Subiectul 1

Obligaia Noiunea, evoluia, structura, clasificarea i izvoarele obligaiilor

1. Terminologie Termenul de obligaie este susceptibil de mai multe nelesuri. Astfel,n sens restrains el semnific ndatorirea debitorului de a svri o aciune ori de a se abine de la svrirea ei sub sanciunea constrngerii. n sens larg, obligaia desemneaz raportul juridic obligaional care, n latura sa activ,cuprindedreptul creditorului de a pretinde debitorului su executarea unei prestaii sub sanciunea aplicrii constrngerii n caz de neexecutare,iar n latura sa pasiv, ndatorirea debitorului de a ndeplini o prestaie pozitiv sau negativ. Obligaia poate avea i nelesul de hrtie de valoare care confer posesorului calitatea de creditor al emitentului i dreptul de a primi un venit fix sub forma unei dobnzi pentru suma mprumutat.Etimologic, termenul obligaie provine din cuvntul latin obligatio care nseamn a lega(ligare) pe cineva , datorit (ob) neexecutrii prestaiei pe care o datora altuia. Noiunea i caracterele obligaiei civile Codul civil nu definete obligaia, n sensul su larg, de raport juridic specific. Asemenea definiii sunt ns numeroase n literatura juridic.Obligaia civil ca raport obligaional poate fi definit, fie din perspectiva laturii active a acestuia(ca drept al creditorului de a constrnge pe debitor s dea, s fac sau s nu fac ceva), fie din perspectiva laturii pasive (ca ndatorire a debitorului de a ndeplini o prestaie pozitiv sau negativ sub sanciunea constrngerii n caz de neexecutare voluntar ). Obligaia civil reprezint raportul juridic specific, n cadrul cruia, subiectul pasiv, numit debitor, i asum voluntar sau accept potrivit legii, o ndatorire de a da, a face sau a nu face ceva,imediat, ntr-un termen determinat, ori sub condiie, ndatorire a crei executare este pretins la scaden de subiectul activ numit creditor, sub sanciunea aplicrii constrngerii juridice n caz deneexecutare voluntar sau executare necorespunztoare. 1. Potrivit dispoziiilor art. 1164 NCC, obligaia este o legtur de drept n virtutea creia debitorul este inut s procure o prestai ecreditorului, iar acesta are dreptul s obin prestaia datorat. Din definiia legal, rezult urmtoarele: obligaia este o legtur de drept, un raport juridic; aceast legtur se nate din acele acte sau fapte juridicelicite sau ilicite care constituie izvoare ale obligaiilor, conformart. 1165 NCC; legtura se stabilete ntre creditor i debitor; debitorul este subiectul pasiv, inut s procure o prestaie celeilalte pri; dei textul nu prevede n mod expres, debitorul poate fi inut, n virtutea legturii juridice cu creditorul, i la o absteniune la inaciune;
1

 creditorul este subiectul activ, titularul dreptului ce poate fi realizat prin executarea prestaiei de ctre debitor (sau, dimpotriv, prin abinerea debitorului de la a face ceva ce ar fi putut s fac dac nu s-ar fi obligat). 2. n mod tradiional, obligaia (raportul juridic de obligaie) a fost definit ca raportul juridic n care o parte, numit creditor, poate pretinde celeilalte pri, numit debitor, s execute o prestaie sau mai multe prestaii, de regul, sub sanciunea constrngerii de stat[1]. Altfel spus, obligaia este legtura de drept (obiectul unei sanciuni statale) ce unete creditorul i debitorul[2]. n sens restrns, termenul obligaie denumete numai latura pasiv a raportului juridic obligaional, respectiv prestaia debitorului. Evoluia Luand ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit notiunea de obligatie, Codul civil roman din 1865, ca de altfel si alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811,cel elvetian din 1907 sau Codul federal elvetian al obligatiilor din 1881 si apoi din 1911, nu au definit aceasta institutie juridica. Acest lucru se explica prin adoptarea de catre redactorii codurilor respective a renumitei definitii a obligatiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligatia astfel: " obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura. In aceste conditii, sarcina definirii obligatiei civile a revenit doctrinei. Astfel au fost formulate mai multe definitii: " Obligatia este o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane, in virtutea careia, o parte, numita debitor, se obliga fata de alta, numita creditor, la executarea unei prestatiuni pozitive sau negative, adica la un fapt sau la o abstentiune. " Obligatia este raportul juridic in temeiul careia o persoana este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane. "Raportul juridic de obligatie poate fi definit ca acel raport in baza caruia o persoana, numita creditor, poate pretinde altei persoane, numita debitor, efectuarea unei anumite prestatiuni. "Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la alta persoana, numita debitor, o anumita prestatiune, pe care acesta este indatorat a o indeplini. "Obligatia este raportul de drept civil in care o parte, numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute o prestatie sau mai multe prestatii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regula, sub sanctiunea constrangerii de stat. " Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana numita debitor este tinuta fata de alta, numita creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat in caz de neexecutare de buna voie. " Obligatia este acel raport juridic in temeiul caruia o persoana numita creditor poate sa pretinda unei alte persoane numita debitor sa-i faca o prestatie pozitiva sau negativa, iar in caz de neindeplinire s-o poata obtine in mod fortat.
2

"Obligatia in sens larg este, asadar, acel raport juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor si caruia ii revine indatorirea corespunzatoare a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat in caz de neexecutare de bunavoie. In raport de definitiile enuntate, putem defini obligatia civila ca fiind raportul juridic in baza caruia creditorul are dreptul sa pretinda debitorului sa execute prestatia corelativa de a da, a face sau a nu face ceva.

Clasificarea obligatiei civile

Clasificarea obligatiilor se realizeaza in functie de urmatoarele criterii: izvorul obligatiei, obiectul obligatiei opozabilitatea obligatiei sanctiunea juridica dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati Clasificarea obligatiilor dupa izvoare Daca avem in vedere criteriul izvorului lor, obligatiile se clasifica astfel: Obligatii nascute din acte juridice obligatii nascute din acte juridice unilaterale; obligatii nascute din contracte; obligatii nascute din fapte juridice - obligatii care rezulta din fapte juridice licite: obligatii nascute din imbogatirea fara just temei; obligatii nascute din gestiunea de afaceri; obligatii nascute din plata nedatorata; obligatii care rezulta din fapte juridice ilicite . Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor O prima clasificare, in functie de acest criteriu, ne permite sa distingem trei categorii de obligatii: obligatii de a da; obligatii de a face; obligatii de a nu face. Obligatia de a da ( aut dare) inseamna indatorirea de a constitui sau a transmite un drept real. O asemenea obligatie este, de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de proprietate asupra lucrului vandut. In dreptul civil a da are un alt inteles decat in limbajul obisnuit, in care a da inseamna a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligatie de a face. Obligatia de a face (aut facere) reprezinta indatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru. De exemplu, obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului lucrul ce a format obiectul contractului de vanzare cumparare. Obligatia de a nu face (aut non facere) consta in indatorirea debitorului de a se abtine de la o anumita actiune. Aceasta obligatie are un continut diferit dupa cum este corelativa unui drept real sau unui drept de creanta.

A nu face, ca obligatie corelativa unui drept real, consta in indatorirea, generala si negativa, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu exceptia titularului dreptului real, de a se abtine sa faca ceva de natura a aduce atingere exercitiului dreptului de catre titularul acestuia. De exemplu, obligatia proprietarului vecin, precum si a celorlalte persoane, de a nu incalca dreptul de proprietate al vecinului. A nu face, ca obligatie corelativa unui drept de creanta, consta in indatorirea debitorului de a se abtine de la ceva ce ar fi putut sa faca, daca nu si-ar fi asumat o asemenea obligatie. De exemplu, obligatia pe care si-o asuma prin contract, proprietarul unui teren, fata de proprietarul vecin, de a nu sadi pomi la o distanta mai mica de 10 m de linia hotarului despartitor. Incepand cu a doua jumatate a secolului XX, in doctrina franceza, preluata apoi si de doctrina noastra, dupa obiectul lor, obligatiile au fost clasificate in obligatii determinate si obligatii de diligenta. Obligatia determinata (sau de rezultat) este o obligatie strict personala, sub aspectul obiectului si scopului urmarit, debitorul asumandu-si indatorirea de a obtine, un rezultat bine determinat, desfasurand o anumita activitate. De exemplu, in cazul contractului de vanzare cumparare, obligatia vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, in cazul unui contract de transport, obligatia carausului de a transporta marfa la o anumita destinatie. Obligatia de diligenta (sau de mijloace) consta in indatorirea debitorului de a depune toata staruinta pentru obtinerea unui anumit rezultat, fara a se obliga la realizarea acelui rezultat. De exemplu, obligatia medicului nascuta din contractul dintre medic si pacient, prin care medicul se obliga sa actioneze cu toata prudenta si diligenta pentru insanatosirea pacientului. In cadrul aceluiasi criteriu de clasificare, obligatiile se mai pot clasifica si in obligatii pozitive obligatiile de a da si obligatiile de a face si obligatii negative obligatiile de a nu face -. Clasificarea obligatiilor dupa opozabilitatea lor Dupa gradul de opozabilitate, obligatiile se clasifica in: Obligatii obisnuite; Obligatii opozabile si tertilor; Obligatii reale. Obligatia civila obisnuita reprezinta regula, iar celelalte categorii de obligatii sunt exceptii. Obligatia civila obisnuita este obligatia care incumba debitorului fata de care s-a nascut. Obligatiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligatii reale de a face, sunt indatoriri ce revin detinatorului unui bun determinat si care au ca izvor legea sau conventia partilor. Din definitia data rezulta ca obligatiile propter rem pot fi legale sau conventionale. Obligatie propter rem legala este cea prevazuta de art.74 din Legea nr.18/1991 republicata, care impune tuturor detinatorilor de terenuri agricole obligatia de a asigura cultivarea acestora si obligatia de a asigura protectia solului, care daca nu sunt respectate atrag sanctiunile prevazute de art.75-76 din aceeasi lege. Obligatie propter rem conventionala este, de exemplu, obligatia proprietarului unui fond aservit, asumata in momentul constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrarile necesare exercitiului servitutii. Indiferent de izvorul lor, legea sau conventia partilor, aceste obligatii reale greveaza dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia si se transmit o data cu bunul, fara nici o formalitate speciala pentru indeplinirea formelor de publicitate imobiliara. Obligatiile opozabile si tertilor - scriptae in rem, se caracterizeaza prin faptul ca sunt atat de strans legate de posesia unui bun, incat creditorul nu poate obtine satisfacerea dreptului sau
4

decat daca posesorul bunului va fi obligat sa respecte acest drept, desi nu a participat direct si personal la nasterea raportului obligational. Mentionam in acest sens obligatia cumparatorului unui bun ce formeaza obiectul unui contract de locatiune, reglementata in art.1441 Cod civil. Daca locatorul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul este obligat sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, cu exceptia cazului in care in contractul de locatiune s-a prevazut desfiintarea acesteia din cauza vanzarii. Clasificarea obligatiilor dupa sanctiunea lor Dupa sanctiunea lor juridica, obligatiile se clasifica in: obligatii civile perfecte; obligatii civile imperfecte.

Obligatia civila perfecta este acea obligatie a carei executare este asigurata, in caz de neexecutare de catre debitor, printr-o actiune in justitie si obtinerea unui titlu executor ce poate fi pus in executare silita. Obligatia civila imperfecta, numita si obligatie naturala, este acea obligatie care nu poate fi executata silit, dar daca a fost executata de buna voie, debitorul nu mai are posibilitatea sa ceara restituirea prestatiei. In legislatia noastra civila sunt reglementate expres doua cazuri de obligatii naturale, in art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil. Clasificarea obligatiilor dupa raportul cu modalitatile Dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati, obligatiile se clasifica in: obligatii simple; obligatii complexe. Obligatiile simple sunt obligatiile neafectate de modalitati si reprezinta raporturi juridice obligationale care au un creditor si un debitor, iar obiectul consta intr-o singura prestatie. Ele se mai numesc obligatii pure si simple, produc efecte ireversibile si se executa imediat dupa ce au luat nastere. Obligatiile complexe sunt acele obligatii afectate de modalitati, care prezinta particularitati in ceea ce priveste subiectele, obiectul si efectele lor. Modalitatile care afecteaza o obligatie civila sunt termenul si conditia.

Subiectul 1+3 Izvoarele obligatiilor

Prin izvor de obligatie se intelege sursa acestuia, adica actul juridic sau faptul juridic care da nastere unui raport juridic obligational. Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligatii contractele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele si legea. Contractul este definit in art. 942 Cod civil ca fiind acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic.
5

Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit si voluntar, din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre parti. In aceasta categorie sunt incluse: gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia; plata lucrului nedatorat sau plata indebitului. Gestiunea de afaceri consta in fapta unei persoane care, fara a primi mandat din partea altei persoane, administreaza gereaza interesele acesteia, dand nastere la obligatii reciproce. Ne aflam in prezenta gestiunii de afaceri ori de cate ori o persoana indeplineste, fara insarcinare prealabila, un act in interesul altei persoane. Plata lucrului nedatorat consta in fapta unei persoane de a plati unei persoane o datorie inexistenta sau pe care nu o avea, care da nastere obligatiei de restituire Delictul si cvasidelictul sunt definite in art. 998 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care, datorita imprejurarii ca au produs un prejudiciu altei persoane, obliga pe cel care a cauzat prejudiciul din vina sa, sa-l repare. Deosebirea dintre delict si cvasidelict consta in forma vinovatiei. Astfel, delictul este o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savarsita cu intentie, in timp ce cvasidelictul este o fapta ilicita savarsita fara intentie, din neglijenta sau imprudenta. Legea este considerata izvor de obligatie in masura in care prin lege se nasc, direct si nemijlocit, obligatii civile. De exemplu, obligatia de intretinere reglementata de art. 86 Codul familiei. In doctrina a fost criticata aceasta clasificare a izvoarelor de obligatii, cu motivarea ca este incompleta, deoarece nu face referire si la actul juridic unilateral, respectiv inexacta, pentru ca nu exista consecinte diferite in cazul delictului si cvasidelictului. Avand in vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligatii in: - acte juridice: contractul; actul juridic unilateral. - fapte juridice: fapte juridice licite; fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.