Trebuie sa vorbim despre Kevin Lionel Shriver

La indemnul unei bune prietene am ajuns sa citesc o carte care, in momentul in care am inchis-o pentru ultima oara, m-a lasat cu niste semne de intrebare, cea mai pregnanta dintre ele fiind aceea daca nu cumva iti asumi un risc enorm in societatea de azi atunci cand faci un copil. Trebuie sa vorbim despre Kevin a beneficiat si de o ecranizare in anul 2012, in regia lui Lynne Ramsay, cotata cu nota 7.8 pe imdb.com, insa chiar nu vreau sa stric impresia pe care mi-a lasat-o romanul cu o ecranizare care are toate sansele sa fie mai slaba decat cartea. Din punctul meu de vedere, efectiv nu ai cum sa surprinzi emotiile personajelor principale asa cum sunt ele in carte, si sa le transpui pe pelicula fara sa pierzi din calitatea si intensitatea lor. Romanul este alert, intens, o plimbare prin procesele de constiinta pe care mama personajului principal, Eva, si le face, transpunandu-le intr-o serie de scrisori carte sotul sau. Acestea ne plimba prin istoria pre si post Kevin,nasterea lui fiind un punct de referinta in viata mamei sale,totul schimbandu-se odata cu venirea pe lume a micutului, si mai precis, societatea din mica suburbie in care locuiau, se transforma odata cu acea joi. Instinctul ei ii spun ca ceva este in neregula cu primul ei nascut, insa tatal acestuia refuza sa vada dincolo de normalitatea unui adolescent tipic. Probabil ca dezamagirea din ochii sai de la finalul romanului are ca subiect tocmai aceasta dorinta de a crede ca totul este normal. Normal este orice dar nu si personajul principal, Kevin. Desi, aparent, o uraste din tot sufletul pe mama lui, facandu-i viata un chin, intr-un mod anormal, bolnav si de neinteles, ii cruta viata. Dar oare mai merita traita aceasta, sau se mai poate numi viata, atunci cand fiul tau este la inchisoare pentru ca a omorat 9 colegi de scoala, o profesoara si un ajutor de bucatar? Sau cand fiul tau ti-a luat tot ce aveai mai de pret: sotul, fiica mai mica, in acelasi mod in care i-a executat si pe restul colegilor? Marturisesc sincer, ca in unele fragmente, romanul ma facea sa ma intreb daca nu cumva Eva chiar are un fiu normal, daca nu cumva ea doar interpreteaza anumite actiuni ale fiului sau ca fiind inadecvate standardelor ei inalte, de unde si lumina in care acesta era descris in scrisorile ei. Cu toate acestea, actiunile lui au confirmat ceea ce ea a simtit si a incercat sa spuna cu voce tare vreme de 16 ani. Finalul este cam indulcit fata de ce ma asteptam. Este un fel de impacare cu soarta, intre cei doi supravietuitori, o afirmare cu voce tare, aproape strigata, a sentimentelor dintre mama si fiu, un fel de dragostea invinge totul,mai ales daca e de mama. Cu toate acestea, actiunea suculenta este concentrata in ultimele zeci de pagini, cand impactul emotional este puternic, iar cartea nu poate fi lasata din mana. Se releva raspunsurile

la toate intrebarile referitoare la actiune de pana atunci, tot finalul este un fel de aaaaaaa, acum inteleg. Cu siguranta, este o carte buna, mi s-a potrivit ca o manusa, si subliniez ca daca ar fi sa scriu o cartea vreodata, asa ceva as scrie, in genul asta! Are actiune, are umor pe alocuri, are drama, are psihologic, are intrebari, si ce e cel mai important, este scris din perspectiva unei mame. La o simpla cautare pe google.com , vedem ca autorul este de fapt autoare, moment in care iti permiti sa spui ca ai inteles de ce atata sentiment si emotie care reies din fiecare pagina a romanului. In incheiere, cele 500 de pagini nu sunt timp irosit, romanul reusind sa scoata la iveala intrebarile si temerile oricarei femei care vrea, se pregateste, sau este mama, intrebari care pot parea ciudate, temeri care pot parea generate de modificari hormonale, dar actuale si nerostite!