„Prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile
de preţ şi plăcute.”
Atât pentru minte, cât şi pentru suflet – şi de asemenea pentru trup
– legea lăsată de Dumnezeu este aceea că tăria se capătă depunând efort. Exerciţiul este cel care dezvoltă. În armonie cu această lege, Dumnezeu a avut grijă ca în Cuvântul Său să existe mijloacele pentru dezvoltare mintală şi spirituală. Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii au nevoie să le înţeleagă pentru a fi pregătiţi fie pentru această viaţă, fie pentru cea viitoare. Şi aceste principii pot fi înţelese de către toţi. Nici un om care are spiritul de a-i aprecia învăţăturile nu poate citi un singur pasaj din Biblie fără a câştiga din acesta vreun gând folositor. Dar cea mai valoroasă învăţătură a Bibliei nu trebuie câştigată prin studiu ocazional sau întrerupt. Marele său sistem al adevărului nu este prezentat în aşa fel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din comorile sale stau îngropate la o adâncime mare faţă de suprafaţă şi nu pot fi obţinute decât prin cercetare sârguincioasă şi efort neîncetat. Adevărurile care compun marele întreg trebuie căutate şi adunate, „puţin aici, puţin acolo”. Isaia 28,10 Când sunt căutate şi puse laolaltă în acest fel, se va descoperi că se potrivesc perfect unul cu celălalt. Fiecare Evanghelie este un supliment la celelalte, fiecare profeţie o explicaţie a alteia, fiecare adevăr o dezvoltare a unui alt adevăr. Tipurile modului de închinare iudaic sunt clarificate de către Evanghelie. Fiecare principiu din Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul său, fiecare fapt însemnătatea lui. Iar structura completă, ca plan şi execuţie, dă mărturie despre Autorul ei. Nici o minte în afară de a Celui Infinit nu putea concepe sau împlini o asemenea structură. Cele mai înalte facultăţi ale minţii omeneşti sunt chemate la o activitate intensă când se cercetează diferitele părţi scripturistice şi se studiază legăturile dintre ele. Nimeni nu se poate angaja într-un asemenea studiu fără să dezvolte puterea minţii. Iar valoarea mintală a studiului biblic nu rezidă numai în cercetarea adevărului şi ordonarea lui. Ea constă şi în efortul cerut pentru a pătrunde temele prezentate. Mintea ocupată numai cu chestiunile comune se piperniceşte şi slăbeşte. Dacă nu i se dă niciodată însărcinarea de a înţelege marile şi pătrunzătoarele adevăruri, îşi pierde după un timp puterea de creştere. Ca o apărare împotriva acestei degenerări şi ca un stimulent pentru dezvoltare, nimic nu poate egala studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ca mijloc de educaţie intelectuală, Biblia este mai eficientă decât oricare altă carte sau oricare alte cărţi luate laolaltă. Măreţia temelor ei, simplitatea plină de demnitate a afirmaţiilor sale, frumuseţea imaginilor ei înviorează şi înalţă gândirea aşa cum nimic altceva nu o poate face. Nici un alt studiu nu poate oferi o asemenea putere minţii, precum efortul de a prinde adevărurile formidabile ale revelaţiei divine. Mintea astfel adusă în contact cu gândurile Celui Infinit nu poate avea un alt curs decât acela al creşterii şi întăririi. Şi încă mai mare este puterea Bibliei în dezvoltarea naturii spirituale. Omul, creat pentru părtăşie cu Dumnezeu, nu-şi poate găsi decât într-o asemenea tovărăşie adevărata viaţă şi dezvoltare. Creat pentru a găsi în Dumnezeu cea mai înaltă bucurie a sa, el nu poate găsi în nimic altceva lucrul care să potolească focul inimii sau să satisfacă foamea şi setea sufletului. Cel care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu un spirit sincer şi educabil, căutând să-i înţeleagă adevărurile, va fi adus în legătură cu Autorul lui; şi nu există vreo limită a posibilităţilor lui de dezvoltare – în afară de cazul în care alege el însuşi aceasta. Prin diversitatea de stiluri şi subiecte, Biblia are ceva care să stârnească interesul fiecărei minţi şi să facă apel la fiecare inimă. În paginile ei, se găseşte cea mai veche istorie; biografiile cele mai aproape de viaţa reală; principii de guvernare pentru controlul statal, pentru administrarea bunurilor – principii pe care înţelepciunea omenească nu le-a egalat niciodată. Ea conţine cea mai adâncă filozofie, poezia cea mai delicată şi mai sublimă, cea mai patetică şi mai plină de pasiune. Scrierile biblice sunt infinit superioare ca valoare operei oricărui autor uman, chiar şi când se crede contrariul; dar când sunt privite în relaţie cu marele lor gând central, ele au un orizont incomparabil mai mare, de o valoare infinit mai mare. Privit în lumina acestei idei, fiecare subiect are o nouă semnificaţie. În adevărurile declarate cu cea mai mare simplitate sunt implicate principii care sunt tot atât de sus precum cerul şi care îmbrăţişează veşnicia. Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia gravitează oricare alta din întreaga carte, este planul de răscumpărare, refacerea în sufletul omului a chipului lui Dumnezeu. De la primul licăr de speranţă din sentinţa pronunţată în Eden şi până la ultima făgăduinţă slăvită a Apocalipsei, „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22,4) povara fiecărei cărţi şi a fiecărui pasaj din Biblie este desfăşurarea acestei teme minunate – ridicarea omului – puterea lui Dumnezeu, „care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Corinteni 15,57 Cel care pătrunde acest gând are înaintea sa un orizont nesfârşit de studiu. Are cheia care va deschide înaintea-i întreaga vistierie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ştiinţa mântuirii este ştiinţa tuturor ştiinţelor; ştiinţa care reprezintă studiul îngerilor şi al tuturor inteligenţelor din lumile necăzute; ştiinţa care angajează atenţia Domnului şi Mântuitorului nostru; ştiinţa care descoperă intenţia născută în mintea Celui Infinit – „care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16,25); ştiinţa care va constitui studiul celor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor fără număr. Acesta este cel mai înalt studiu în care îi este omului cu putinţă să se angajeze. El va da vigoare minţii şi va înălţa sufletul. „Un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce o au”. „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu”, zicea Isus, „sunt duh şi viaţă”. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” Eclesiastul 7,12; Ioan 6,63; 17,3 Energia creatoare, care a chemat lumile la viaţă, există în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt oferă putere; naşte viaţă. Fiecare poruncă este o făgăduinţă; acceptată de către voinţă, primită în suflet, aduce cu ea viaţa Celui Infinit. Transformă firea şi reface sufletul după chipul lui Dumnezeu. Viaţa astfel atribuită este susţinută în acelaşi fel. „Cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4) va trăi omul. Mintea şi sufletul sunt zidite din materialul folosit ca hrană pentru ele; rămâne doar ca noi să hotărâm cu ce vor fi hrănite. Stă în puterea oricărui om alegerea subiectelor cu care se vor ocupa gândurile şi care vor modela caracterul. Despre fiecare făptură umană care are privilegiul de a avea acces la Scripturi, Dumnezeu spune: „Îi scriu toate poruncile Legii Mele.” „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” Osea 8,12; Ieremia 33,3 Având Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile sale, fiecare fiinţă omenească, oricare ar fi starea pe care o are în viaţă, poate avea parte de tovărăşia pe care şi-o alege. În paginile lui, el poate conversa cu cei mai buni şi mai nobili reprezentanţi ai rasei umane şi poate asculta glasul Celui Veşnic când Acesta vorbeşte cu oamenii. În timp ce studiază şi meditează la temele asupra cărora „îngerii doresc să privească” (1 Petru 1,12), el se poate bucura de compania lor. El poate călca pe urmele paşilor Învăţătorului divin şi asculta cuvintele Sale, ca atunci când El propovăduia pe munte, pe câmp şi pe mare. Poate trăi în această lume în atmosfera cerului, împărtăşind celor întristaţi şi ispitiţi ai acestui pământ gânduri de speranţă şi o dorinţă fierbinte de a fi sfinţi, el însuşi venind mai aproape şi mai aproape în tovărăşia cu Cel Nevăzut; şi, asemenea celui din vechime care umbla cu Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de pragul lumii veşnice, până când porţile se vor deschide şi el va intra acolo. Nu se va simţi ca un străin. Vocile care îl vor întâmpina sunt glasurile celor sfinţi care, nevăzuţi, i-au fost tovarăşi pe pământ – glasuri pe care a învăţat de aici să le deosebească şi să le iubească. Cel care a trăit, prin Cuvântul lui Dumnezeu, în tovărăşie cu Cerul se va simţi ca acasă în compania Cerului.
A vorbi omului modern despre rugaciune ar parea la prima vedere un
lucru inutil. Oamenii moderni considera rugaciunea ca un fapt desuet, o superstitie, un misticism, un rest de barbarie sau de primitivism. In realitate, omul modern ignora aproape cu desavarsire rugaciunea si efectele ei. Cauza principala a acestei ignorante este faptul ca simtul sacrului s-a atrofiat in sufletul omului modern si ca rugaciunea a devenit o raritate. Foarte putini se roaga si, mai ales, foarte putini se roaga cu adevarat. Rugaciunea multora este sterila, deoarece nu traiesc sensul rugaciunii: sunt egoisti, falsi, mincinosi, farisei, orgoliosi, incapabili de credinta si iubire. In general, rugaciunea este un tipat de durere, un strigat de ajutor. Uneori, insa, ea devine o contemplatie senina a principiului imanent si transcendent al lucrurilor. Un act de iubire si de adoratie fata de Acela de la care provine minunea vietii. De fapt, rugaciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinta invizibila, cu Acela care este Creatorul a tot ce exista. Departe de a fi o recitare mecanica de formule, adevarata rugaciune este transfuzie de viata divina in sufletul credinciosului, o absorbtie a constiintei acestuia in Dumnezeu. Dar acest fenomen, in esenta, nu este de natura intelectuala sesizabila, de aceea ramane inaccesibil atat filosofilor, cat si savantilor. Caci, precum simtul frumosului si al iubirii nu depind de nici o cunostinta intelectuala, tot asa, simtul sacrului - simt al rugaciunii - nu depinde de silogisme intelectuale. Un om simplu, indiferent de gradul lui de inteligenta, il poate simti pe Dumnezeu tot atat de bine cum simte caldura soarelui sau parfumul florilor. Dar acest Dumnezeu, atat de accesibil celui care-L iubeste, se ascunde celui ce nu stie a simti si a iubi, ci doar cunoaste si intelege. Pentru a te apropia de Dumnezeu nu ai nevoie de ceremonii complexe, ori de jertfe sangeroase. Rugaciunea a devenit usoara, iar tehnica ei - simpla. Pentru a te ruga, nu ai nevoie decat de a face un efort de a tinde spre Dumnezeu. Acest efort trebuie sa fie mai mult afectiv decat intelectual. Scurta sau lunga, cu voce tare sau mentala, rugaciunea trebuie sa fie asemenea unei conversatii intre copil si tatal sau. Ne prezentam in fata lui Dumnezeu asa cum suntem. Te rogi in masura in care iubesti cu toata fiinta ta. Forma rugaciunii variaza de la cuvinte simple, spuse de taran in fata Rastignitului de la rascrucea drumurilor, pana la maretia coralelor si liturghiilor solemne care rasuna sub boltile catedralelor. Stapanul lumii accepta si cele mai smerite cuvinte de lauda ca si cele mai frumoase invocatii. Ba chiar si rugaciunile rostite in mod masinal si chiar numai aprinderea unei lumanari pot prezenta, desi in forma redusa, elanul spre Dumnezeu al unei fiinte omenesti. Cel ce se roaga sa fie vindecat de o boala organica poate ramane mai departe bolnav; in schimb, daca s-a rugat serios, trece printr-o transformare morala. Aceasta se caracterizeaza prin perseverenta in indeplinirea sarcinilor, printr-un simt al datoriei si al raspunderii, prin mai putine caderi in pacat si printr-o anumita bunatate si generozitate fata de altii. Incetul cu incetul, rugaciunea inteleasa in acest fel produce in suflet calm, liniste interioara, armonie intre activitatea nervoasa si activitatea morala, o putere mai mare de a suporta incercarile vietii: saracia, boala si moartea. Echilibrul cauzat de rugaciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav... Rugaciunea marcheaza pe credinciosii sai cu o caracteristica particulara: castitatea in privire, calm in atitudine, bucurie senina in expresie, curaj in conduita... Contactul cu Dumnezeu imprima in sufletul omului o pace care apoi radiaza din el si difuzeaza pretutindeni. In rezumat, simtul sacrului reprezinta, in raport cu alte activitati ale spiritului, o importanta deosebita. El ne pune in comuniune cu imensitatea misterioasa a lumii spirituale. Prin rugaciune, omul merge la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la om. Rugaciunea apare ca indispensabila dezvoltarii noastre integrale si armonioase. In nici un caz rugaciunea nu trebuie inteleasa ca un act pe care-l savarsesc numai oamenii ignoranti, needucati, slabi de inger, bolnavi sau cersetori. In realitate, actul de a te ruga nu este cu nimic mai rusinos decat actul de a manca, sau de a respira. Omul are nevoie de Dumnezeu, asa cum are nevoie de hrana si de oxigen. Este un adevar incontestabil ca atingerea scopului vietii cere dezvoltarea integrala si armonioasa a tuturor activitatilor noastre fiziologice, intelectuale si spirituale." Extrase din cel de-al doilea studiu "Se constata ca cel ce are simtul sacrului si se roaga, scade consumul de proteine si o energie noua, necunoscuta, tine locul unei hrane abundente... Un exemplu printre altele: aveam o pacienta care suferea de cancer al uterului si nu mai putea fi salvata. Dintr-o data, s-a trezit in ea simtul sacrului. N-a mai mancat nimic timp de 40 de zile, iar in acest timp se ruga cate 13 ore pe zi. Dupa 40 de zile ne-a dat voie sa o consultam. N-am mai depistat cancerul pentru care inchisesem la loc operatia. Era vindecata si intinerita. Au trecut de atunci zece ani si continua sa fie sanatoasa. O alta vibratie s-a nascut in ea. Simturile pervertite pana mai ieri de placeri gastronomice si sexuale trec la o viata noua - viata interioara, prin rugaciune. Schimbandu-se raportul si functia simturilor si trecand la un raport divin cu lumea, simturile care nu mai puteau controla poftele pacientului, deoarece erau decimate de vicii si abuzuri, isi revin prin rugaciune, se refac, se odihnesc. Odihna simturilor este necesara nu numai pacientului, ci si celui ce vrea sa evite sau sa previna imbolnavirea. E vorba de a dezvolta o noua deprindere si anume: aceea de a reduce la tacere vuietul fiziologic, cascada de excitatii si de forte centripete egoiste." "Forta rugaciunii declanseaza biocurenti electrici", spune Huxley. "Biocurentii corpului omenesc sunt inferiori, ca potential, curentului electric produs de dinam, dar, din punct de vedere calitativ, ei sunt superiori deoarece intretin viata si o cauzeaza. Electrofiziologia a descoperit cauzele bolilor intr-un plan mult mai subtil. Ea ne explica de ce violenta creeaza boli, de ce visele pot imbolnavi la fel de bine ca microbii, de ce virusurile sunt atat de puternice si de ce oamenii religiosi au o mai mare forta de rezistenta, desi sunt blanzi, moderati, generosi. Iubirea, nu cea erotica, ci aceea pe care a predicat-o Iisus si care implica servirea aproapelui, este un generator de biocurenti. Ca electrofiziologi, avem sentimentul ca <<sportul>> cel mai bun pentru organism este cel al credintei, al rugaciunii, deoarece prin acesta bioelectricitatea umana nu se concentreaza numai pe o portiune a scoartei cerebrale, ci se difuzeaza pretutindeni in organism..." "Realitatea este ca cei vindecati prin rugaciune devin dupa aceea cu totul alti oameni; parca ar fi primit botezul spiritului sfant: li se schimba chiar si temperamentul si caracterul, ba chiar si liniamentul corpului. Ma intreb de ce nu am folosi rugaciunea pentru a ne vindeca de bolile sociale, de rautatea lumii, de meschinariile educatiei noastre, de carierism, de avaritie, de erotism si de cerinta de dominare. Cu ajutorul rugaciunii, atomii omului, fiziologia lui intra in substratul divin al vietii. Bazat pe o serie de date anatomice si fiziologice, cred ca stimulul rugaciunii ajunge in neuroni, se propaga prin circuitele neuronale si cortico-subcorticale si de acolo se comunica ansamblului fiziologic. Celor ce se vindecau, Hristos le spunea: <<Credinta ta te-a mantuit>>, si adesea adauga: <<De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau>>. Caci, intr-adevar, boala este in cele mai multe cazuri o urmare a transgresiunii legilor firii, o neascultare de legile mantuirii. Cand inima omului se impietreste fata de legile naturale si se intoarce spre josnicie, boala se apropie cu pasi repezi. Mania, razbunarea, invidia, rautatea, remuscarea etc. produc in organismul uman o stare toxica, lucru evident pentru medic. Caci trupul omului, ca si sufletul lui, a fost facut sa fie bun; rautatea il imbolnaveste. Si din acest motiv, dusmania si ura sunt pacate grave. Iisus ne indeamna sa ne rugam si pentru <<vrajmasii nostri>>. Rugaciunea este o forta care restabileste echilibrul organic, reasezand toate celulele si functiunile corpului in fata puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obtin odihna si refacere, adica recreerea.