Sunteți pe pagina 1din 2

Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferina omului Suferinta este straina de planul lui Dumnezeu cu privire la om si la lume, si n-a

fost sadita de Creator nici in om, nici in lume. Suferinta face parte dintre cele ce sunt contrare firii vadind pervertirea, stricaciunea si instrainarea de firea zidita dintru inceput de Dumnezeu; ca toate relele, ea este o meteahna a fiintarii, o lipsa a binelui. Suferinta este una dintre rodirile rele ale pacatului stramosesc i, de asemenea, dar nu fatal, al pcatelor fiecrui urma al lui Adam care ntresc, perpetueaz i rspndesc urmrile pcatului dinti. Suferina e legat de ru, pricinpa ei poate fi i lucrarea drceasc cea rea i plin de toat rutatea Nu nseamn c oamenii sunt negreit vinovai pentru suferinele care se abat asupra lor, ori c suferin a este o pedeaps a lui Dumnezeu. Suferina e rea si pentru ca se face izvor de pacat pentru omul cazut si maica a multimii de patimi rele. Latura ptimitoare a omului czut izvor de durere i plcere este partea sa slab i primejduit, n care uor se ntiprete rul. Concepia general a Vechiului Testament, potrivit creia justiia imanent a lui Dumnezeu rspltete pe cei drepi i pedepsete pe nelegiuii. Iov sufer pentru c este drept; dreptatea sa a pizma i rutatea lui satan. Nenorocirile lui Iov si chinurile iscate de ele sunt uneltite de diavol si inlesnite de slabiciunea firii omenesti, in care Iov stravede legatura cu pacatul stramosesc, de ale carui roade amare are parte tot omul. Suferinta aici se arata drept ispita, pe care Iov o biruie prin virtutile sale si prin harul lui Dumnezeu, daruit lui cu osebire. Iov este si preinchipuire a crestinului primitor al harului castigat de Hristos pe seama omului si vestitor al unui alt talc al suferintei, din vremea Noului Legamant. Hristos ne-a aratat chipul in care se infrunta suferinta si ispitele ei; El ne-a daruit prin har puterea de aI urma pilda, neplecndu-ne cu duhul in fata suferintei, negustand din amarele ei rodiri pacate si patimi , cu care ne ispitesc demonii la vreme de suferinta. Voia Mantuitorului este ca suferinta sa piara si oamenii sa nu mai sufere Niciodata nu-L auzim pe Domnul indreptatind in vreun fel suferinta. Dimpotriva, prin purtarea Sa vadesete ca alinarea suferintelor este cu adevarat chip al iubirii de aproapele. Grija de cei bolnavi, pe care o vedem la crestini inca din primele veacuri, arata limpede ca invatatura crestina nu indeamna la primirea suferintei ca pe o fatalitate, ci socoteste drept o datorie duhovniceasca alinarea si, daca este cu putinta, chiar inlaturarea ei. Sunt multe ratiuni pentru care suferinta, potential desfiintata de Hristos, staruie nca in aceasta lume, pana cand, la sfarsitul veacurilor, firea va fi transfigurata. Aadar, de vreme ce in aceasta lume suferinta nu poate fi ocolita, ea trebuie indurata si infruntata cu cea mai mare barbatie; ba chiar ajunge arma impotriva pacatului si a patimilor, si a duhurilor rele.

Prin harul lui Hristos primit la Botez, de acum 'puterea (lui Hristos) se desavarete in slabiciune' (II Corinteni 12, 9). Crestinul primeste taria de a se ridica cu duhul deasupra suferintei, ramanand neatins de ea. Si nu doar ca nu se lasa dus de ea pe caile raului, dar o face chiar cale de sporire duhovniceasca. Cea care mana la pacat si impatimire se face baie curatitoare de greseli si patimi si nascatoare a virtutilor. Buna chivernisire a suferintei cere insa de la om patru insuiri ale sufletului, preschimbate in virtuti desavarsite prin statornicia in ele zi de zi: rabdarea, nadejdea, rugaciunea si dragostea de Dumnezeu. Si in ostenelile sale de a le dobandi pe acestea si de a spori in ele, crestinul Il are pe Hristos drept pilda si invatator. Se cuvine sa spunem ca suferinta, chiar daca poate aduce oarece folos duhovnicesc, nu trebuie niciodata cautata cu dinadinsul in acest scop (chinurile de bunavoie ale nevointei, cumpanite cu dreapta socotiinta, au rostul lor aparte). Cretinismul nu face din suferinta tel al vietii duhovniceti. Suferinta nu pricinuiete, ci doar prilejuieste bunurile duhovniceti, care nu sunt roadele ei, ci ale barbatiei sufletului. Si ca orice lucru bun, ele sunt intotdeauna darul lui Dumnezeu. Suferinta este cu adevarat incercare, si, prin aezarea sufletului sau fata de Dumnezeu omul o face ori cursa pierzatoare, ori cale de mantuire si sfintenie. lar ca sa apuce pe aceasta cale si s-o strabata cu spor, sa-L ia pe Hristos Domnul nostru drept calauza atotstiutoare si mult milostiva.