimeni nu ar fi văzut în afară de mine. Cine ar fi stat până la capăt cu un beţiv
nenorocit ca mine? Poate ca totuşi m-a iubit, dar nu a putut să o spună. În mintea ei
credea că am nevoie de o mamă, când de fapt eu aveam nevoie de o femeie care să fie
mama copiilor mei.

Nu ţine, degeaba îmi spui că aveai destule pe cap cu mine. Alţii cum pot? De aceea m-
am aruncat în braţele lui Ruth (Klingman)? Nu pentru că era mai tânără, ci pentru că
reuşea să mă facă să simt că mi-am găsit un sens în viaţă, că sunt real, că trăiesc. Te
doare? Da? De aia ai plecat la Veneţia? Dacă nu îmi scriai scrisoarea aceea, poate ca
astăzi aş fi fost in viaţă. Dar cum pot să te cred? Când am futut-o pe urâta aia de Peggy
(Gugenheim) şi m-am pişat în şemineul ei, nu ai spus nimic. Vrei să-ţi spun de ce?
Pentru că niciodată nu ai fost interesată de mine. Cariera, drumul spre glorie! Nu te
interesa faptul că am stat zile întregi în frig ca să mă filmeze măscăriciul ăla. Totul era
spre gloria şi nemurirea artei. Vezi? Aceasta este diferenţa dintre noi. Dacă într-adevăr
ai fi ţinut la mine, nu ai fi turbat când ţi-am corectat tabloul. L-ai sfâşiat cu cuţitul
pentru că o parte din mine vroia să fie acolo lângă tine. Curvă idioată ce eşti. N-ai
înteles nimica, nici despre artă, nici despre suflet. Tot ce te interesa pe tine şi pe
Clement (Greenberg) şi pe toată gaşca aia de critici şi colecţionari impotenţi era
nemurirea artei şi cu cât aş fi murit mai repede, cu atât mai glorios ar fi fost momentul.
Ce-am fost eu pentru tine? Spune, auzi, nu face pe surda că nu sunt beat, sunt mai treaz
ca niciodată. Fuck Picasso!! Până la urmă ai fi fost în stare să te duci să sugi toiagul
celor de la Met, cum a făcut curva aia a lui De Kooning numai să faci pe expertul
autorizat, pe arheologul de genii artistice. Dacă nu te-aş fi cunoscut, poate că aş fi
murit într-un canal, dar aş fi fost fericit. Sunt vlăguit, Lee, nu mai pot. Toţi aţi aşteptat
miracole de la mine, dar nu sunt decât un simplu om. Tot ceea ce pot sa fac este să
beau, să îl ascult pe Benny Goodman şi să mă arunc în tablou. M-am săturat să aud că
dacă n-ai fi fost tu, aş fi fost un păduche.

N-ai înţeles nimic. Şi nu mă miră. Pentru că tot ceea ce aştepţi tu este o justificare.
Nimic nu se poate naşte din nimic. Dacă pata aia căcănie este acolo, este pentru că eu
m-am gândit la ceva! Wrong, wrong, wrong! Pata aia de acolo a fost pusă acolo de
altcineva. Eu nu sunt decât un simplu vas în care se toarnă lumea. Cum crezi că l-a
facut Fidias pe Zeus? Stai, stai, stai. Nimeni nu l-a văzut pe Zeus, nici măcar Fidias.
Nu mă lua că sunt beat. Artistul este o natură sensibilă. Sensibilă la lumină, culoare şi
sunet, la forme şi combinaţii de forme. Cea mai mare greşeală este să mergi către lume,
nu să o laşi să vină ea către tine. Pentru mine pictura este o stare de necesitate. Cu
fiecare tablou o parte din mine moare ...

Pleci la culcare. Foarte bine, vise plăcute, când tu vorbeşti stau ore în şir şi nu zic
nimic, dar dacă încerc şi eu să spun ceva, te apucă somnul. De când ne cunoaştem, nu
ai fost mai mult decât un gestionar. Nu trânti uşa că sparg casa asta, futu-i mama ei de
viata!

Hmm, cât de nedrept pot să fiu. Sunt un porc. Până si câinele ăsta este mai pur ca mine.
De câte ori visez, mă intreb dacă mă găsesc în realitate sau vis. Trebuie să ai talent ca
să ghicesti. Ca să fiu sigur am scris pe pânză cuvântul "Pollock". Problema este că nu
îmi amintesc exact dacă am făcut-o în timp ce eram treaz sau visam. Lee rămâne
dragostea vieţii mele. În timp ce conduceam masina în noapte, eram cu ea la Veneţia
într-o gondolă ce plutea în culoarea sufletului nostru chinuit.

copyright 2004, Adrian Ionita