Probleme juridice privind continuturile negative din Internet

de Dr Horatiu Dan Dumitru

Articol publicat in Revista "Pandectele Romane" nr. 3/2003, 4/2003, 5/2003 6/2003 si
1/2004
Capitole
1. Consideratii generale
2. Tendinte actuale in procesul de reglementare a continuturilor in Internet
3.Pornografia adulta in Internet
4. Pornografia infantila in Internet
5. Rasismul si xenofobia in Internet
6. Insulta si calomnia in Internet
7. Paginile web de protest
8. Instructiuni de fabricare a materialelor explozive
9. Modalităţi speciale de diseminare a conţinuturilor negative
6. Insulta si calomnia in Internet

6.1. 10 septembrie 2003: La Copenhaga, echipa reprezentativa de fotbal a Romaniei

termina la egalitate, 2-2, in compania selectionatei similare a Danemarcei, o partida
decisiva pentru calificarea la turneul final al Campionatului European 2004. Arbitrul
intalnirii, elvetianul Urs Meier, defavorizeaza echipa Romaniei in momentele-cheie ale
partidei.
11 septembrie 2003: In Internet, un utilizator din Romania construieste o pagina Web in
cadrul careia este gazduit textul unei petitii adresata U.E.F.A., referitoare la arbitrajul
partinitor practicat, in mod constant, impotriva echipei nationale de fotbal a Romaniei.
Pagina cuprinde si un spatiu destinat mesajelor de la diversi utilizatori, in legatura cu
prestatia arbitrului Urs Meier. Continutul mesajelor variaza de la critici relativ ponderate,
pana la insulte, calomnii si amenintari adresate cetateanului elvetian. In mai putin de 24
de ore de la construirea site-ului, s-au inregistrat peste 6.000 de mesaje avand un continut
negativ.
De o parte, autorii mesajelor si-au exercitat un drept la libera exprimare. De cealalta
parte, demnitatea, onoarea si imaginea unei anumite persoane au fost considerabil lezate.
Intre cele doua parti se situeaza noile tehnologii care au facilitat transmiterea, mentinerea
si amplificarea continuturilor negative in cauza. In absenta serviciilor Internet, impactul
mesajelor critice (transmise prin mijloace clasice) asupra publicului larg si asupra lui Urs
Meier insusi ar fi fost cu mult mai redus, fara a-l priva insa pe acesta din urma de dreptul
initierii unor demersuri juridice reparatorii. Computerul si conexiunea cu World Wide
Web-ul au facilitat, in schimb, o intruziune mult mai profunda in sfera intima a persoanei
agresate verbal, o perceptie extrem de accentuata a limbajului defaimator de catre
aceasta, precum si expunerea nelimitata, in timp si spatiu, fata de terti, a unei imagini
publice serios deteriorate.
Care sunt, in acest context, limitele de manifestare, in Internet, a atitudinii critice fata de
o persoana determinata, fie ea privata sau beneficiind de o anume notorietate? Ofera
teritoriul cibernetic o libertate mai extinsa de exprimare, in raport cu alte forme de spatiu
public? Furnizorul de servicii Internet care gazduieste pagina continand mesajele
defaimatoare are obligatia de a sista serviciul de hosting? Ce mijloace – juridice si
tehnice – se gasesc la indemana victimei, pentru a elimina pagina Web respectiva? In ce
mod se poate indrepta victima impotriva calomniatorilor online, aflati in alte state? Sunt
doar cateva intrebari la care vom incerca, pe parcursul prezentei sectiuni, sa oferim unele
lamuriri si repere juridice.
Internetul reprezinta un camp de manifestare predilect pentru suporterii limbajului critic,
indiferent de temele pe care acestia le abordeaza mai mult sau mai putin explicit. Paginile
Web si, in special, camerele de conversatie abunda in declaratii critice, in schimburi
verbale de o duritate uneori extrema, intre persoane care formuleaza diverse opinii, fie ca
este vorba despre muzica, politica, ecologie, sex, droguri sau orice alta tema de interes
general.
Sub un anumit aspect, Internetul are vocatia de a fi un “Hyde Park virtual”, un loc in care
formele de protest cele mai variate se pot regasi cu usurinta, beneficiind adesea de
acoperirea anonimatului. Posibilitatea de a te adresa unui public nedeterminat, precum si
capacitatea tehnologica de a-ti ascunde indentitatea (1) amplifica doza de curaj de a
spune ceea ce gandesti despre ceva sau despre cineva. Oameni care in lumea reala sunt
lipsiti de indrazneala de a-si afirma public optiunile gasesc in Internet modalitatea ideala
de a se exprima aproape fara rezerve. Pe buna dreptate, un autor scria: “Desi creionul a
fost considerat intotdeauna mai puternic decat spada, astazi, revolutia tehnologica si
cresterea numarului de utilizatori online ne determina sa consideram tastatura
computerului drept cea mai puternica arma.” (2)
Din punct de vedere juridic, spatiul cibernetic are darul incontestabil de a potenta
exercitarea unui drept fundamental – dreptul la libera exprimare. Afirmand libertatea de
exprimare in teritoriul virtual – in speta, cea avand un continut critic si hipercritic -, nu
putem ignora limitele la care aceasta este, in mod obiectiv, supusa. La fel ca si in mediile
obisnuite, nu orice fel de afirmatii sunt ingaduite si nu orice fel de limbaj se bucura de
ocrotirea legii. Persoanele care au fost lezate prin folosirea unui limbaj insultator sau
calomnios se pot indrepta, pe cale penala sau civila, impotriva celor vinovati.
In aceasta sectiune a studiului ne propunem sa examinam tratamentul juridic al faptelor
de insulta si calomnie comise prin mijloace informatice, punand in evidenta elementele
caracteristice si deopotriva controversate ale solutiilor conturate, in prezent, in diferite
zone ale dreptului.
Vom analiza, in particular, problematica raspunderii juridice a furnizorilor de servicii
Internet, precum si dificultatile determinate de aplicarea legii in spatiu, in contextul
insultelor si calomniilor transmise prin mijloace informatice. In legatura cu aceste din
urma aspecte, precizam ca problematica lor poate fi, in egala masura, discutata in raport
cu orice alte tipuri de continuturi negative mediate electronic (pornografie, rasism etc.).
Frecventa ridicata, in practica internationala, a cauzelor concentrate asupra raspunderii
furnizorilor de servicii si a modului de aplicare a legii in spatiu, in legatura cu fapte de
insulta si calomnie (3) , ne-a determinat sa abordam aceste subiecte in prezenta sectiune,
pastrandu-ne insa convingerea ca anumite solutii si principii juridice aplicabile in acest
segment ar putea fi extinse – bineinteles, cu nuantarile de rigoare - si cu privire la alte
categorii de continuturi negative online.

6.2. O prima precizare care se impune este aceea ca, desi intelegem sa ne focalizam
analiza asupra insultei si calomniei, o serie de consideratii dintre cele care vor urma pot fi
valabile, pentru identitate de ratiune, si in cazul altor fapte comise prin intermediul
sistemelor informatice, de natura sa afecteze demnitatea, onoarea, autoritatea, siguranta
statului sau anumite relatii privind convietuirea sociala.
6.2.1. Ne referim, in acest sens, prin prisma legislatiei penale din Romania, la fapte
precum: ofensa adusa unor insemne (art.236 C.pen.), defaimarea tarii sau a natiunii
(art.236ą C.pen.), ofensa adusa autoritatii (art.238 C.pen.), ultrajul (art.239 C.pen.),
propaganda in favoarea statului totalitar (art.166 C.pen.), comunicarea de informatii false
(art.168ą C.pen.), propaganda nationalist-sovina (art.317 C.pen.), ultrajul contra bunelor
moravuri si tulburarea linistii publice (art.321 C.pen.), instigarea publica si apologia
infractiunilor (art.324 C.pen.).
In cazul faptelor enumerate, poate fi vorba despre diverse continuturi care se subsumeaza
exigentelor legale necesare pentru a ne afla in prezenta unor infractiuni. Aceste
continuturi sunt create si transmise pe cale electronica, in modalitati cum ar fi de pilda:
crearea unei pagini Web in care sunt caricaturizate insemnele Romaniei sau prin care este
insultat un functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de
stat, ori in care este elogiat un infractor notoriu. De asemenea, se pot imagina situatii in
care un participant la o discutie intr-o camera de conversatie difuzeaza stiri apte sa lezeze
siguranta nationala sau glorifica statul totalitar.
Dincolo de necesitatea adecvarii corecte a textelor legale incriminatoare la specificiul
faptelor savarsite online, atragem atentia asupra modului in care sunt evaluate
continuturile in cauza si pericolul social concret al faptei, astfel incat represiunea penala
sa nu afecteze dispozitiile art.30 din Constitutie. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in
exemplele evocate, este vorba despre continuturi cu caracter politic, in legatura cu care
delimitarea fata de sfera ilicitului penal nu este intotdeauna usor de realizat. De aceea, in
mod judicios se considera ca “Modul de interpretare a opiniilor intr-o sfera publica
virtuala reprezinta o provocare adresata justitiei, in sensul de a-si reconsidera etaloanele
de lucru. […] Amestecul dintre morala, politica, satira, interese de stat si libertati civile
continua sa alcatuiasca un camp minat, al carui caracter exploziv poate fi amplificat prin
dezvoltarea unui mediu dispersiv cum este Internetul.” (4)
6.2.2. Ilustrativ pentru aceasta problematica este un caz petrecut de curand in Germania.
Holger Voss, un tanar participant la un for de discutii in Internet, a redactat si a transmis
un mesaj al carui continut a determinat reactia parchetului local.
In grupul respectiv de discutii, un autor anonim (avand pseudonimul “Engine of
Aggression”) expediase in prealabil un mesaj prin care elogia masacrarea unor mii de
prizonieri de razboi talibani in Afganistan, de catre unitati ale Aliantei Nordului, sprijinite
de forte militare anglo-americane. (5) Holger Voss a transmis, dupa propria marturisire,
(6) o replica plina de sarcasm la adresa acestui mesaj, replica pe care organele de
cercetare penala germane au considerat-o o forma de apologie a infractiunilor, fapta
sanctionata de § 140 din codul penal al R.F.G. Mai precis, s-a apreciat ca, prin mesajul
sau, Holger Voss si-a manifestat acordul fata de atentatele teroriste din 11 septembrie
2001. (7)
Semnificative sunt doua elemente ale spetei. Intai, desi putea apela la un pseudonim, Voss
si-a semnat mesajul cu numele sau real, indicand, totodata, adresa sa de posta electronica.
Apoi, dincolo de ironia care razbate cu limpezime din text, mesajul lui Voss se incheie cu
precizarea ca a fost vorba de o atitudine sarcastica. In alti termeni, Voss nu era, in
realitate, un adept al terorismului si nu a salutat atentatele din 11 septembrie 2001,
intentia sa limitandu-se la a-si ironiza preopinentul. Aceste circumstante, corect evaluate,
nu puteau duce la concluzia extrema ca Voss ar fi inteles sa faca o apologie a
infractiunilor.
Cu toate acestea, organele de politie din orasul Münster, in urma unei sesizari anonime,
au initiat cercetari la furnizorul de servicii Internet care administra forul de discutii in
care a fost transmis mesajul incriminat, solicitandu-i datele de trafic ale expeditorului. Pe
baza acestor elemente, inclusiv a datelor de legatura obtinute de la furnizorul de acces
Internet, T-Online, politia a putut determina computerul de la care a fost expediat
mesajul.(8)
Printr-o hotarare pronuntata pe data de 8 ianuarie 2003, Judecatoria orasului Münster a
apreciat ca fapta imputata lui Holger Voss nu prezenta pericolul social al unei infractiuni
si a dispus achitarea inculpatului. In acest sens, instanta a inteles sa acorde o pondere
importanta mentiunii din finalul mesajului, care facea referire la un anumit tip de sarcasm
in conceperea mesajului, de natura sa indice ca autorul acestuia nu era nicidecum un
apologet al terorismului. Interesant este ca din materialul de cercetare penala fusese omis
tocmai acest pasaj, aspect sesizat de aparatorul lui Voss si criticat de insusi reprezentantul
parchetului care, in noua configuratie a probatoriului, a cerut achitarea inculpatului. (9)

6.3. In alta ordine de idei, esential este faptul ca atat insulta, calomnia, cat si celelalte
faptele mentionate la pct.6.2. sunt, in principiu, susceptibile de a fi savarsite “in public”,
in contextul utilizarii tehnologiilor informatiei. In aceasta privinta, intelegem sa ne
raportam la prevederile art.152 C.pen, care stabilesc ipostazele in care o fapta se
considera a fi comisa in public. In opinia noastra, toate situatiile avute in vedere de acest
text din Codul penal roman pot fi adecvate modalitatilor de prezenta online, fie ca este
vorba despre pagini Web, grupuri de stiri sau posta electronica.
De notat este si faptul ca, potrivit practicii care pare a se instala la nivelul unor instante
straine, momentul la care continutul se considera ca a fost publicat este acela cand
materialul care a fost incarcat sau transmis prin intermediul serviciilor Internet a fost
vizualizat de o persoana.(10) Legat de acest aspect este si modul de stabilire a cursului
prescriptiei extinctive, in cazul actiunilor civile indreptate impotriva calomniatorilor.
Astfel, de pilda, in dreptul Marii Britanii, termenul de prescriptie isi reia cursul, ori de
catre ori are loc o diseminare a continutului calomnios; cu alte cuvinte, de fiecare data
cand un utilizator acceseaza resursa Internet respectiva. Rezulta ca, in cazul in care un
ziar dispune de o arhiva online, o actiune in justitie poate fi initiata multi ani dupa ce a
avut loc publicarea originara, ceea ce creeaza o imensa insecuritate in circuitul juridic, cu
toate consecintele negative ce decurg de aici. (11)

6.4. Plasarea problematicii continuturilor defaimatoare in spatiul cibernetic ridica

problema stabilirii caracterului de persoana publica sau persoana privata, raportata la
subiectul pasiv al insultei ori al calomniei. In sistemul de drept american, acest aspect
este fundamental in ceea ce priveste protectia legala de care se poate bucura reclamantul
intr-un proces de calomnie sau insulta. Mai multe spete generate de savarsirea unor
calomnii prin mass-media clasica au condus la conturarea unei practici interesante in
aceasta materie. (12)
6.4.1. Astfel, judecand cauza New York Times v. Sullivan (1964), Curtea Suprema a
S.U.A. a statuat ca, in anumite imprejurari, Primul Amendament este susceptibil sa
acopere limbajul defaimator.
In speta, un demnitar din statul Alabama a intentat actiune impotriva celebrului cotidian,
pentru faptul ca in paginile acestuia s-a publicat un articol din care rezulta ca reclamantul,
impreuna cu alti demnitari locali ar fi organizat un “val de teroare” impotriva populatiei
de culoare din statul respectiv. Instanta suprema a apreciat ca un functionar public nu are
dreptul la despagubiri in legatura cu o afirmatie calomnioasa formulata impotriva sa,
referitoare la modul in care isi exercita atributiile legale, decat daca va putea dovedi ca
afirmatia a fost facuta cu rea-credinta. In felul acesta, curtea a impus teza potrivit careia,
nevoia de a formula critici la adresa demnitarilor si functionarilor publici este
precumpanitoare in raport cu prejudiciile pe care acestia le-ar putea suferi de pe urma
afirmatiilor critice. (13)
In anul 1967, suprema instanta americana a extins criteriul relei-credinte si in legatura cu
atacurile la adresa personalitatilor vietii publice. In considerentele deciziei asupra spetei
Curtis Publishing Co. v. Butts, s-a retinut ca in sfera personalitatilor vietii publice se
situeaza orice persoana care pretinde, in mod constant, un grad suficient de interes public
si care dispune de suficiente mijloace de contraargumentare pentru a putea demonstra
falsitatea afirmatiilor defaimatoare la adresa sa. In alti termeni, subiectul pasiv din
aceasta categorie trebuie sa se bucure de o protectie mai redusa din partea instantelor
judecatoresti.
Ramanand consecventa practicii sale, Curtea Suprema a S.U.A. a refuzat sa aplice
solutiile de mai sus in situatiile in care victima calomniei se dovedea a fi o persoana
privata, mai exact, o persoana ce nu detinea vreo functie publica si care nici nu era
recunoscuta ca facand parte din viata publica. In cauza Gertz v. Robert Welch, Inc.
(1974), instanta a stabilit ca protectia Primului Amendament acordata afirmatiilor despre
persoane publice nu este aplicabila in privinta persoanelor private, chiar si atunci cand
problema care face obiectul unui articol defaimator ar fi de interes public. Prin urmare,
aceasta categorie de persoane calomniate nu trebuie sa probeze reaua-credinta si
beneficiaza de o pozitie mai confortabila in procese.
6.4.2. In conditiile in care utilizatorii serviciilor Internet se angajeaza in relatii interactive
in mediul virtual, ei devin, intr-o anumita masura, persoane publice. Aceasta, deoarece
teritoriul cibernetic este un vast spatiu public in care au loc dezbateri, se schimba idei si
se formuleaza critici. In Internet oricine isi poate crea o pagina Web proprie, mai mult sau
mai putin pretentioasa, in care se poate prezenta pe sine, isi poate clama optiunile
politice, religioase sau de alta natura si dispune de posibilitatea de a protesta impotriva
unor fenomene cu care nu este de acord. Pagina respectiva este captata de motoarele de
cautare, in functie de tematica ei specifica ori de un alt criteriu clasificator, astfel incat
milioanele de utilizatori o pot cauta, gasi si accesa. In acest mod, autorul paginii
dobandeste o anumita notorietate in reteaua informatica globala, chiar daca in mediul sau
real de existenta el poate fi o persoana care trece aproape neobservata.
Care va fi, in aceste conditii, gradul de protectie al unui cetatean al retelei – persoana
publica – confruntat cu o afirmatie insultatoare sau calomnioasa facuta impotriva sa pe
cale electronica? Evident, problema nu intereseaza doar practica judecatoreasca din
S.U.A. si este cert ca ea nu va putea fi solutionata pe baza practicii evocate anterior, daca
avem in vedere diferentele existente intre sistemele de drept, precum si conflictul de legi,
atunci cand autorul calomniei online si victima sa sunt supusi unor legislatii diferite.
Facand abstractie de problema mult mai complicata a conflictului de jurisdictii, credem
ca intr-un segment determinat al teritoriului virtual, guvernat de un anumit sistem de
drept, prevederile constitutionale ale acelui stat trebuie sa ofere, in orice caz, baza
solutiilor juridice.
Astfel, raportandu-ne la Constitutia Romaniei, in cazul unei calomnii sau insulte savarsite
online vor trebui sa prevaleze dispozitiile art.30 alin.4 (libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria
imagine), coroborate cu cele ale art.1 alin.3 (demnitatea omului reprezinta o valoare
suprema si este garantata), ale art.21 (liberul acces la justitie si imposibilitatea ingradirii
legale a acestuia) si ale art.16 alin.1 (egalitatea in fata legii, fara privilegii si fara
discriminari). Cu alte cuvinte, cel putin din perspectiva sistemului constitutional
romanesc, nu gasim justificata o diferentiere de regim juridic intre persoanele calomniate
prin sisteme informatice, sub aspectul notorietatii lor in spatiul virtual.

6.5. Un alt aspect care merita analizat este cel referitor la extensia sferei notiunii de
“presa”, in conditiile cresterii constante a numarului de utilizatori online.
6.5.1. Pornind de la acelasi exemplu legat de organizarea unei pagini Web, de catre o
persoana particulara din mediul real, putem oare considera ca acea persoana dobandeste,
in totalitate, drepturile si obligatiile ce revin, in mod obisnuit, presei clasice, cat timp
accesul la pagina respectiva este ingaduit oricarui utilizator? Un raspuns afirmativ la
aceasta intrebare ar putea fi justificat de impactul cu totul deosebit pe care libertatea de
exprimare il are in mediile electronice. Sub acest aspect, o diferentiere intre o presa
“profesionista” si creatorii “amatori” de continuturi – pe care intelegem sa-i desemnam,
pentru nevoile prezentului studiu, sub formula “presa neconventionala” - ar fi lipsita de
temei. Subliniem ca identitatea de tratament vizeaza, in contextul analizat, doar modul de
exercitare a libertatii de expresie, nu si alte domenii, cum ar fi, de exemplu, regimul
fiscal, intrucat cele doua categorii de autori de continuturi nu se gasesc in situatii juridice
identice, de natura sa impuna o egalitate de ordin legal in materie de impozite si taxe.
In masura in care aceasta extindere a sferei notiunii de “presa” ar fi – cel putin, principial
– acceptata, atunci vom putea vorbi despre urmatoarele consecinte juridice, raportate la
prevederile art.30 si 31 din Constitutia Romaniei, in cazul presei neconventionale:
1. paginile Web, forurile de discutii, grupurile de stiri, Bulletin Board Systems si alte
servicii similare care se adreseaza publicului pe cale electronica nu pot fi cenzurate;
2. cetatenii sunt liberi sa infiinteze publicatii in spatiul virtual (14) , de tipul celor
mentionate la punctul 1;
3. publicatiile din spatiul virtual nu pot fi suprimate;
4. continutul publicatiilor din spatiul virtual nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine;
5. publicatiile din spatiul virtual nu pot defaima tara si natiunea, nu pot indemna la razboi
de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, nu pot incita la
discriminare, la separatism territorial sau la violenta publica si nu pot expune materiale
obscene, contrare bunelor moravuri;
6. autorii continuturilor din publicatiile virtuale, precum si proprietarii publicatiilor
respective, raspund civil pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica;
7. dreptul unui utilizator de servicii Internet, de a avea acces la orice informatie de interes
public, inclusiv cea diseminata de publicatiile virtuale din cadrul presei neconventionale,
nu poate fi ingradit;
8. publicatiile virtuale sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice. (15)
Distinct de regulile ce se desprind din enumerarea acestor consecinte juridice, presa
rezultata din procesul de extindere despre care vorbeam dispune de libertatea de a-si fixa
norme suplimentare de conduita, pe baza principiului autoreglementarii. In cazul presei
clasice, recursul la autoreglementare este aproape subinteles si mult mai usor de realizat,
daca avem in vedere gradul ridicat de organizare a mediilor de informare si pretentia lor
constanta de profesionalism. In schimb, ceilalti detinatori de publicatii electronice sunt
eterogeni, neprofesionisti si, ca atare, mai putin coezivi, astfel incat, autoimpunerea de
reguli privind continuturile publicabile este mai dificila.
6.5.2. Foarte recent, in data de 24 iunie 2003, practica judecatoreasca din S.U.A. a
consemnat un caz interesant referitor la raspunderea unei publicatii electronice din zona
presei neconventionale, in legatura cu un continut pe care aceasta l-a “re-editat.” Prin
expresia “continut re-editat” intelegem, in speta, un text elaborat, in mod originar, de o
alta persoana, dar care, ulterior, a fost transmis publicului din mediul virtual de catre o
alta persoana.
Cu o decizie de 2-1, Curtea de Apel din cadrul celui de-al 9-lea Circuit a stabilit, in
esenta, ca operatorul unei publicatii electronice din sfera presei neconventionale nu
raspunde pentru continuturile calomnioase pe care le re-editeaza. (16) Aceasta hotarare
pronuntata in speta Batzel v. Cremers (17) pare sa dobandeasca o valoare istorica in
jurisprudenta americana, deoarece ea tinde sa marcheze o diferenta neta de regim juridic,
in privinta raspunderii pentru calomnii transmise electronic, intre presa conventionala si
cea neconventionala. Astfel, in timp ce impotriva celei dintai se poate relativ usor obtine
o hotarare judecatoreasca de condamnare la despagubiri, moderatorul unui mailing-list
este, dupa cum vom arata, beneficiarul unei exonerari pentru calomniile pe care le re-
editeaza.
Incercand o argumentare dincolo de considerentele hotararii, Cindy Cohn, consilierul
juridic al organizatiei Electronic Frontier Foundation, a declarat urmatoarele:
“Publicatiile cu sens unic au editori si persoane insarcinate cu verificarea stirilor; ele nu
vand doar informatii, ci credibilitate […]. In schimb, prin intermediul unui mailing list,
oamenii nu vand nimic, ci, pur si simplu, se angajeaza in discutii. Nu s-ar putea vorbi
despre o libertate de exprimare in aceste medii, daca oamenii ar fi tinuti raspunzatori
pentru orice informatie pe care o proceseaza cu ajutorul comenzilor cut, paste,
forward.” (18)
S-ar parea, astfel, ca operatiunile informatice de re-editare efectuate prin serviciile
Internet ale presei neconventionale implica o diligenta mai redusa din partea operatorilor
acestor servicii. Aceasta, tocmai datorita particularitatilor sistemului practicat in forurile
de discutii sau in grupurile de stiri, in care esential este schimbul de idei, mai degraba
decat informarea, cu acuratete si profesionalism, asupra unor evenimente sau opinii. Cei
ce sunt activi in asemenea forme de presa neconventionala nu au de ce sa fie preocupati,
in mod special, de valoarea de adevar a unor afirmatii, ci de simpla posibilitate de a
argumenta si contraargumenta, in mod liber, fara pretentia de a-si asuma rolul si
autoritatea unui ziar sau al unui post de televiziune.
Pe fond, opinia majoritara a instantei s-a intemeiat pe dispozitiile § 230 (c) (1) ale lui
Communications Decency Act (CDA) din anul 1996, potrivit carora, furnizorul sau
utilizatorul unui servicu informatic interactiv nu poate fi considerat un editor sau autor al
unei informatii transmise de un alt furnizor de continuturi. (19)
In fapt, avocata Ellen Batzel angajase un muncitor, Robert Smith, spre a-i efectua
anumite reparatii la domiciliu. Pe fondul unor neintelegeri cu Batzel, Smith a transmis un
e-mail organizatiei Museum Security Network, in care afirma ca ar fi auzit-o pe Batzel
laudandu-se cu faptul ca este nepoata lui Heinrich Himmler si ca impresionanta colectie
de tablouri de la domiciliul acesteia ar putea, intr-un asemenea context, sa provina de la
victimele Holocaustului.
Mesajul a fost preluat de Ton Cremers, directorul serviciului de securitate al celebrului
Rijksmuseum din Amsterdam si, totodata, operatorul unui mailing-list al organizatiei sus-
mentionate, la care sunt abonate, in mod curent, circa 1000 de persoane - experti in
securitatea muzeelor, ziaristi, agenti de asigurari si agenti de politie. Cremers a efectuat
cateva modificari minore la mesajul primit de la Smith, introducandu-l, ulterior, in
mailing-list-ul pe care il administra. Este de notat faptul ca Smith, potrivit declaratiei
formulate in fata instantei, nu isi imaginase ca mesajul sau va fi facut public, iar Cremers
a procedat la diseminarea denuntului fara sa il anunte, in prealabil, pe Smith.
Dupa trei luni de la publicare, Batzel a aflat despre mesajul calomnios, actionandu-i pe
Cremers si Smith in justitie.
Instanta a constatat ca mailing-list-ul administrat de Cremers se subsumeaza notiunii de
“serviciu informatic interactiv”, prin aceasta CDA intelegand, in esenta, orice serviciu,
sistem sau software de acces informatic, care faciliteaza un acces al mai multor utilizatori
la un server.
O alta problema a fost aceea de a determina daca, in speta, Smith se incadra in sfera
expresiei de “furnizor de continuturi”. Potrivit definitiei legale, acesta este orice persoana
raspunzatoare, in tot sau in parte, pentru crearea sau dezvoltarea unei informatii furnizata
prin Internet sau prin orice alt serviciu informatic interactiv. Mai exact, s-a ridicat
intrebarea daca Smith poate fi considerat unicul furnizor al mesajului pe care l-a redactat
si transmis prin posta electronica, ori daca si Cremers a avut, la randul sau, o contributie,
in sensul de a fi “creat” sau “dezvoltat” mesajul respectiv. Instanta a opinat ca sumarele
modificari operate de paratul olandez in mesajul generat de Smith nu pot avea
semnificatia unei “dezvoltari” a continutului calomnios. “Dezvoltarea informatiei”
implica mai mult decat a edita fragmente dintr-un mesaj receptionat anterior si a selecta
materiale destinate publicarii electronice. Pe de alta parte, “furnizarea informatiei”, in
intelesul definitiei legale evocate mai sus, impune ca “furnizorul” respectiv sa aiba un rol
activ in transmiterea materialului catre furnizorul sau utilizatorul unui serviciu informatic
interactiv.
In acest context, opinia majoritara a sustinut ca incidenta cauzei de exonerare se produce
daca tertul care a creat sau dezvoltat informatia a expediat-o furnizorului de servicii sau
utilizatorului in circumstante in care o persoana rezonabila, avand calitatea de furnizor de
servicii sau de utilizator, ar considera ca informatia a fost transmisa in vederea publicarii
pe Internet sau in interiorul altui serviciu informatic interactiv. In alti termeni, ceea ce
trebuie evaluat este modul in care destinatarii mesajului percep intentia expeditorului –
aceea de a se publica sau nu informatia transmisa de acesta din urma.
Opinia separata a izvorat, in speta, tocmai din modul de raportare la aspectele ce priveau
“informatia furnizata de catre un tert.” Judecatorul ramas in minoritate a afirmat ca prin
solutia pronuntata, instanta a extins sfera exonerarii dincolo de intentiile legiuitorului. In
realitate, legea s-ar focaliza nu pe intentiile autorului mesajului, ci pe modul in care
actioneaza furnizorul de servicii informatice interactive. Astfel, acesta din urma
beneficiaza de exonerare numai atunci cand nu a avut nici un rol activ in selectarea
continutului calomnios, in vederea diseminarii sale electronice. Daca, din contra,
furnizorul de servicii si-a asumat o pozitie activa in selectarea informatiei, atunci aceasta
din urma nu mai reprezinta o informatie transmisa de catre un tert, si, in consecinta,
exonerarea nu mai poate interveni. In speta, Cremers a detinut un rol activ in procesarea
mesajului primit de la Smith. Serviciul informatic interactiv administrat de Cremers nu
permitea diseminarea informatiilor in absenta unei interventii directe a acestuia.
Receptionand mesajul de la Smith, destinatarul din Olanda a avut posibilitatea sa opteze
intre a-l publica sau a se abtine de la o asemenea actiune, constatand continutul sau
extrem de sensibil si posibil generator de consecinte pe planul raspunderii juridice.
In ceea ce ne priveste, credem ca, cel putin prin prisma reglementarii legale existente, in
aceasta materie, in Statele Unite ale Americii, punctul de vedere exprimat de judecatorul
aflat in minoriate este cel judicios. Daca am rationa altfel, ar insemna, intr-adevar, sa
transformam o cauza exoneratoare – care, prin natura ei, trebuie sa aiba incidenta in
conditiile unei stricte interpretari a textului legal ce o consacra – intr-un instrument cu
ajutorul caruia continuturi negative, in general, pot fi amplu diseminate in spatiul virtual,
pe baza optiunii discretionare a administratorilor de servicii Internet.

6.6. Aflata in directa legatura cu tema analizata la punctul precedent, problematica mai
generala a raspunderii furnizorilor de servicii Internet pentru continuturile negative a
caror transmitere o asigura (in speta, insulte si calomnii) continua sa se amplifice si sa
genereze controverse. (20) Daca in legatura cu autorul nemijlocit al unui continut
defaimator plasat, in mod originar, in mediile electronice nu se ridica probleme juridice
deosebite in ceea ce presupune angajarea raspunderii sale, in schimb, in privinta
sanctionarii celor care contribuie la raspandirea continutului si la accesarea acestuia de
catre milioane de utilizatori exista numeroase discutii. (21)
Dupa 1990, practica judecatoreasca din Europa (22) si din Statele Unite ale Americii a
promovat in aceasta materie solutii demne de interes, pe baza carora s-au conturat,
treptat, si reglementari la nivel normativ.
6.6.1. Jurisprudenta americana a avut, astfel, rolul poate cel mai insemnat, pe de o parte,
in mai buna percepere, de catre mediul juridic, a mecanismelor de furnizare a serviciilor
Internet, iar, pe de alta parte, in formularea unor principii cu privire la gradul de implicare
a furnizorilor de servicii in procesul de diseminare a continuturilor electronice, precum si
la tratamentul juridic al acestei implicari. (23)
Prima speta de referinta de acest gen a fost Cubby, Inc. vs. CompuServe Inc. (1991), in
cadrul careia s-a discutat problema calificarii furnizorului de servicii Internet, in
contextul posibilitatilor sale de revizuire a continuturilor, anterior diseminarii acestora.
Curtea a decis ca furnizorul de servicii CompuServe poate fi asimilat cu un distribuitor
clasic, cum ar fi o librarie sau o biblioteca. Aceste entitati pot raspunde juridic pentru
continuturile pe care le distribuie, numai daca se dovedeste ca au cunoscut caracterul
ilegal al acestora. (24)
In cauza Stratton Oakmont vs. Prodigy (1995), desi furnizorul parat a invocat decizia cu
valoare de precedent din speta mentionata anterior, considerandu-se un simplu
distribuitor de informatie, instanta a apreciat ca raspunderea sa poate fi retinuta, intrucat
isi avertizase utilizatorii asupra faptului ca exercita un control asupra continuturilor pe
care le intermediaza. In aceste conditii, Prodigy trebuie sa fie considerat mai degraba un
redactor, decat un distribuitor. (25)
La un an distanta, in dosarul Zeran vs. America Online (1996), instanta judecatoreasca a
facut aplicarea prevederilor CDA (dupa cum am vazut si in speta expusa mai sus, Batzel
vs. Cremers), in sensul ca un servicu informatic interactiv nu poate fi tinut raspunzator
pentru faptul ca tertii plaseaza, prin intermediul acestuia, texte defaimatoare in Internet.
In esenta, totul tinde a se rezuma la modul in care intelegem sa calificam un furnizor de
servicii Internet. Este acesta un redactor (autor), un editor sau un distribuitor? In dreptul
american, in domeniul comunicatiilor, se opereaza cu termenul generic de “common
carrier”, in sensul unui serviciu de comunicatii care are obligatia legala de “a purta” orice
fel de informatie transmisa prin mijlocirea sa, cum ar fi de exemplu o companie de
telefonie. Avand un asemenea statut, purtatorii obisnuiti de informatie sunt supusi unui
regim de raspundere juridica mult mai bland, in ceea ce priveste continutul informatiei.
(26) Ceea ce conteaza, in ultima instanta, este faptul daca “intermediarul”, oricare ar fi
acesta (librarie, companie de telefonie sau Internet Service Provider), se implica in
controlul continuturilor sau daca intervine asupra alcatuirii acestora.
Nu trebuie omis nici faptul ca intre S.U.A si Marea Britanie, de exemplu, exista deosebiri
de substanta in legatura cu modul de intelegere si exercitare a libertatii de exprimare, desi
ambele tari apartin aceluiasi sistem de drept. In acest sens, in Marea Britanie, legea
consacra o protectie limitata a presei, atunci cand vizeaza continuturi indreptate impotriva
autoritatilor publice, in timp ce in S.U.A., Primul Amendament asigura o pozitie mult mai
confortabila paratilor in procese. Aceasta diferentiere determina mass-media britanica sa
fie mult mai atenta in legatura cu informatiile pe care le obtine si le raspandeste. (27) O
asemenea orientare ajunge sa marcheze, in cele din urma, si informatiile transmise
electronic.
6.6.2. In S.U.A., CDA, propunandu-si sa reglementeze continuturile electronice, a
consacrat mai multe prevederi regimului de raspundere a Internet Service Provider-ilor,
incurajandu-i pe acestia sa procedeze la controlul si eliminarea continuturilor negative.
Este vorba, in special, despre textul de la § 230 (c), pe care l-am analizat anterior. In plus,
furnizorul de servicii nu va fi tinut raspunzator, daca adopta, cu buna-credinta, masuri
menite sa restrictioneze accesul la continuturi pe care furnizorul in cauza le considera
negative, indiferent daca asemenea continuturi sunt sau nu ocrotite din punct de vedere
constitutional.
Prin urmare, potrivit legislatiei S.U.A., furnizorii de servicii par sa aiba un drept
discretionar de apreciere in privinta calificarii informatiei pe care o intermediaza, ei
nefiind tinuti a se ghida dupa criterii constitutionale. In schimb, au libertatea de a evalua
in ce masura un anumit continut este obscen, excesiv de violent sau ofensator in orice alta
forma. Problema constitutionalitatii devine, astfel, un aspect care se poate transa abia in
fata instantei, in situatiile in care o persoana actioneaza furnizorul in justitie, pentru faptul
ca, prin eliminarea unui anumit continut din mediul virtual, a incalcat prevederile
referitoare la libertatea de exprimare. Ni se pare discutabila o asemenea abordare, desi, in
absenta ei, furnizorii de servicii nu ar putea, probabil, sa adopte masuri rapide destinate a-
i apara de raspundere. Operatorii de servicii Internet nu dispun, in principiu, de pregatirea
juridica necesara pentru a sti, in orice situatie, sa califice un anumit continut ca fiind legal
sau nu. Fiind constransi sa actioneze cu celeritate pentru a beneficia de exonerare, ei ar
putea sa fie extrem de restrictivi in tratarea unui mesaj ca obscen sau defaimator. Or, o
asemenea maniera de reglementare creeaza o pozitie privilegiata pentru furnizorii de
servicii, in raport cu marea masa a utilizatorilor, sub aspectul exercitarii dreptului la
libera expresie. In vreme ce primii ajung, in mod practic, sa se tranforme in cenzori, cei
din urma isi pot apara drepturile constitutionale doar apeland la calea nu intotdeauna
confortabila a justitiei.
6.6.3. In Marea Britanie, Defamation Act din 1996 reglementeaza, de asemenea, un regim
exoneratoriu pentru distribuitori, tipografi si alte persoane care nu au o raspundere
originara pentru o publicatie cu text defaimator, sub dubla conditie ca cel ce invoca
exonerarea sa nu fi stiut sau sa nu fi avut motive sa considere ca actiunea sa a contribuit
la publicarea unui material calomnios. In plus, se cere ca cel in cauza sa nu fi fost autorul,
editorul sau persoana care a multiplicat textul respectiv. (28)
In baza acestui act normativ, instantele britanice s-au pronuntat, in anul 1999, asupra
spetei Godfrey v. Demon. In fapt, Demon Internet este un furnizor de servicii, care,
printre altele, administreaza mai multe grupuri de stiri si de discutii. Un mesaj defaimator
la adresa lui Laurence Godfrey a fost plasat pe serverele furnizorului de servicii, fiind
diseminat in randul utilizatorilor. Desi Godfrey a notificat furnizorul de servicii despre
existenta mesajului, iar acesta a luat masuri pentru a-l sterge, totusi, serverele au
continuat sa mai mentina “copiile” electronice ale textului inca o saptamana, pana cand
au fost radiate de sistemul automat. Godfrey a considerat ca, in aceasta perioada,
demnitatea sa a continuat sa fie lezata din cauza prezentei mesajului pe mai multe
servere, astfel incat s-a indreptat, in justitie, impotriva furnizorului de servicii. (29)
In aparare, Demon a sustinut ca eliminarea, la cererea oricarei persoane ce pretinde a fi
fost lezata in demnitatea sa, a diferitelor continuturi intermediate ar transforma furnizorii
de servicii Internet in veritabili cenzori. Daca nu ar da curs solicitarilor, s-ar expune
riscului de a le fi angajata raspunderea. (30) Mai mult, aplicand legea in sens strict,
instantele din Regatul Unit, altfel decat cele din S.U.A., tind sa refuze furnizorilor de
servicii calitatea de “purtatori obisnuiti de informatie”, astfel incat pot fi mai usor trasi la
raspundere pentru intermedierea de continuturi negative.
Litigiul s-a finalizat cu o tranzactie incheiata intre parti.
6.6.4. Intre timp, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptata Directiva 2000/31 privind
comertul electronic, care, printre altele, contine un set important de norme privitoare la
raspunderea juridica a furnizorilor de servicii Internet, in legatura cu fluxul electronic al
informatiilor. (31)
6.6.4.1. Avem in vedere prevederile art.12 - 14 ale directivei, ce privesc:
a) intermedierea prin simpla transmitere a informatiei;
b) stocarea temporara a informatiei (stocarea-caching);
c) stocarea permanenta a informatiei (stocarea-hosting).
a) In primul caz, furnizorul de servicii nu raspunde pentru informatia transmisa, daca sunt
intrunite, in mod cumulativ, urmatoarele conditii:
- transmiterea nu a fost initiata de furnizor;
- alegerea utilizatorului care receptioneaza informatia transmisa nu a apartinut
furnizorului;
- furnizorul nu a selectat si nu a modificat informatia transmisa.
Astfel, faptul ca furnizorul de servicii a declansat in mod automat transmiterea
informatiei la cererea utilizatorului (destinatarului) nu inseamna ca i-a apartinut, totodata,
initiativa transmiterii. Exonerarea survine si atunci cand “alegerea” utilizatorului
(destinatarului) se realizeaza pe cale automata, ca urmare a solicitarii formulate de catre
initiatorul transmiterii informatiei (expeditorul), cum ar fi cererea unui utilizator de a i se
inainta (to forward) mesajul catre intermediarul unui mailing-list. Cat priveste interventia
asupra continutului informatiei, furnizorul de servicii beneficiaza de exonerare si in cazul
in care mijloacele sale tehnice adauga, in mod automat, un header la informatia in cauza
sau elimina virusii din componenta mesajelor electronice, fara a altera in nici un fel
integritatea continutului de idei. (32)
Prevederile directivei adauga, la acest punct, faptul ca transmiterea informatiei si
asigurarea accesului la aceasta includ si stocarea automata, intermediara si temporara a
informatiei difuzate, in masura in care aceasta operatie are loc exclusiv in scopul ca
informatia respective sa tranziteze reteaua de comunicatii si cu conditia ca informatia sa
nu fie stocata pentru o perioada ce depaseste, in mod nerezonabil, durata necesara
transmiterii ei.
b) Cel de-al doilea caz instituie exonerarea pentru stocarea automata, intermediara si
temporara a informatiei transmise, daca aceasta operatie se produce in scopul exclusiv de
a eficientiza transmiterea informatiei catre alti destinatari, la cererea acestora, pe baza
indeplinirii cumulative a urmatoarelor conditii:
- furnizorul nu altereaza continutul informatiei;
- furnizorul intruneste conditiile prevazute de lege privind accesul la informatia
respectiva;
- furnizorul se supune regulilor sau uzantelor larg acceptate in cadrul comunitatii
electronice, in ceea ce priveste actualizarea informatiei;
- furnizorul nu obstaculeaza utilizarea legala, de catre orice persoana, a tehnologiilor larg
acceptate in cadrul comunitatii electronice, destinate obtinerii de date asupra naturii sau
utilizarii informatiei;
- furnizorul actioneaza rapid in scopul eliminarii informatiei pe care a stocat-o, ori in
vederea blocarii accesului la aceasta, din momentul in care a cunoscut efectiv faptul ca
informatia transmisa initial a fost eliminata din reteaua de comunicatii ori ca accesul la ea
a fost blocat sau faptul ca eliminarea ori blocarea accesului a avut loc prin efectul deciziei
unei autoritati publice.
Prevederea comunitara nu ofera explicatii cu privire la “rapiditatea” interventiei
furnizorului de servicii si, de aceea, credem ca aceasta conduita trebuie apreciata de la
caz la caz, inclusiv in functie de disponibilitatile de ordin tehnic ale furnizorului. In toate
situatiile in care se pune problema angajarii raspunderii juridice a furnizorului de servicii,
acesta trebuie sa faca dovada faptului ca a depus toate diligentele pentru eliminarea sau
blocarea operativa a continturilor negative in cauza.
Pe de alta parte, in practica pot aparea probleme referitoare la “cunoasterea efectiva”, de
catre furnizorul de servicii, a faptului ca respectivul continut a intrat in zona ilicitului. In
acest caz, se considera ca revine autoritatilor publice sarcina sa probeze ca furnizorul a
avut cunostinta despre acel fapt si ca nu a luat masuri de blocare a accesului la continutul
negativ. (33)
c) In sfarsit, in ipoteza stocarii-hosting (34) , furnizorul de servicii nu raspunde daca
indeplineste oricare din urmatoarele conditii:
- nu cunoaste faptul ca activitatea sau informatia stocata este nelegala si, in privinta unei
actiuni civile in daune, nu are cunostinta despre fapte sau imprejurari din care sa rezulte
ca activitatea sau informatia respectiva ar fi de natura sa lezeze drepturile unui tert;
- luand act despre faptul ca activitatea sau informatia respectiva este ilicita ori in legatura
cu fapte sau circumstante din care reiese ca activitatea sau informatia in cauza ar putea
leza drepturile unui tert, adopta, in mod operativ, masuri de eliminare sau de blocare a
accesului la aceasta.
Exonerarea nu intervine insa, daca utilizatorul care solicita stocarea informatiei se gaseste
sub autoritatea furnizorului de servicii.
Si la acest punct se pune problema cunoasterii efective a unor fapte de ordin obiectiv, de
catre furnizorul de servicii. Pentru ca exonerarea acestuia sa nu poata opera, este necesar
ca tertul ale carui drepturi au fost vatamate prin continutul negativ sa probeze ca
furnizorul a cunoscut caracterul ilicit al informatiei stocate si ca nu a adoptat masuri de
eliminare a acesteia. (35)
6.6.4.2. Din cele aratate, rezulta, in opinia noastra, o preocupare notabila a Uniunii
Europene pentru incercarea de lamurire a problematicii raspunderii juridice a furnizorilor
de servicii Internet. Acest demers clarificator este axat pe urmatoarele coordonate de
baza:
- incurajarea utilizarii serviciilor Internet;
- luarea in considerare a bunei-credinte pe care furnizori de servicii trebuie sa o manifeste
in activitatea lor;
- imbinarea obligatiilor de diligenta cu obligatiile de rezultat in sarcina furnizorilor de
servicii;
- preluarea, de pe umerii furnizorilor, a sarcinii de evaluare juridica a continuturilor
(inclusiv in contextul unei confruntari cu un tert care, in absenta unei hotarari
judecatoresti ori a altui act emis de o autoritate publica, pretinde eliminarea unui anumit
continut) si transferarea acesteia in competenta exclusiva a autoritatilor publice.
Acest din urma element merita o atentie speciala. In expunerea de motive a directivei
europene, la punctul 46, se precizeaza ca, in cadrul actiunilor de eliminare a informatiilor
ilicite, furnizorul de servicii este obligat sa aiba in vedere principiul libertatii de
exprimare. La punctul 48 se adauga si teza potrivit careia, directiva nu impiedica statele
membre sa instituie mecanisme prin care furnizorii de servicii sa fie obligati ca, dupa “o
evaluare rezonabila”, sa ia masuri de descoperire si de impiedicare a manifestarilor
ilegale in spatiul cibernetic.
Probabil ca in temeiul acestei orientari legiuitorul roman a introdus, in art.16 alin.3 din
Legea privind comertul electronic nr.365/2002, dispozitia conform careia, furnizorii de
servicii sunt obligati sa intrerupa, temporar sau permanent, transmiterea intr-o retea de
comunicatii sau stocarea informatiei furnizate de un destinatar (utilizator) al serviciului
respectiv, in special prin eliminarea informatiei sau blocarea accesului la aceasta, accesul
la o retea de de comunicatii sau prestarea oricarui alt serviciu al societatii informationale,
daca aceste masuri au fost dispuse de o autoritate publica, din oficiu sau la primirea unei
plangeri ori sesizari din partea oricarei persoane (subl.ns. – H.D.D).
In alti termeni, persoane care au fost vatamate printr-un continut electronic insultator sau
calomnios si care solicita blocarea accesului la acesta trebuie sa se adreseze autoritatilor
publice, singurele care pot, ulterior, impune furnizorilor de servicii sa intrerupa accesul.
Potrivit art.11 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.365/2002
privind comertul electronic, aprobate prin Hotararea Guvernului nr.1308/2002 (36) ,
plangerea sau sesizarea poate fi adresata si furnizorului de servicii implicat, dar care nu
este indreptatit sa procedeze la intrerupere, avand, in schimb, obligatia, in temeiul art.16
alin.1 din lege, sa informeze autoritatile publice in termen de 24 de ore si sa intreprinda
toate masurile in vederea nealterarii informatiilor respective (subl.ns. – H.D.D).
Observam preocuparea legii romane de a nu-l transforma pe furnizorul de servcii intr-un
cenzor care ar trebui sa adopte pozitii transante fata de continutul a carui transmitere o
intermediaza si sa procedeze la eliminarea acestuia, de indata ce o persoana a facut o
solicitare in acest sens. Tocmai intr-un asemenea context, art.16 alin.1 din lege consacra
in sarcina furnizorilor de servicii obligatia de a sesiza, mai intai, autoritatile publice cu
privire la informatiile “cu aparenta nelegala” transmise de utilizatorii serviciilor, organele
statului fiind, ulterior, singurele abilitate sa determine, cu certitudine, in ce masura
continutul este licit sau nu si sa stabileasca masurile ce trebuie eventual adoptate de
furnizori. In aceasta procedura, furnizorii de servicii Intrernet actioneaza doar in scopul
conservarii dovezilor privitoare la o eventuala incalcare a legii, neputand afecta
continutul incriminat in nici un fel, cat timp nu exista, in acest sens, un act de decizie
emanand de la o autoritate publica.
Legea lasa, bineinteles, deschis accesul la justitie, reglementand, in art.16 alin.6 dreptul
oricarei persoane interesate de a formula contestatie la instanta de contencios
administrativ competenta, impotriva masurilor dispuse de autoritatea publica. In aceasta
maniera poate actiona, de pilda, furnizorul de continuturi, atunci cand furnizorul de
servicii a blocat accesul la acel continut, pe baza deciziei autoritatii publice, in urma
sesizarii persoanei lezate. Aceeasi cale de atac in justitie se afla si la indemana persoanei
care a facut sesizarea, considerandu-se prejudiciata de continutul respectiv, in situatiile in
care autoritatea publica a apreciat ca acel continut are un caracter licit si ca poate fi
accesat, in continuare de utilizatori.
6.6.4.3. Dintr-o alta perspectiva, directiva Uniunii Europene nu este la adapost de
anumite critici. Intr-un studiu amplu, elaborat de Comisia de Drept din Marea Britanie, si
publicat in luna decembrie 2002, se mentioneaza ca anumite servicii Internet tind sa nu
fie acoperite de sfera reglementarii. (37)
Este vorba despre furnizorii de hyperlink-uri si de instrumente de cautare. Incercand o
analogie cu o forma de exprimare clasica a continuturilor cu caracter defaimator, autorii
evoca o speta din secolul al XIX-lea, Hird v. Wood. In aceasta cauza, un afis avand un
continut calomnios fusese postat pe marginea unui drum. Afisul nu era semnat si nici nu
se stia cine l-a plasat in public, dar paratul se asezase alaturi de el o zi intreaga, atragand
atentia trecatorilor asupra continutului respectiv. Instanta a considerat ca aceasta atitudine
a paratului a fost suficienta pentru a indica autorul calomniei. In mod analog, s-ar putea
sustine ca un hyperlink ce “atrage atentia” asupra unui continut electronic calomnios ar
putea fi calificat ca o re-publicare, rezultand discutii in legatura cu posibilitatea
exonerarii furnizorului unui asemenea serviciu.
La fel, directiva nu abordeaza subiectul “informatiilor compuse”, rezultate din selectarea
si compilarea de informatii din mai multe surse. In prezent, in Internet exista serviciul de
stiri Factiva.com, care furnizeaza utilizatorilor sai stiri preluate din peste 8.000 de surse.
Compilarea automata a informatiilor si frecventa uriasa a acestora, in limita de peste 2
milioane de titluri pe luna, face imposibila o auto-monitorizare a continuturilor, ceea ce
amplifica riscul unei raspunderi juridice pentru eventuale continuturi negative. Problema
juridica esentiala, in acest caz, este aceea de a sti daca un asemenea compilator de
informatii este un redactor, un editor sau un distribuitor de informatie.
Tot in Marea Britanie, Departamentul de Comert si Industrie este de parere ca aceste
servicii sunt acoperite, intr-o anumita masura, de prevederile exoneratorii ale art.12-14
din directiva Uniunii Europene.(38) Putem fi doar partial de acord cu o astfel de opinie,
in conditiile in care discutam despre raspunderea juridica si limitarile acestei raspunderi,
tema ce obliga la interpretari restrictive, in contextul unui text normativ expres.
In Legea nr.365/2002 privind comertul electronic, art.15 se refera, in mod explicit, la
aceste probleme, instituind exonerarea furnizorilor de servicii care faciliteaza accesul la
informatia furnizata de alti furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de
alti furnizori, prin punerea la dispozitia destinatarilor serviciului lor a unor instrumente de
cautare, daca este indeplinita una din urmatoarele conditii:
- furnizorul nu are cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia la care faciliteaza
accesul este nelegala si, in ceea ce priveste actiunile in daune, nu are cunostinta despre
fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea ori informatia in cauza ar putea
prejudicial drepturile unui tert;
- avand cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia respective este nelegala ori
despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea sau informatia in cauza ar
putea vatama drepturile unui tert, furnizorul actioeaza rapid in vederea eliminarii
posibilitatii de acces oferite sau a blocarii utilizarii acesteia.
In mod practic, reglementarea acestei problematici reproduce solutiile si principiile
aplicabile in cazul variantelor de servicii Internet prevazute la art.12-14 din legea romana,
cu neajunsurile de care am amintit in analiza de la punctul 6.6.4.1.

6.7. O ultima problema pe care intelegem sa o abordam in cadrul acestei sectiuni a

studiului se refera la modul de aplicare a legii in spatiu, in contextul unor insulte si
calomnii mediate electronic, precum si in lumina caracterului global al Internetului.
6.7.1. Intr-un studiu de referinta consacrat inexistentei frontierelor nationale in Internet,
doi juristi americani remarcau, inca din 1996, faptul ca spatiul cibernetic afecteaza, in
mod radical, relatia dintre faptele juridice (lato sensu, am adauga noi) online si prezenta
lor intr-un spatiu determinat. Reteaua mondiala de computere altereaza legatura dintre, pe
de o parte, localizarea geografica si, pe de alta parte:
a) autoritatea statelor nationale de a exercita un control asupra conduitei persoanelor in
mediul electronic;
b) consecintele juridice ale acestei conduite asupra altor persoane sau asupra bunurilor;
c) legitimitatea eforturilor statelor de a impune reguli aplicabile unui fenomen global si
d) aptitudinea unui loc fizic de a indica ce reguli sunt aplicabile unui anumit raport
juridic. (39)
Teritoriul virtual nu este inzestrat cu granite clasice, intrucat costul si viteza transmiterii
informatiilor prin intermediul noilor tehnologii nu depind de o anumita localizare in
spatiu a utilizatorilor. Internetul faciliteaza incheierea de acte juridice intre persoane care
nu isi cunosc reciproc situarea in plan geografic. Singura localizare care prezinta
importanta intr-un asemenea context este cea aflata in mijlocul unui spatiu virtual,
constand in “adrese” ale computerelor intre care sunt schimbate informatiile. Intregul
sistem devine, astfel, indiferent cu privire la locul in care se gasesc aceste computere,
neexistand o relatie necesara intre o adresa din Internet si un spatiu geografic in care se
aplica o anumita lege. (40)
Care va fi, intr-o astfel de abordare, maniera de a raporta legea unui anumit stat la o
conduita insultatoare sau calomnioasa, manifestata in mediul virtual? Unde anume, in
spatiul cibernetic, se produce efectul prejudiciabil al limbajului defaimator? Este
aplicabila legea penala din statul autorului faptei sau legea de la locul unde se gaseste
victima? In ce masura instantele aflate intr-un anumit stat pot pronunta hotarari opozabile
autoritatilor din statul in care se gaseste autorul continuturilor electronice defaimatoare?
Cum pot fi conciliate sistemele de drept, in privinta tratamentului penal al insultei si
calomniei, in raport cu modul de diferit de reglementare a libertatii de exprimare?
Acestea sunt intrebarile fundamentale care graviteaza in jurul problematicii mai extinse si
extrem de complexe a aplicarii legii in Internet.
6.7.2. In principiu, ar trebui sa consideram ca efectul prejudiciabil al unui atac defaimator
realizat prin serviciile Internet se produce in statul in care se gaseste victima, deoarece, in
cazul unei calomnii raspandite intr-un loc in care victima este necunoscuta, consecintele
negative fata de aceasta sunt practic inexistente. (41)
Aceasta teza si argumentarea sa sumara au un grad ridicat de relativitate, in contextul
epocii tehnologiilor informatiei, daca ne referim doar la amplificarea extrema a relatiilor
dintre persoane via Internet, fapt ce contribuie la o anume notorietate a utilizatorilor in
mediul virtual, cu mult dincolo de spatiul lor cotidian de existenta fizica (localitatea in
care un utilizator domiciliaza sau in care isi are locul de munca). Pornind de la aceasta
realitate, o persoana poate afirma ca onoarea si imaginea sa publica au fost lezate nu doar
in tara si in orasul de origine, ci intr-un spatiu geografic mult mai vast. Altfel spus, insulta
sau calomnia nu se considera a fi savarsita in locul unde continutul negativ este
“incarcat” in Internet, ci acolo unde diversi utilizatori o “descarca” pe propriul calculator.
Daca ne referim, in mod strict, la un articol defaimator plasat pe o pagina Web aferenta
unui server situat intr-un anumit stat, atunci ar putea exista argumente in favoarea
faptului ca “publicarea” articolului respectiv nu s-a produs in acel stat, ci in statele in care
el este citit, prin “descarcare”, de catre diversi utilizatori.
6.7.2.1. Un caz solutionat la sfarsitul anului 2002 de instantele australiene a fost marcat
de aceasta abordare. In publicatia electronica de afaceri Barron’s Online, editata de Dow
Jones, aparuse un articol in care se facea o legatura intre o persoana condamnata pentru
spalare de bani si omul de afaceri australian Joseph Gutnick. Acesta din urma s-a
considerat vatamat de continutul articolului publicat pe pagina Web situata in S.U.A.,
actionand Dow Jones in fata instantelor din Australia. Speta Dow Jones v. Gutnick a
declansat, astfel, largi controverse in legatura cu limitele libertatii de exprimare in
Internet, cat si cu privire la legea penala aplicabila unui material defaimator accesibil pe
cale electronica.
Prima instanta a respins cererea formulata de editorul american, de declinare a
competentei in favoarea curtilor din S.U.A., cu motivarea ca Internetul nu este, pe fond,
diferit de alte medii de informare. Pornind de la aceasta constatare si aplicand principii
consacrate in jurisprudenta britanica, potrivit carora, publicarea unui material scris se
produce in locul in care el poate fi citit si inteles, tendinta instantei de a plasa cauza sub
jurisdictie exclusiv australiana devenise evidenta. Aceasta, in pofida apararilor formulate
de avocatii Dow Jones, in sensul ca Internetul - altfel decat presa scrisa si audio, in care
articolele pot fi diseminate intr-o maniera controlata – face imposibila determinarea, din
start, a locurilor in care un anumit continut poate fi receptionat. Daca s-ar admite solutia
curtii australiene la nivel international, ar insemna ca redactorii si editorii sa se supuna, in
viitor, unei severe autocenzuri, nestiind ce legislatie este aplicabila in diferite zone
geografice, in legatura cu materiale publicabile. (42)
Inalta Curte din Australia a confirmat hotararea primei instante (43), insistand totusi
asupra unui aspect particular al cauzei. Pagina Web a lui Barron’s Online reprezinta un
serviciu bazat pe abonamente, probandu-se ca in randul abonatilor se gaseau numerosi
australieni. Aceasta inseamna ca redactorii si editorii americani, cunoscand ca serviciile
lor erau expres solicitate in Australia, au realizat, in mod deliberat, continuturi care se
refereau la realitati si persoane publice din acel stat. Prin urmare, articolul referitor la
Gutnick a fost redactat cu scopul expres de a fi receptionat in Australia. In felul acesta,
compania Dow Jones si revista sa de afaceri au inteles sa se supuna standardelor juridice
australiene in materie de calomnie. (44)
6.7.2.2. Foarte recent, in luna mai 2003, o instanta judecatoreasca din Marea Britanie a
preluat solutia din Dow Jones v. Gutnick, parat fiind (intamplator sau nu) acelasi trust
american de presa de afaceri. Cauza Harrods v. Dow Jones a pornit de la un articol
publicat in editia electronica a lui Wall Street Journal (un alt afiliat Dow Jones), prin care
se insinua o posibila fraudare a publicului, ca urmare a oferte publice de valori mobiliare
anuntata de celebrul magazin londonez de produse de lux, Harrods. Articolul se intitula
“The Enron of Britain?”
Analizand conexiunile dintre publicatia americana si teritoriul Marii Britanii, instanta a
constatat ca numai 10 exemplare din Wall Street Journal sunt distribuite, in mod curent,
pe insula, iar Website-ul de la adresa www.wsj.com este accesat foarte rar de utilizatorii
britanici. Cu toate ca aceste realitati ar fi putut determina instanta sa considere ca litigiul
trebuia supus curtilor si legislatiei S.U.A., s-a apreciat ca, ori de cate ori o persoana este
nevoita sa isi apere onoarea in Regatul Unit, indiferent de gradul de raspandire a
continutului calomnios pe teritoriul britanic, instantele din aceasta tara sunt competente
sa se pronunte asupra cauzei. (45)
Desi in cele doua spete, instantele locale au inteles sa isi aroge competenta de a solutiona
cauze de acest tip, pronuntand decizii impotriva celor care disemineaza continuturi
defaimatoare in Internet, continua sa persiste problema punerii in executare a unor
asemenea hotarari. Pe buna dreptate, s-a afirmat ca instanta judecatoreasca din tara
victimei unei calomnii online nu poate fi, in mod practic, impiedicata sa decida in
favoarea reclamantului; acesta din urma insa se va confrunta cu reale dificultati in efortul
de punere in executare a unei astfel de hotarari in statul pe teritoriul caruia se gaseste
autorul calomniei. (46)
6.7.3. Problema punerii in executare a hotararilor pronuntate de instante straine, in litigii
avand ca obiect insulta sau calomnia mediata electronic, este tot mai des si mai atent
examinata, in special de juristii din S.U.A., in conditiile in care fenomenul confruntarii
publicatiilor online americane cu jurisdictiile altor state pare sa dobandeasca amploare.
6.7.3.1. Intr-un remarcabil studiu elaborat de doi avocati ai firmei Covington & Burling
se pune un accent deosebit asupra faptului ca instantele din S.U.A. nu admit, principial,
punerea in executare a hotararilor judecatoresti straine, daca acestea au fost pronuntate in
jurisdictii incompatibile cu exigentele lui Due Process of Law, desprinse din
Amendamentul al XIV-lea al Constitutiei S.U.A. (47) Or, unele dintre aceste exigente
vizeaza, in contextul caracterului global al serviciilor Internet si al problematicii pe care o
analizam, existenta unui minimum de contacte intre resursele electronice americane si
statele in care sunt accesate, gradul de “interactivitate” al paginilor Web situate pe
teritoriul american si masura in care utilizatorii straini sunt vizati, in mod expres si direct,
de continuturile electronice respective.
Pe aceasta linie de gandire, publicatiile electronice americane avand continuturi fara
caracter interactiv, nu ar putea fi supuse competentei instantelor judecatoresti straine. (48)
Caracterul interactiv este evidentiat de posibilitatea utilizatorilor de a intra in contact cu
respectiva pagina Web nu numai prin simpla accesare, ci si printr-o anumita implicare
activa, cum ar fi posibilitatea de a se abona la anumite continuturi sau de a raspunde
solicitarilor editorului cu privire la calitatea continuturilor. In general, natura interactiva
deriva din intentia manifesta a editorilor publicatiilor electronice de a se adresa anumitor
utilizatori. Prin aceasta maniera de adresare, editorii inteleg sa renunte la acoperirea
jurisdictiei americane, acceptand sa fie supusi legislatiei si curtilor straine.
Dar chiar daca, intr-un caz concret, este vorba despre resurse Internet interactive, apte sa
atraga competenta unor instante straine, deciziile pronuntate de acestea tot nu ar putea
produce efecte pe teritoriul S.U.A., cat timp nu sunt concordante cu exigentele Primului
Amendament al Constitutiei. (49) Acest criteriu al libertatii de exprimare, in comparatie
cu standardele constitutionale ale altor state, pare sa fie, pana la urma, hotarator.
Indeosebi in confruntarea dintre exigentele constitutionale de inspiratie britanica (impuse
nu numai in Marea Britanie, dar si in India sau Australia) si cele americane, limitele mai
largi consacrate de sistemul american in materia libertatii de expresie au prevalat si au
determinat respingerea aplicarii legislatiei Regatului Unit, respectiv, respingerea cererilor
de punere in executare a hotararilor pronuntate de instantele din Marea Britanie in astfel
de cauze. (50)
Este important sa amintim faptul ca problema aplicarii legii in spatiu nu se ridica doar in
relatia dintre S.U.A. si state straine, ci chiar in interiorul S.U.A., intre jurisdictiile statelor
federate. Evocam, in acest sens, doua spete foarte recente, care pun in lumina principiile
jurisprudentiale examinate anterior.
6.7.3.2. In speta Wagner v. Miskin, Curtea Suprema a statutului Dakota de Nord a decis
ca este competenta sa se pronunte in cauza, avand in vedere ca textele cu caracter
calomnios impotriva reclamantului John Wagner, plasate de parata Glenda Miskin pe
pagina Web aflata pe un server in statul Minnesota, au fost directionate expres catre
corpul didactic si studentii Universitatii din Dakota d
e Nord, care il cunosteau pe reclamant. (51)
Faptul ca adresa paginii unde au fost postat continutul calomnios era www.undnews.com
(University of North Dakota News) a constituit un argument suplimentar in favoarea
concluziei ca parata a intentionat sa se adreseze unui segment special de utilizatori, aflati
intr-o anumita jurisdictie, reununtand, in felul acesta, la jurisdictia din propriul ei stat.
6.7.3.2. Modul in care autorii publicatiei au inteles sa orienteze continutul electronic catre
un anumit loc a fost determinant si in cazul Revell v. Lidov. Reclamantul Oliver Revell,
cu domiciliul in statul Texas, l-a chemat in judecata pe paratul Hart Lidov, domiciliat in
statul New York, impreuna cu Universitatea Columbia, avand sediul in acelasi stat, in
legatura cu afirmatiile calomnioase facute de Lidov pe pagina Web a universitatii.
Curtea Districtuala pentru Districtul de Nord din Texas, in calitate de prima instanta, a
respins actiunea, motivand ca nu isi putea extinde jurisdictia asupra paratului. Instanta
federala de apel a confirmat aceasta decizie. (52)
Reclamantul a sustinut competenta instantei de fond texane, de a judeca litigiul, deoarece
revista electronica a universitatii era un serviciu bazat pe abonamente, astfel incat paratul
stia ca anumite continuturi pot fi adresate anumitor destinatari, in special, pentru cazul in
speta, celor din statul Texas. Curtea de apel nu a retinut acest aspect, intemeindu-se pe
faptul ca revista nu avea decat 20 de abonati texani. In plus, instanta a mai constatat ca
articolul defaimator redactat de Lidov nu continea trimiteri exprese la statul Texas, nu se
referea la activitatile desfasurate de reclamant in statul de resedinta si nici nu se adresa, in
mod special, utilizatorilor din acest stat.
Pentru o imagine mai clara asupra situatiei de fapt, se impune sa precizam ca reclamantul
ocupase functia de director adjunct al F.B.I., calitate in care, conform afirmatiilor din
articolul semnat de parat, ar fi stiut de iminenta atentatului terorist impotriva cursei
aeriene PanAm 103 care a explodat deasupra localitatii Lockerbie din Scotia, in anul
1988, neluand masuri de prevenire a dezastrului. In acest context, instanta de apel a notat
ca subiectul articolului in cauza nu avea nici o legatura cu statul Texas, ori cu utilizatorii
Internet din acest stat. Daca s-ar admite ca articolul a dorit sa vizeze o anumita zona
geografica, atunci nu poate fi vorba decat despre Washington, locul in care reclamantul
isi exercita functia de inalt official F.B.I.
Nici un aspect al conduitei paratului nu a lasat sa se intrevada ca acesta a anticipat, in
mod rezonabil, posibilitatea sa fie chemat in fata jurisdictiei texane; mai mult, potrivit
declaratiilor sale, prestate sub juramant, nici nu stia ca, la data diseminarii articolului,
Revell era domiciliat in Texas.