Nichita Stanescu - Universul poetic

NICHITA STANESCU - Universul poetic Nichita Stanescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si valorosi creatori de poezie moderna; ca o recunoastere a valorii creatiei sale, i s-a conferit in 1975, la Viena, premiul Herder, iar in 1982, in Iugoslavia, premiul "Cununa de Aur". Nichita Stanescu este mai interesat, mai emotionat de idee decat de sentiment. Calea care sa-i satisfaca nevoia de siguranta ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie si fizica. Critica literara considera ca de la Ion Barbu, poezia romaneasca nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca in cazul lui Nichita Stanescu. Poetul s-a situat intr-o ascendenta "nobila": prin tendinta de a ajunge pana la esenta liricului, el se apropie de Eminescu si Blaga; prin forta inovatiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de incifrare a mesajului in formule de maxima abstractizare, se apropie de Ion Barbu. Criticul Eugen Simion defineste poezia lui Nichita Stanescu "poezia poeziei". Stanescu insusi afirma: "poezia nu este numai arta, este insasi viata, insusi sufletul vietii". De-a lungul intregii sale creatii se disting incercari de a defini conceptia sa despre cunoastere prin arta, despre echilibrul dintre continutul si forma poeziei, despre relatia poetului cu cuvantul. Poezii pe aceasta tema: "Ars poetica", "Arta poeziei", "Arta poetica", "Arta scrisului", "Autoportret", "Poezia", "Poetul ca si soldatul", "Cautarea tonului", "Poetul", "Tonul", "Timbrul". Nichita Stanescu demonteaza elementele artei, pe care le reaseaza dupa o ordine proprie. In

poemul "Nod 33", poetul incearca sa lamureasca, sa descifreze aceasta ordine proprie: "Am gandit un mod atata de dulce / De a izbi doua cuvinte / De parca iarba verde ar inflori / Iar florile s-ar ierbi.". Prima etapa - Lirica sentimentelor, adolescentina, in care predomina idealurile romantice, subiectul cunoasterii este eul liric in jurul caruia se circumscrie lumea reala. In primele doua volume ("Sensul iubirii", "O viziune a sentimentelor"), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framantatele intamplari alre fiintei interioare, care sunt mai puternice decat ale conditiei fizice date. Iubirea produce o senzatie de plutire, zborul se naste din dragoste ca o coloana a infinitului intre pamant si cer. In poezia "Cantec": "Du-ma, fericire, in sus si izbeste-mi / Tampla de stele, pana cand / Lumea mea prelunga si in nesfarsire / Se face coloana sau altceva / Mult mai inalt si mult mai curand.", starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este "cantecul de izbanda a sunetului si a luminii". Iubirea este o stare lirica complexa, este o iesire din somn, motivul fundamental fiind cel al rasaritului: "Soarele salta din lucruri strigand / Clatina muchiile surde si grave." ("O calatorie in zori"). A doua etapa - Lirica necuvintelor, maturitatii creatoare incepe cu volumul "Dreptul la timp". Vizionalismul lui Nichita Stanescu se abstractizeaza, viziunea asupra spatiului si timpului se schimba. Poemul "Enghidu" este un poem despre moarte. Pierzandu-si prietenul Enghidu, uriasul Ghilgames descopera sentimentul mortii, necunoscut pana atunci. Poetul, din perspectiva abstracta a durerii da o definitie afectiva a timpului: "trecerea durerii in trecerile timpului". Timpul este o absenta care creaza si o creatie care nu se poate numi: "Ceea ce nu e, fara de margini este / Pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind / Carora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fara Timp este, ca amintirea / E asemenea vazului mainilor / Asemenea / Auzului ochilor". Miturile nu apar doar cu sensurile lor initiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirica complexa. In poemul "Enghidu" este un pretext pentru a comunica durerea generata de scurgerea ireversibila a timpului, scurgere care inseamna moarte. In poemul "Catre Galateea", poetul reinvie mitul Galateei, care este atat opera cat si femeia neinduratoare. Creatorul modern cere indurarea de a fi de la cea creata de el. Volumul "11 Elegii" este considerat cea mai buna carte a lui Nichita Stanescu. Poetul dezvolta un numar de raporturi care delimiteaza poezia si existenta poetului. Punctul de plecare este criza de natura existentiala pe care poetul incearca sa o depaseasca prin meditatie. Stilul acestor poezii este solemn si ermetic, ex. "Elegia intaia": "Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care il stie pe Da / Insa el care stie totul / La Nu si la Da are foile rupte" (Nu poti nega ceva ce nu cunosti; pe masura ce cunosti mai mult esti mai constient de relativitatea lucrurilor sale). De fapt, elegiile sunt "definitii" filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existentei poetului. In elegii tema este suferinta de diviziune, tanjirea dupa unitate: "Durere a ruperii in doua a lumii / Ca sa-mi patrunda prin ochii, doi / Durere a ruperii in doua a sunetelor / Lumii, / Ca sa-mi loveasca timpanele, doua" ("Elegia 4"). Refacerea unitatii primordiale nu este posibila pana cand poetul nu va sti limba ierbii, a samburilor, a stelelor. In "Elegia a 10-a", poetul isi exprima dorinta de a atinge prin intermediul gandirii poetice neauzul, nevazul, negustul, nepipaitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul sufera de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: "Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva intre auz si vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche /

Neinventata de ere.". Aceasta aventura spirituala se incheie prin acceptarea realului, prin intoarcerea la lumea fenomenala. In ultima elegie, poetul exprima intoarcerea propriul pamant: "A fi in launtrul fenomenelor, mereu / In launtrul fenomenelor / A fi samanta si a te sprijini / De propriul tau pamant". Poetul reia aceasta tema in volumele urmatoare, "Alfa" si "Oul si sfera". In volumul "Laus Ptolemei", cele doua cai de cunoastere poezia si matematica, care apar si in lirica lui Barbu tind sa fie reduse la limbajul unic initial si initiatic. Principala tema a acestui volum este refacerea simbolurilor. In volumul "Necuvintele", poetul abordeaza o alta perspectiva a lucrurilor si anume privirea din afara intr-o intentie noua de stapanire a universului. Poezia este "ochiul care plange, lacrima celui care trebuie sa fie fericit". In ultima etapa, numita lirica frigului, tema fundamentala este moartea. Volumele de poezii din aceasta etapa sunt "Maretia frigului", "Noduri si semne", "Epica Magna", "Operele imperfecte". Moartea este o experienta limita, insemnand intoarcerea in mit, in necuvant. Moartea este o incheiere metaforica a aventurii spirituale a eului poetic in spatiul cunoasterii. Criticul literar Aurel Martin consemna ca universul liricii lui Nichita Stanescu este "o padure de simboluri". Ca toti marii poeti, Nichita Stanescu a fost fascinat de esente, de ceea ce exprima sau ascunde fenomenalul. Poetul a incercat sa patrunda dincolo de lumita cunoasterii, descoperind ca tainele nu se lasa invinse, nu-si divulga nucleul intim. Poetul a avut insa vocatia de a patrunde impenetrabilul, de a-si inchipui realitati indefinibile. De aici frecventa in vocabularul sau a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificand simultan o afirmatie si o negatie. Intreaga sa lirica penduleaza intre polii centralizatori, intre da si nu, intre lumina si intuneric, intre iluzie si real, intre stare de veghe si stare de vis. Modernitatea si valoarea liricii sale rezida in viziunea poetica originala si in limbajul poetic. Poetul confera cuvantului independenta, considerandu-l creator de lumi: "Numai cuventele zburau intre noi / Inainte si inapoi, / Vartejul lor putea fi aproape zarit / [...] / Ca sa privesc iarba inclinata de / caderea unui cuvant". Limbajul sau poetic este abstract, bazat pe metafora si parabola. In volumul "Cartea de recitire", poetul distinge trei moduri de a crea poezia: - fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteratie - morfologic - bazat pe mobilitatea cuvantului, la fel ca la Arghezi - sintactic - bazat pe constructiile sintetice ca in cazul lui Barbu. Nichita Stanescu experimenteaza un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existentiale. El realizeaza mutatii de sens prin consstructii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (vazul mainilor). La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stanescu este o tesatura de noduri si semne. Semnul este sensul conventional al cuvantului, iar nodul este nucleul semantic al cuvantului poetic.

Vasile Alecsandri - universul creatiei despre Vasile ALECSANDRI

Despre Alecsandri nu se poate spune ca apartine unei singure epoci literare pentru ca activitatea sa se intinde pe mai multe decenii. incepe sa scrie in perioada de ascensiune a romantismului si isi incheie cariera literara in plin clasicism, putand fi considerat, ca si Gr. Alexandrescu, un scriitor de tranzitie intre romantism si clasicism. Evolutia lui Alecsandri este cea a oricarui creator in drumul sau catre perfectiune, de la o literatura usoara, decorativa, ocazionala pana la una de profunzime, tradand aspiratii esentiale ale omului. Alecsandri a fost in primul rand o personalitate covarsitoare, extraordinar de puternica, avand in literatura un rol asemanator celui al lui Maiorescu in cultura, mai tarziu. Implicat in viata politica, sociala, literara, culturala, iubit si aclamat de multime, luat ca model de confratii scriitori, Alecsandri a avut o influenta fara precedent in epoca, recunoscuta de toti oamenii de cultura care i-au urmat. Tematica operei sale este variata, fiind cuprinsa in lucrari apartinand celor mai diverse genuri si specii literare: evenimente social-politice (Dumbrava Rosie, Despot-voda, Desteptarea Romaniei, Hora Unirii, Ostasii nostri, Dezrobirea tiganilor, Moldova in 1857, Dan, capitan de plai, Oda ostasilor romanI), critica moravurilor sociale si politice ale societatii contemporane (Chirita in Iasi, Chirita in provintie, Balta Alba, lorgu de la Sadagura, Istoria unui galban si a unei parale, Plugul blastamaT), folclorul cules, prelucrat si devenit sursa de inspiratie pentru creatii originale (Poezii poporale. Balade - Cantice batranesti, Romanii si poezia lor, Doine si lacramioare, LegendE), natura (PastelurI). Pastelurile reprezinta, crede G. Calinescu, partea cea mai durabila si mai valoroasa a operei lui V. Alecsandri. Majoritatea sunt scrise intre 1868 si 1869 si publicate in Convorbiri literare la varsta deplinei maturitati artistice si in urma unei bogate experiente lirice. Pastelul este una dintre cele mai raspandite specii lirice, o poezie descriptiva in care sunt infatisate peisaje reale sau imaginare, prin intermediul carora poetul isi exprima si propriile sentimente. Termenul pastel" a fost imprumutat din domeniul picturii; desemneaza un tablou de natura sau un peisaj realizat in creion moale, usor colorat. Desi elemente de pastel apar si in operele scriitorilor care l-au precedat pe Alecsandri (Vasile Carlova, Gr. Alexandrescu, Heliade-RadulescU), el este cel care consacra specia si o clasicizeaza. Tema naturii era insa asociata la acesti poeti, ca element de fundal san ca pretext de meditatie, altor teme (istoria, iubirea, revolutia etC), devenind un element auxiliar - La mai toti inaintasii lui Alecsandri, natura nu reprezinta o preocupare pentru sine. Natura intervine cu rolul de cutie de rezonanta, amplificand sau diminuand un sentiment, ca un fel de reverberatie umana. Cu alte cuvinte, la cei ce l-au precedat pe Alecsandri natura nu este subiectul poeziei, ci metafora ei, adica un termen de relationare ; in centrul proiectului liric nu sta realitatea exterioara a lumii, ci gandul, emotia sau fapta omeneasca" (Paul Cornea, Studii de literatura romana moderna). Alecsandri este primul care nu mai anexeaza natura altei realitati, ci il anexeaza pe poet naturii", dand permanenta impresie ca natura preexista omului, ca este o realitate obiectiva independenta care-1 integreaza in ritmurile ei vitale, aceleasi, indiferent de trecerea timpului. De aceea, omul apare de multe ori la Alecsandri ca o parte componenta a firii, se integreaza in peisaj in mod firesc, prezenta sa fiind modesta si netulburatoare.

Marea taina a poeziei Pasteluri - crede Ion Pillat - rezida in marea ei simplicitate, in armoniosul ei echilibru sufletesc, in forma ei autentic romaneasca, as spune aproape populara, intelegand prin popular comoara etnica a satelor noastre. As mai adauga la aceste insusiri fundamentale doua caractere care individualizeaza aceasta poezie, anume distinctia, adica o noblete naturala, nesilita, ceva vechi, boieresc si, in acelasi timp, prin legaturi adanci cu pamantul tarii, ceva darz, razasesc." Pastelurile inchid o filosofie senina, optimista, acceptarea randuielilor firii, degaja euforie vitala, armonie si echilibru cosmic, fiind o ilustrare a doctrinei moderatiei. Poetul evita tot ce este excesiv, nedefinit, vag in favoarea contururilor clare si a senzatiei de stabilitate. Influentat deopotriva de fantezia romantica si de rigoarea clasica, potrivit temperamentului sau optimist si solar, Alecsandri si-a conceput pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind imaginilor picturale care predomina si o prezenta umana, menita a le insufleti. in incercarea de obiectivare a descrierii, poetul se plaseaza, la inceputul scenariului liric, in afara peisajului pe care-1 contempla extaziat, lasand, totodata, loc si meditatiei asupra naturii. Fiecare text parcurge, in general, mai multe momente: se incepe cu o imagine de ansamblu, panoramica asupra peisajului, urmeaza descompunerea imaginii in partile ei componente, apoi meditatia poetului asupra scurgerii timpului, a tineretii, a iubirii etc, pentru ca, in final, atmosfera de melancolie grava sa fie spulberata prin aparitia unei vietati sau a unui fenomen care reinstaureaza starea de optimism. Temele pastelurilor sunt, toate, subordonate naturii: anotimpurile (Iarna, Vestitorii primaverii, Sfarsit de toamna), sarbatorile religioase (Pastele, RusaliilE), muncile campului (SecerisuL), erotica taraneasca (RodicA), momentele zilei (Dimineata, Malul SiretuluI), spatiul intim, familial al caminului (La gura sobeI). Motivele frecvent intalnite sunt lunca, raul, plaiul, campia, dumbrava, valea, muntele, lacul, marea, soarele. Majoritatea sunt specifice zilei, luminii, dat fiind faptul ca elementul nocturn (visul, umbrele noptii, fantasticul, obscuruL) este sarac in pasteluri. Soarele, invocat deseori, primeste atributele specifice viziunii optimiste a lui Alecsandri - e falnic", dulce", voios", o imagine-simbol a plenitudinii si a fertilitatii. Pastelurile reprezinta un registru de senzatii si imagini, in ele insele suficiente ca sa defineasca pe pictor si pe muzician." (Serban CioculescU); O lirica a linistii si a fericirii rurale, un horationism () un calendar al spatiului rural si al muncilor campenesti respective." (G. CalinescU); Cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste." (T. MaiorescU).

UNIVERSUL POETIC , TEME SI MOTIVE - EMINESCIANISMUL

Introducere Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului romnesc i cel din urm mare poet romantic european(n ordine cronologic). Eminescu a fcut parte din seria de scriitori care au dat strlucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine i alii. Opera sa cuprinde teme, motive i atitudini ce in de marea literatur a lumii: 1. Naterea i prbuirea Universului. Scrisoarea I, Luceafrul i Rugciunea unui dac sunt cteva din lucrrile care au ca tem Facerea i desfacerea, denumire dat de George Clinescu. Unul din motivele cuprinse de aceast tem este proporia gigantic a spaiului i timpului universal. Acest motiv reprezint viziunea romantic eminescian a Cosmosului n antitez cu fiina uman nensemnat i muritoare; aceast viziune mai cuprinde i evoluia Cosmosului(situat intre cele dou capete: geneza i stingerea), armonia nscut din rotirea atrilor i perspectiva mitologic. Scrisoarea I este lucrarea reprezentativ acestei teme, fiind alctuit dintr-o cosmogonie cuprins n dou cugetri: una pe tema destinului uman i una pe tema soartei geniului. n prima parte a textului(versurile 1 28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de sear, unde lumina enigmatic a lunii se mprtie peste o lume van, nscut dintr-un vis al Nefiinei. Aceast privelite din natur scoate la iveal mai multe ipostaze ale fiinei umane, dintre care reinem doar dou: Vezi pe-un rege ce-mpnzete globu-n planuri pe un veac, Cnd la ziua cea de mine abia cuget un srac Dei trepte osedite le-au ieit din urna sorii, Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii n alt parte a poemului, Eminescu i prezint pe oameni ca fiind umbre pe pnza vremii, care se metamorfozeaz n mii de coji i n nume trectoare duse de timp; trectoare este i gloria, umilul om srac i regele cel puternic fiind unii de acelai destin, care cuprinde tot ceea ce se afl sub patina vremii: geniul morii. Nimeni i nimic nu poate sta n calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni eternitate moart), nici Universul(care cndva nu va mai exista) i nici geniul(care triete drama unei mini ngrdite de timpul prea scurt al vieii umane); ntregul poem este strbtut de ideea romantic a succesiunii generaiilor, a evoluiei i a morii universale. A II-a secven(versurile 29-38) este dominat de imaginea romantic a btrnului dascl , reprezentnd geniul. Aici se afl n antitez: nfiarea umil cu gndirea savantului, disprut din cercul ideilor, n lumea contemporana, tristeea celui care vede mizeria vieii; toate acestea se ncadreaz n romantism. Elemente romantice gsim i n episodul cosmogonic(versurile 39-86): a) Viziunea mitologic a naterii Universului; timpul anterior naterii celei dinti planete coincide cu A fost odat al basmelor. Tot la mitologie face referire i {i imaginea titanului ntunecat, cu sugestii n care Fiina, Nefiina i Neptrunsul apar ca nite zeiti, iar pacea ntruchipat ce stpnea Haosul pare a fi un dragon mitic, dup spusele lui George Clinescu. b) Viziunea gigantic a Cosmosului n care rotirea lent a planetelor creeaz impresia de armonie. c) Proiectarea omului pe fundalul eternitii; acest fragment este situat ntre episodul naterii Universului i cel al stingerii(versurile 61 74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul

antitezei romantice: oamenii sunt mute de-o zi ce triesc pe o planet minuscul. d) Viziunea stingerii Universului este prezentat n ultima parte a poemului(versurile 75 86); spaima creat de moartea Universului face ca planetele s nghee i ca timpul s devin venicie prin trecere n nefiin. 2. Poezia de evocare a trecutului istoric: Istoria, tem specific romanticilor, surs de inspiraie nscris n direciile trasate de "Dacia literar" n epoca paoptist, presupune - n principal - dou atitudini: militant, cu scopul de a trezi contiina naional i folcloric, mbinnd elementele reale cu cele mitologice i de legend. Eminescu continu tradiia, evocnd trecutul glorios al neamului romnesc n antitez cu prezentul deczut n "Scrisoarea III", mbinnd armonios oda nltoare cu satira virulent: "De-aa vremi se-nvrednicir cronicarii i rapsozii; Veacul nostru ni-1 umplur saltimbancii i irozii..." n alte poezii, Eminescu ilustreaz istoria romnilor n strns legtur cu tema timpului, fiind evocat printr-o succesiune de civilizaii surpate sub nisipul trecerii, un document de zdrnicie, o adevrat "panoram a deertciunilor". "Memento mori" a fost scris n 1872, n perioada studiilor la Viena i Berlin sub influena scepticismului filozofului german Schopenhauer i conine 1300 de versuri. Poemul ilustreaz ideea c rul e atotputernic n lume i c, oricte culmi ar fi atins omenirea n evoluia ei, a urmat prbuirea n neant. nvierea civilizaiilor, ncepe din preistorie i trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca nvlirilor barbare, revoluia francez pn Ia Napoleon I. Dacia este un inut fabulos, tutelat de zna Dochia, imaginea fiind construit din elemente mitice i legende populare crend un adevrat rai, un loc rsfat de zei i astre: "Sori i luna repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani" Elementele romantice sunt prezente prin concepia poetului despre timp i istorie, prin atri, personaje mitice, eroi populari, "pduri de basme", toate compunnd o imagine luminoas, strlucitoare a Daciei cu "sufletele mari, viteze ale eroilor" din care s-a ivit naia romn. Istoria apare n poezia eminescian identificat total cu patriotismul cel mai profund i adevrat exprimat vreodat n simirea liric romneasc, aa cum afirma loan Slavici n amintirile sale despre Eminescu, uimit c acesta era "stpnit (...) de gndul unitii naionale i de pornirea de a se da ntreg pentru ridicarea neamului romnesc". 3. Tema iubirii i a naturii: Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se nscrie n acest curent al exprimrii sentimentelor de dragoste n mijlocul naturii, tema iubirii i a naturii fiind tema romantic fundamental a liricii sale. La Eminescu natura are dou ipostaze, una terestr i una cosmic, interferate n mod armonios, n cadrul creia ndrgostiii oficiaz un adevrat ritual al iubirii, "natura adesea - dac nu primeaz - e pe acelai plan cu dragostea" (G.Ibrileanu). Natura terestr apare cu elemente specifice ale spaiului romnesc (codrul, izvoarele, salcmul, teiul, lacul) vzute n venica rotire a anotimpurilor, este, n general, ocrotitoare, cald, uneori slbatic, participnd mereu la frmntrile poetului i constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei i meditaiei: "Hai n codru la izvorul Care tremur pe prund (...) Flori de tei deasupra noastr Or s cad rnduri-rnduri." ("Dorina") "Hai n codrul cu verdea, Unde-izvoare plng n vale"

("Floare albastr") Natura terestr este n alte poezii un spaiu al morii, ca n elegia "Mai am un singur dor": . "Mai am un singur dor: n linitea srii S m lsai s mor La marginea mrii; S-mi fie somnul lin i codrul aproape, Pe-ntinsele ape S am un cer senin." Natura cosmic este simbolizat mai ales prin cadrul nocturn, n care luna, stelele, luceferii particip direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care particip ntreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar i martor al ritualului celor doi ndrgostii: "Cnd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de var, Mi-i inea de subsuoar, Te-oi inea de dup gt." ("Floare albastr") Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegrie, ndrgostiii se contopesc cu ritmul naturii, viseaz la fericire ("Vom visa un vis ferice"), se integreaz peisajului cosmic: "Luna pe cer trece-aa sfnt i clar. Ochii ti mari caut-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senin, Pieptul de dor, fruntea de gnduri i-e plin." ("Sara pe deal") In evoluia poeziei sale erotice, se disting, n principal, dou etape: * ntre 1870 - 1880 domin n poezii puterea deiluzionare, starea de visare, de aspiraie spre fericire, natura este feeric, ocrotitoare, cald iar iubita este mngietoare, galnic, ispititoare: "Fruntea alb-n prul galbn Pe-al meu bra ncet s-o culci. Lsnd prad gurii mele Ale tale buze dulci ..." ("Dorina") * dup 1880 (1880-1883) domin deziluzia, scepticismul provocat de nemplinirea visului de iubire ideal. Acestei atitudini fundamentale i corespunde o natur trist (plopi singuratici, ploi reci, camera pustie), iar iubita este rece, strin, statuar, poetul fiind dezamgit pentru c "Totui este trist n lume". Aspiraia geniului spre mplinirea iubirii absolute este exprimat prin valena spiritual a acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem n numele iubirii ideale: "Reia-mi al nemuririi nimb i focul din privire i pentru toate d-mi n schimb O or de iubire." ("Luceafrul") , "... - Astfel de noapte bogat Cine pe ea n-ar da viaa lui toat?" ("Sara pe deal") 4. Poezia de inspiraie folcloric: Interesul lui Eminescu pentru creaia popular se manifest din copilria petrecut la Ipoteti, cnd "biet fiind, pduri cutreieram", poetul nsui fiind un pasionat culegtor de folclor. Peregrinrile prin ar cu trupa de actori, din Moldova n Transilvania, pn la Blaj i satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade; legende, doine i de a-i

hrni sufletul cu aceste "nestemate". Indirect, Eminescu intr n relaie cu folclorul romnesc studiind opera lui Hadeu sau citind culegerile de creaii populare, n special pe cea alctuit de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorific n poezia sa creaiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, nnobilndu-le cu idei filozofice, cu noi semnificaii: "Clin (file din poveste)", "Ce te legeni", "Somnoroase psrele", "La mijloc de codru", "Revedere", basmul Ft-Frumos din lacrim" i bineneles capodopera sa, "Luceafarul". Poezia "Revedere" (1879) este prima creaie n care Eminescu pstreaz metrica popular, motivul codrului, ca simbol al eternitii universului, n care omul este efemer: "Numai omu-i schimbtor, Pe pmnt rtcitor. Iar noi locului ne inem, Cum am fost aa rmnem." Rdcinile viziunii lirice adnc nfipte n spiritualitatea poporului din care s-a nscut sunt mrturisite chiar de Eminescu ntr-o nsemnare fcut pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar". 5. Poezia cu tema filozofic: Poezia filozofic nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercattorii operei eminesciene au ajuns la concluzia c majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu ntrebri asupra existentei, ncercnd s dea si rspunsurile la aceste ntrebri, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta ntre aspiratiile lor si realitatea nconjurtoare. Motivele cele mai des ntalnite n opera filozofic sunt: timpul (Gloss, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugciunea unui dac), geniul si singurtatea (Luceafrul), cunoasterea prin contemplare(Gloss), moartea. Poetul porneste n gndirea sa de la Kant, de la care mprumut ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale crui categorii le reduce la una singur: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor ntre cunoasterea noastr si realitatea obiectiv, dar ajunge la o solutie diferit de aceea a maestrului. In formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva dect reprezentarea mea:"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el ntr-o formul pregnant. Aceasta nseamn reducerea ntregii existente la planul unic al subiectivittii. De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat c exist n noi ceva mai adnc dect noi nsine: eul care si-a gsit sinele, acela care const ntr-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depseste limita cerut de voint, pentru serviciul creia s-a nscut. Un instrument indispensabil al geniului este fantezia creia i revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii . Att la Scopenhauer ct si la Eminescu se ntalneste idee de singurtate a geniului. El este expresia cea mai nalt a desctusrii prin art si reprezint depsirea, pn la negarea lucrului n sine, a celor dou stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativ si abstract si se reaseaz n indiferenta obiectului atemporal. Recinoscnd identitatea metafizic a tuturor fiintelor, geniul cade n izolare. El devine inapt de a mai gndi n comun cu ceilalti, si oamenii, zdrobiti de superioritatea, adic de lrgimea sferei sale de gndire, l ocolesc. Marile teme ale universului eminescian a) Natura - tem romantic i de specific naional: - natura - mod de a exprima armonia i echilibrul - ca o concepie despre lume i via a poporului romn - Mai am un singur dor, Revedere.

- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om i natur - Revedere, O, mam, Lacul, Dorina, Sara pe deal, i dac... - natura - mod de a sugera valorile eului poetic - Sara pe deal- omul centru al universului Scrisoarea I- spiritul generator al lumii. b) Iubirea - lege fundamental a universului - genereaz lumea prin unirea principiilor masculin i feminin, a spiritului cu natura - tem romantic - Luceafrul Primind o alt lege": - iubirea - valoare romantic fundamental - Luceafrul- o or de iubire " pentru venicia sa. - iubirea - lege generatoare a armoniei i echilibrului - Sara pe deal. - iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere. c) Istoria - exaltarea trecutului glorios i critica prezentului deczut: - evaziunea n trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul - Scrisoarea III. - Mircea - tipul domnului patriot, opus liberalului demagog. - rolul literaturii n viaa social-istoric - Epigonii. istoria - prilej de meditaie pe tema fortuna labilis - Memento mori, mprat i proletar. critica prezentului deczut - punct de conexiune cu atitudinea critic realist n Scrisori.

d) Omul i societatea - tem realist a universului eminescian: - Garabet Ibrileanu Spiritul critic n cultura romneasc- Eminescu -culme a spiritului critic n Moldova. - critica societii burgheze - instituii, moravuri, ideologie - Scrisoarea I, Scrisoarea III, mprat i proletar. - tipuri realiste - proletarul (mprat i proletar), demagogul (Scrisoarea III). e) Contiina - drumul cunoaterii de sine - soarta omului de geniu - tem spe cific eminescian: - caracterul excepional al celui ce dobndete cunoaterea de sine -Scrisoarea I. - raportul dintre contiin i uniyers - raportul omului de geniu cu societatea -Povestea magului cltor n stele. - rolul omului de geniu - Luceafrul, Od (n metru antic), Scrisoarea I. - izolarea i nstrinarea omului de geniu - Luceafrul, Gloss.

Universul liric bacovian Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul sau volum de poezii, Plumb, prin care se impune ca un poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua in poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte, tratand teme legate de peisajul varstelor geologice, de decorul asezarilor lacustre, ca si de viziunile provinciale mohorate si funebre din volumul Plumb. Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput cum avea sa scrie E.Lovinescu o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator,[] o atmosfera de plumb, in care pluteste obsesia mortii si a neantului, o descompunere a fiintei organice. Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, inabusitor; orizontul intre marginile caruia aceasta poezie isi vibreaza acordurile sumbre este inchis, cenusiu, strabatut de corbi negri, care taie vazduhul diametral. In volumul Plumb, se creeaza indeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, reci, a zapezilor nesfarsite, care iarna ingroapa totul sub caderile lor continue, viziunea ospiciilor, abatoarelor. Cu volumul Scantei galbene (1926) orizontul poeziei bacoviene pare sa se lumineze un moment, umbra continua de plumb e data putin la o parte, si in locul privelistilor dezolante, se profileaza burguri medievale si voievozi in haine violete, dintr-un indepartat secol al XV-lea. Atmosferei macabre si apasatoare i se substituie acum un aer de idila primavaratica, madrigalul in locul litaniei si ironia isi schiteaza zambetul complice. In volumele Cu voi (1936) si Stante burgheze (1946) fibra ironica este adancita cu mijloace rafinate si imbogatita cu umor fin si discret. Deznadejdea surda a poetului si crisparea sufleteasca este inchisa in versuri reflexive, de o notatie mai mult enigmatica, ambigua. In general, Bacovia este un poet al orasului provincial. Poetul acorda atentie deosebita descompunerii oraselului provincial, mizeriei izolate; manifesta o preferinta maladiva pentru anotimpul galben al toamnei, cand natura se pregateste de hibernare si cand invelisul vegetal se ofileste, se usuca, piere descompus. Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastra. Peste targ, pretutindeni ploua fara incetare, obsedant, aparator, rece si dezolant ca in poeziile: Note de toamna; Rar; Ploua: Ploua, ploua, ploua Vreme de betie Si s-asculti pustiul Ce melancolie! Ploua, ploua, ploua. (Rar) Toamna Bacoviana e sumbra, mohorata, infiorata de frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului calcat in picioare pe trotuare, de melancolia sumbra a tuberculosilor. Intregul peisaj

e cuprins de fiorul inghetat al toamnei, al decorului macabru pe care anotimpul galben il evoca poetului: E toamna, e fosnet, e somn Copacii, pe strada, ofteaza E tuse, e planset, e gol Si-i frig, si bureaza (Nervi de toamna). Atmosfera pluvioasa serveste ca fundal preferat gravei tristeti a poetului, ea fiind inlocuita uneori cu tacerea apasatoare a iernii, strabatuta din cand in cand de croncanitul cardurilor negre de corbi. Iarna bacoviana nu este surprinsa in maretia ei, ci poetul ii surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie si de fulgi, de frig si de singuratate, caracteristic mai ales inceputului anotimpului alb: Si toamna si iarna Coboara-amandoua Si ploua si ninge Si ninge si ploua (Moina). Uneori exista impresia unei inzapeziri totale, a unei izolari complete a oamenilor intre ei. Intregul targ pare a fi transformat intr-un cimitir, usile nu se mai pot deschide, zapada a invadat totul: E ziua si ce intuneric Mai spune s-aduca si lampa Te uita, zapada-i cat gardul Si-a prins promoroaca si clampa. (Decembre) Primavara bacoviana este lipsita de tumultul, de veselia, de sperantele pe care le aduce acest anotimp. Reinvierea naturii, care este pentru poet doar o noua primavara pe vechile dureri, ii trezeste melancolia si-i intensifica pana la infiorare gandul unei existente inutile: Melancolia m-a prins pe strada Sunt ametit

Oh, primavara iar a venit Palid si mut Mii de femei au trecut Melancolia m-a prins pe strada. (Nervi de primavara) Vara, poetul este coplesit de arsita dogoritoare si invadat de miasmele pe care le exalta descompunerea materiei organice sub soarele torid: Sunt cativa morti in oras, iubito Chiar pentru asta am venit sa-ti spun Pe catafalc, de caldura-n oras Incet, cadavrele se descompun. (Cuptor) In poezia bacoviana , se infiripa din diferite elemente, sumbre, intunecate de cele mai multe ori, o viziune de infern, viziunea unui infern in care existenta normala nu este posibila, a unei lumi care rupe echilibrul moral al fiintelor ce o populeaza. In acest univers bacovian, ros de mizerie, in care oamenii isi pierd luciditatea, controlul, iubirea pare a se supune acelorasi legi implacabile. Iubirea bacoviana poarta deci si ea amprenta descompunerii, a perisabilitatii.Cu toate acestea, poetul peregrinarilor interminabile, sfasiat de chinurile sale interioare, poarta cu sine, desi timid si insuficient conturat, un vis de iubire pa care I-l sugereaza chipul pur al unei fete, rascolita si ea de sentimentul singuratatii interminabile si de dorinta implinirii, prin totala devotiune, a unui ideal de dragoste din ce in ce mai estompat. Viziunea aceasta, pe care o simte ca pe o himera, este cultivata cu o nemarginita sfiala, cu o delicatete si pudoare care ii sunt specifice.Dar, speriat parca de umbra propriului vis, poetul isi reia vagabondajul, devenit o modalitate dominanta de existenta. Intr-adevar, e aproape de necrezut cat de nefericit se simte poetul intre cei patru pereti ai camerei lui si cum cauta in permanenta linistea in ratacirile sale fara de sfarsit: Pe drumuri delirand, Pe vreme de toamna (Spre toamna) Plangeam, si rataceam pe strada In noaptea vasta si senina (Fanfara)

Influentat, intr-o oarecare masura, de E. Poe, Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine (modele pe care le si recunoaste, dealtfel, in poezia sa), Bacovia, poet simbolist, isi exteriorizeaza impresiile, prin corespondente muzicale, dar si prin variante de tonuri de culoare si folosind aceleasi culori in relizarea tablourilor poetice:negrul rosul, violetul, galbenul. In coloristica bacoviana, abunda negrul, culoarea mortii, sugerand carbonizarea, trecerea in lumea anorganica. In poezia intitulata chiar Negru, alaturarea florilor carbonizate de sicriele metalice, arse si negre, de vesmintele funebre, creaza o atmosfera de infern. Albul,culoarea puritatii, capata la Bacovia o nuanta de tenebros. Amestecul caleidoscopic al negrului cu albul genereaza la Bacovia cenusiul, plimburiul deprimant, ca in poezia Plumb, in care imensitatea cenusiului starneste o tristete iremediabila, vecina cu moartea. Ca sa transcrie sentimentul tristetii sfasietoare, poetul ii altura violetului, galbenul: In toamna violeta,/Pe galbene alei. Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului si a mizeriei: Si noaptea se lasa Murdara si goala Si galbeni trec bolnavi Copii de la scoala Bacovia este un inadaptat in societate ca si Eminescu si la fel ca acesta, manifesta a aversiune puternica fata de aceasta oranduire, isi deplange soarta care-l obliga sa traiasca intr-o societate cladita pe inechitate. De aceea universul sau il vor forma: copiii si fecioarele tuberculoase, palidele muncitoare, poetul insusi ratacind fara sens prin parcuri solitare, ascultand somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza. Culorile sale sunt concentrate - dar abunda negrul, culoarea mortii, albul capata o nuanta de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei, cenusiul care sugereaza singuratatea vecina cu moartea. Mai intalnim violetul, galbenul, rosul incidental, verdele, griul, fumuriul etc.

Universul bacovian
(Bacovia n 10 poeme, V. Fanache, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002)

1. Elementele eseniale ale operei lui Bacovia

Plnsul materiei (Lacustr, Rar); Banalizarea tragicului i Cetatea blestemat (Plumb de toamn, Nervi de toamn); Decorul de doliu (Tablou de iarn, Negru); Erotica (Decembre, Plumb); Ironia, interogaia, tcerea (Plumb de iarn, Tcere)

2. Statutul liricii bacoviene n raport cu poezia francez decandent

Bacovia este singurul poet romn a crui oper are rdcini n lirica decadent, consider autorul; Decadena este perceput ca o etap estetic, dar i istoric: Decadentul ar fi simbolistul rebel, nihilist, anxios i melancolic, rupt de via i ncreztor n propria lui oper; poetul boem i nocturn, ghidat de ntmplare, bahic, bolnav i nebun;

3. Bacovianismul
Abordeaz, ntr-un spirit sincronic, motive comune cu orizonturile tematice expresioniste: oraul, rzboiul, mortul viu n descompunere, dar este eronat s-l etichetm drept expresionist; Termenul cel mai potrivit, n viziunea lui V. Fanache, pentru a desemna originalitatea poetului i alinierea liricii sale la spiritul veacului este bacovianism; Aceste notaii preliminare sunt necesare pentru nelegerea liricii bacoviene, care st sub semnul cderii ontologice i a dizolvrii n neant;

4. Starea cosmosului
Trstura definitorie a poeziilor: cderea existenial a universului i a fiinei; totul se revendic de la plumb, ca simbol al nceputului i sfritului lumii; O prim trstur a liricii bacoviene este starea cosmosului, surprins ntr-o ireversibil cdere; n aceast continu degradare, obiectele sunt unificate, printr-un misterios sunet, care este plnsul materiei, un ciudat lamento de corpuri n destrmare; Acest neant lacrimal este surprins mai ales n poemul Lacustr, unde plnsul cosmosului este nsoit de cel al fiinei; Ploaia devine un factor erodant i n poezia Rar, ce exprim aceeai viziune antiutopic, nencreztoare n romantismul stimulat de vise;

5. Proza omului concret

Acest univers, ce tinde s se prbueasc n abis, este nsoit de prozaomului concret care triete n oraul-trg, denumit de poet Cetatea blestemat pentru c prezint semnele inevitabilei cderi; Aceast stare este privit cu luciditate i ironie, pn la sarcasm; Lumea din Plumb de toamn pare a fi stpnit de un ru iremediabil; Aceast stare delirant va determina criza de identitate, ce oscileaz ntre doi poli: oraul, ca simbol macrosocial i eul liric, ca simbol al individului; Nervi de toamn surprinde criza de identitate ntr-un raport tragic individ-societate, fiinnefiin, ntr-o cdere ireversibil;

6. Cromatica decorului
Cromatica decorului este pe msura spaiului i a strii cosmosului; Culorile predominante sunt: alb, galben, violet, verde i negru, toate avnd conotaii funebre; Inadecvarea culorii la obiect sugereaz nstrinarea fiinei; Nuanele decoreaz pentru a revela carbonizarea diferitelor forme de existen: ninsoarea n cdere contureaz un spaiu funerar (Tablou de iarn), iar negrul tinde s cuprind ntreaga suflare (Negru);

7. Erotica bacovian
Fie c femeia este prezent sau nu n discursul poetic, erosul este i el un semn al cderii exterioare i luntrice, nefiind altceva dect un semn al morii; Decembre surprinde un eu dornic de a nu muri, dar exteriorul asalteaz cldura salonului;

 n cderea lor, obiectele i fiinele se transform n plumb, simbol al degradrii: flori de pumb, sicrie de plumb, aripi de plumb, amor de plumb; Plumb este cntecul iubirii pierdute.

8. Mtile eului liric

Aproape tot ce a scris poate fi citit ntr-o lectur ironic; ironia rezult din plictisul fa de via i din neputina de a te sustrage cderii existeniale; Hohotul sec exprim sarcasmul, considerat o component a ironiei tragice ( Plumb de iarn); Dac totul st sub semnul ironicului, ntrebarea este urmat de tcere, ca absen a rspunsului; Saltul interogativ poate fi actul unui eu nnebunit de universul mut; Tcerea este superioar cuvntului, care este limitativ, cci ea exprim absolutul, nespusul (Tcere);

9. Concluzii
ntreg universul bacovian st sub imperiul plumbului, care sugereaz grania dintre via i moarte; Aceast descoperire a plumbului, ca simbol al produsului final n care se transform universul i omul, determin o schimbare radical a discursului liric n literatura romn; Dac numirea absolutului constituie cheia poeziei moderne, atunci acesta, n viziunea lui Bacovia se nchide n cadrul noiunii de plumb; Analizat din perspectiva psihologiei creatoare a poetului, universul liric bacovian ne apare drept produsul experienei decadente, aliniindu-se la spiritul veacului, ntr-o direcie similar liricii moderne.

Lucian Blaga
- Universul Poetic -

S-a nascut la 5 mai, 1895, n satul Lancrm, Alba; fiul preotului Isidor Blaga. Studiile: Scoala primar la Sebes, gimnaziul si liceul la Brasov (liceul Andrei Saguna) si la Sibiu Seminariul Teologic. Din 1917 studiaz filozofie la Viena, unde-si ia si doctoratul. Revenind n tar intr-n publicistic , fiind redactor la Cultura din Cluj, si la Banatul la Lugoj. Din 1926 intr n diplomatie, fcnd parte din corpul diplomatic romnesc din Varsovia, Viena, Praga, Lisabona si Berna. Paralel elaboreaz o valoroas oper politic si filozofic, recunoscut prin intrarea n Academie n 1937. Cu acest prilej rosteste discursul de receptie Laud satului romnesc. n 1938 este numit profesor universitar la catedra de filozofie a universittii din Cluj. Dup instalarea regimului comunist, considerat idealist si refuznd s falsifice filozofia prin prisma materialismului dialectic, refuznd s-si renege conceptia, Blaga este nlturat de la catedra universitar, devenind simplu bibliotecar la Biblioteca din Cluj. Opera: Poet si filozof, Blaga este creatorul unui sistem filozofic propriu, original. I. Poezia Poemele luminii (1919) Pasii profetului (1921) n marea trecere (1924) Lauda somnului (1929) La cumpna apelor (1933) La curtile dorului (1938) Nebnuitele trepte (1943) Postum: Poezii (1964) - grupeaz creatiile din ultima perioad a vietii II. Filozofie: Trilogia cunoasterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Trilogia cosmologic III. Dramaturgia: Zamolxe, Mesterul Manole, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Anton Pann, etc. IV. Aforizme, cugetri, mrturisiri: Pietre pentru templul meu, Viscobolul, Elanul insulei

Creatia poetica a lui Lucian Blaga a evoluat atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie. Etapele de creatie sunt determinate de specificitatea lirica a volumelor de poezii, in care evolutia filozofica este evidenta. "Poemele luminii" (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu Cosmosul. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Cateva idei semnificative ilustrate in poeziile acestui volum: - cunoasterea inseamna iubire, idee programatica in poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", ce s-ar putea ilustra sugestiv cu versurile de la inceputul si finalul poeziei: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte." - iubireaeste o cale de comunicare cu Universul, dar numai prin intermediul bataii inimei

iubitei: "si sub glii ti-am auzit/ a inimei bataie zgomotoasa./ Pamantul raspundea." ("Pamantul"); - trupul arde "ca-n flacarile unui rug" ("Noi si pamantul"), iar viata murmura in poet ca "un izvor navalnic/ intr-o pestera rasunatoare" ("Nu-mi presimti?"); - tristetea poetului nu este un sentiment pentru sine, ci o revarsare asupra intregului univers: "Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata/ durerea,/ ce-o simt, n-o simt in mine,/ in inima,/ in piept,/ ci-n picurii de ploaie care curg" ("Melancolie"); - eul poetic nu se simte ingradit nici de timp, nici de spatiu ("Gorunul"), viziunea sa asupra mortii fiind acum, la inceputul creatiei, doar presimtire: "Presimt:/ frumoase mani, cum imi cuprindeti astazi cu/ caldura voastra capul plin de visuri,/ asa imi veti tinea odata/ si urna cu cenusa mQa."("Frumoase maini") ori comuniune desavarsita cu stramosii, care traiesc in urmasi viata prea repede curmata: "Se spune, ca stramosii, care au murit fara de vreme,//vin sa-si traiasca mai departe/ in noi/ viata netraita." ("Liniste"). - prin strigatul "Sunt beat de lume si-s pagan", Blaga descopera ca raportul dintre bine si rau se afla intr-o necesara interdependenta pentru stabilitatea deplina a Universului, ca doua forte contradictorii ce compun echilibrul: "De unde-si are raiul - / lumina? - Stiu: il lumineaza iadul/ cu flacarile lui! " ("Lumina raiului");

Stilul se caracterizeaza prin faptul ca poeziile acestui volum sunt construite in jurul unei metafore revelatorii. "Pasii profetului" (1921) prevesteste inca din titlu o schimbare de atitudine, ce va deveni mai evidenta in volumele urmatoare, dominanta fiind reflexivitatea trairilor nemijlocite, cugetarea. - poemul cel mai semnificativ al acestui volum este "Moartea lui Pan". Pan simbolizeaza pentru poet ipostaza cunoasterii prin participarea la ritmurile interioare ale cosmosului. Pan este zeul naturii, fiind contemplat de la distanta, "e orb si e batran", "zace" intr-o mare tacere, regasindu-se prin "muguri" si "miei". Pan reprezinta eul anonim, care nu vorbeste pentru a nu tulbura materia primara, presimtind insa spaima in fata inevitabilului. Razele de lumina patrund pana la pestera lui Pan si-1 fac sa vada transformarile lumii, apoi dispare, "a treia zi si-a-nchis cosciugul ochilor de foc.//Neispravit ramase fluierul de soc." - "Vara" si "in lan" sunt pasteluri spiritualizate pe tema expresionismului, anotimpul facand ca, sub soarele dogoritor, iubirea sa fie nascatoare de suflete: "De prea mult aur crapa boabele de grau//Pe buzele ei calde mi se naste sufletul."; - poezia "Din copilaria mea", dedicata nepoatei sale, Gigi, semnifica intoarcerea la mitul copilariei: "Eram mic/ si singur socoteam: ea mi-e aproapele/ si o iubeam./ Si ma credeam un mucenic."

- sufletul prea plin al poetului are nevoie de un invelis pe masura si el invoca giganticele formatiuni geologice sa-i dea un trup in care sa incapa o simtire prea mare pentru om:

"Dati-mi un trup/ voi muntilor,/ marilor,/ dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/ in plin! / Pamantule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei napraznice inimi// Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup." ("Dati-mi un trup voi muntilor"). - poetul se simte obosit de prea multa vitalitate, de prea mare simtire, de "trecutul ca un orb": "Eram asa de obosit/ si sufeream./Eu cred ca sufeream de prea mult suflet". ("Leaganul") "in marea trecere" (1924) Volumul debuteaza cu un moto sugestiv pentru viziunea poetului privind conceptul filozofic de timp: "Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea." Preocuparea lui Lucian Blaga pentru timp se exprima in cele trei ipostaze de manifestare: fugit ireparabile tem pus (timpul se scurge ireversibil - n.n.), fortuna labilis (soarta este schimbatoare -A7.V), vanitas vanitatum (desertaciunea desertaciunilor - n.n.). Vitalismul, trairea intensa se estompeaza, problematica filozofica se amplifica tulburator. - natura isi pierde inocenta si infatisarea paradisiaca, iar poetul se simte instrainat de ea, de radacinile sale: "De nicaieri pamantul/ nu m-a chemat./ Sunt blestemat! " ("Cuvantul din urma"), - in poezia "Scrisoare", poetul se autodefineste printr-o interogatie asupra sensurilor existentei: "De ce m-ai trimis in lumina, Mama,/ de ce m-ai trimis?", se simte batran de neputinta si se preocupa acum de marile probleme ale Universului: "Sunt mai batran decat tine, mama,/ ci tot asa cum ma stii:/ adus putin din umeri/ si aplecat peste intrebarile lumii." - "in marea trecere" mediteaza asupra sensurilor eterne ale existentei de care se simte structural legat pe vecie: "Nimic nu vrea sa fie altfel decat este." - satul in conceptia lui Blaga este mai mult decat un mit al miturilor, el devine suflet, are alte dimensiuni existentiale, mult mai profunde decat orice alta entitate a Universului: "Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat. / Aici orice gand e mai incet,/ si inima-ti zvacneste mai rar,/ ca si cum nu ti-ar bate in piept/ ci adanc in pamant undeva." ("Sufletul satului"); - pentru multele intrebari existentiale care-1 apasa, poetul se simte vinovat de a medita la ele, de a fi tins spre valori, altele decat cele consfintite prin traditia milenara a generatiilor: "Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea/ ca un muschi stramosesc./ O, de ce am talmacit vremea si zodiile/ altfel decat baba ce-si topeste canepa in balta?" ("Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea"). "Lauda somnului" (1929) evoca probleme existentiale, asupra carora poetul mediteaza cu atitudine superioara spiritual. - volumul se deschide cu o poezie intitulata sugestiv "Biografie", in care Blaga mediteaza asupra conditiei omului in lume: "Unde si cand m-am ivit, nu stiu,/ din umbra ma ispitesc singur sa cred/ ca lumea e o cantare."; - viziunea asupra mortii nu mai este, ca la inceputul creatiei, o presimtire, ci o asociaza cu motivul somnului, poetul insusi simtindu-se legat de ideea increatului, ceea ce face

posibila iesirea din timp: "in somn sangele meu ca un val/ se trage din mine/ inapoi in parinti." ("Somn"); - poezia "Paradis in destramare" valorifica, intr-o maniera individuala, motivul biblic al apararii drumului "spre pomul vietii" de catre heruvimi si sabie de flacari, exprimand starea de istovire si sentimentul de singuratate intr-o lume care si-a pierdut sacralitatea, iar veacul se afla in declin si se indrepta spre pieire: "paianjenii multi au umplut apa vie,/ odata vor putrezi si ingerii sub glie,/ tarana va seca povestile/ din trupul trist." "La cumpana apelor" (1933) si "La curtile dorului" (1938) cuprind poezii de inspiratie folclorica, mitologica, in care teama de moarte este evidenta: "De ce imi e asa de teama mama -/ sa parasesc iar lumina?" ("Din adanc"). Cateva titluri de poezii ce apartin acestor volume: "Sta in codru fara slava", "Belsug", "Ursul cu crin", "La curtile dorului", "Ciocarlia" etc. "Nebanuitele trepte" (1943) exprima o impacare a poetului cu universul, poemele sunt incarcate de speranta, de incredere in germinatie. - nasterea, venirea in lumina, care era tragica in volumele anterioare, este aici privita ca o binefacere, cu o bucurie a vietii: "Sat al meu, ce porti in nume/ sunetele lacrimei,/ la chemari adanci de mume/ in cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ si poteca patimei.// in tine cine m-a chemat/ fie binecuvantat,/ sat de lacrimi fara leac." ("9 Mai 1895"); - poezia "Autoportret" constituie o confesiune spirituala a poetului despre sufletul sau, aflat in continua cautare de impliniri: "Lucian Blaga e mut ca o lebada./in patria sa/ zapada fapturii tine loc de cuvant./ Sufletul lui e in cautare/ in muta, seculara cautare/ de totdeauna,/ si pana la cele din urma hotare.// El cauta apa,/ din care curcubeul/ isi bea frumusetea si nefiinta." Referindu-se la specificul creatiei lui Lucian Blaga, Tudor Vianu spunea: "Si daca poezia sa nu cucereste prin senzualitatea ei, ea vorbeste puternic printr-o substanta facuta din cele mai inalte nelinisti din cate pot atinge sufletul omenesc."

Tudor Arghezi - Universul poetic

Tudor Arghezi a contribuit in cea mai mare masura in emanciparea lirismului romanesc de sub influenta epigonismului posteminescian. Prin lirica sa Arghezi a revolutionat sensibilitatea si lexicul poetic romanesc; cu Argezi incepe un mod nou de a intelege si de a scrie poezie. Lirica argheziana socheaza prin noutatea ei: fata de seninatatea, armonia, reflexivitatea melancolica, gingasia, muzicalitatea liricii eminesciene, poezia argheziana se defineste prin expresia dura, violenta, dar tipica si expresiva. Chiar de la inceput lirica argheziana s-a definit prin contrastul violent dintre imaginea gingasa, rafinata, si expresia dura, aspra, care merge uneori pina la invectiva. Aparitia volumului Cuvinte potrivite (1927), a reprezentat un moment important in biografia spirituala a poetului, dar si un eveniment in evolutia liricii romanesti. Arghezi este poetul care a cunoscut drumul de la contestare la elogiu: Ion Barbu, Lucian Blaga, Eugen Ionescu au negat violent valoarea liricii argheziene, considerind-o lipsita de idee, construita dezagrabila. Elita criticii romanesti prin Eugen Lovinescu, George Calinescu si Serban Cioculescu, a recunoscut in Arghezi al doilea mare poet dupa Eminescu. Sursele inovatiei argheziene: 1.) Un contact cu totul nou cu creatia populara. Fata de inaintasii si contemporani sai, care au retinut din creatia populara expresia frumoasa, ingrijita, placuta, Arghezi retine cuvintul aspru, expresia dura dar autentica. 2.) O atitudine activa fata de materialul lingvistic. Arghezi a avut geniul limbii; el a dat drept de cetatenie tuturor cuvintelor limbii romane; poetul a imbinat ingenios neologismul rar cu arhaisme si termeni religiosi; poetul a modificat sensuri, acreat cuvinte noi, a obtinut efecte deosebite din ordinea si imbinarea cuvintelor. 3.) Experienta monahala. Anii petrecuti in manastire l-au influentat pe viitorul poet: i-au stimulat interesul pentru framintarile metafizice; i-au imbogatit lexicul poetic printr-un mare numar de termeni religiosi; sintaxa vechilor texte a influentat profund sintaxa poetica argheziana. 4.) Anii petrecuti in strainatate au contribuit la largirea orizontului sau spiritual, trezindu-i interesul pentru experientele moderniste. De numele lui Arghezi se leaga estetica uratului. Pentru prima data Arghezi valorifica cuvinte, expresii considerate pina la el ca fiind nepoetice. Obtinerea frumosului din elemente urate, dezagreabile, este marturisita progmatic in poezia Testament: Din bube mucegaiuri si noroi Iscat-am frumuseti si preturi noi. In lirica argheziana nu se poate vorbi de o succesiune a temelor, pentru ca poetul a cultivat simultan lirica erotica, filozofica, sociala etc. Temele lirici argheziene: 1. Arta poetica: Testament, Ruga de seara, Portret, Plugule 2. Poezia framintarilor metafizice: Psalmi, Duhovniceasa, Intre doua nopti, Doua stepe, Nehotarare 3. Lirica sociogonica: Cintarea omului 4. Lirica sociala: Cuvinte potrivite, Flori de mucigai, 1907. Peizaje 5. Lirica erotica: in toate volumele; Mirele, Mireasa, Cantec tacut Lirica universului mic: Carticica de seara, Cartea cu jucarii, Ce-ai cu mine vantule