Sunteți pe pagina 1din 1

erşetorul ca marginal al centrului

Când treci pe lângă el îl priveşti din afară, ca pe un om nedus până la capăt, nefinisat. De
pe marginea instabilă a societăţii îţi întinde mâna şi îţi cere să îi dai. Tu ai, el este. Tu încă nu eşti.
El nu mai are. Din întâlnirea totdeauna providenţială dintre tine şi el, prin el tu poţi fi, iar el,
pentru o clipă, poate avea.
Tu îl consideri un marginal şi el este dintotdeauna în centru.
Când îţi întinde mâna nu tu îl miluieşti pe el. El se milostiveşte de tine.
De fiecare dată când treci mefient şi suspicios pe lângă el ratezi prilejul de a te situa în
centru. Ce este centrul ne explică toate cărţile sufletului. Sinonime cu „centrul” sunt „realitatea”,
„puterea”, „plenitudinea”. Din centru poţi intra nemijlocit în subteranele, mijlocul şi
supraterestrul lumii.
Paradoxal este că poţi obţine biletul spre cele trei direcţii plătind cu un însemn al
Mamonei, un simbol dureros al intervalului dintre nefiinţă şi Cel ce este.
Dacă ar fi conştient de propria valoare sau de valoarea schimbului marginalul societăţii
ţi-ar putea cere mai mult. Să plăteşti cu viaţa, iată adevăratul preţ. Dacă ar face-o, ar ieşi însă din
centrul său şi ne-am întâlni cu el la periferia lui, în centrul lumii noastre. Ar fi ca noi şi nu l-am
mai putea recunoaşte.
Stai faţă in faţă cu el. Cine este aproapele cui? Educat de mic în instituţiile materne ale
egocentrismului ai răspunde că el este aproapele tău pentru că tu eşti centrul, reperul relaţiei
dintre tine şi el.
Presupunând că te-am convins de importanţa întâlnirii merg mai departe şi îndrăznesc să
îţi spun că sensul ciocnirii dintre Omul Care Are şi Omul Care Este ţâşneşte dintr-o lipsă: tu ai
nevoie de un capital minim de fiinţă, el este nevoit să îţi ceară, pentru timpul care i-a mai rămas
de parcurs, merinda de drum.
Toate aspectele întâlnirii dintre fiinţa centrală şi cea mărginaşă au fost scoase la lumină
de singurul Om care era deplin şi Fiu. Asumând deopotrivă centrul şi marginea ne-a atras atenţia
să fim treji, să nu ratăm ocazia.
Cerşetorul nostru cel de toate zilele ne mărgineşte hotarul propriei fiinţe în măsura în
care noi îi dăm din ceea ce el n-a avut niciodată şi nici nu poate deţine. Ar putea doar să
primească.
Să îl îmbrăcăm, să îl hrănim, să îi potolim setea.
El ne ajută să fim.

Ciprian Voicilă

110