Nimic nu se compara cu a plange de fericire.

Habar nu am daca ai trait asta pe propria piele sau daca ai auzit macar de asa ceva. Insa eu am TRAIT-O! Si pot spune ca e mai mult decat minunata! Insa mi-am dat seama ca a trebuie sa trec prin muuult noroi ca sa ajung la ea. Sa trec ape involburate din mine si frutuni atat de amarnice si greu de stavilit. Dar pur si simplu.. .tot ce pot spune este : a meritat din plin! Am fost fascinata in momentul in care am aflat ca furtuna ce se isca pe mare face atat de mult bine vietii acvatice , incat imi dau seama ca asa se petrece si cu noi. Ca suntem plansi, ne enervam si ne frustram, suferim pentru ca doare!!!! Da, doare procesul cunoasterii autentice. Dar asa cum furtuna de pe mare aduce nutrientii la suprafata pentru a mentine viata, la fel este de vital, si pentru noi ca oameni sa acceptam sa trecem prin furtuna. Si cand spun asta, ma refer la furtuni interioare, ce culmineaza cu ura de sine, neincrederea si frica de a fi fata in fata cu tine. Dar numai daca iti asumi acest proces, si te ACCEPTI EXACT asa cum esti in ACEL moment, numai atunci poti trece la urmatorul nivel. Care e cel mai painfull,de altfel, plin de durere, pentru ca vine partea de a-ti cere iertare. Nu de la ceilalti, cat de la tine. Habar nu stiam ce inseamna iertarea si, desi mi se spunea ca este un proces mai mult decat esential pe care il am de desavarsit pentru a fi un om mai bun si ca e nevoie numai de intentia de a ierta persoanele pe care mi-au provocat rani.... habar nu aveam cum sa ma iert pe mine.

Am trecut prin lectia iertarii. Simteam ca trebuie sa-mi cer iertare si de la persoanele pe care le admir!!!! pana mi-am dat seama ca eu sunt singura care arunca cu pietre in mine, care ma condamnam mai aspru ca orice judecator si ma victimizam. De la asta a trebuit eu sa-mi cer iertare de la mine! de la asteptarile nerealiste pe care le aveam fata de oameni carora le eram draga si se straduiau sa faca parte din vitata mea. Habar nu am cat de crunt a fost pentru mine sa ma iert, pentru ca trebuia sa stau fata in fata cu cele mai mari temeri ale mele si sa recunosc in fata mea ca se poate sa fii facut si pe altii sa sufere aruncand cu pietre in inima mea. doream sa cresc si sa ma vindec. Insa consideram ca trebuie sa fie o activitate in vant, un job de part time. Si nu imi rezervam timp sa vad ce e cu adevareat in mine. Eu ce simt? Cum sunt eu? Ce simt referitor la mine in adancul inimii mele? De unde porneste furia mea interioara si ce anume isca furtuni in inima mea? Ce reprezinta pentru mine nutrientii pe care furtuna nestavilita pornita din mine ii aduce la suprafata? Ce pesti din mine se pot hrani cu suferinta mea si cu nutrientii adusi de furtuna. Ce muschi interni pot dezvolta prin asta? Credeam ca oamenii ma ranesc. Credeam ca oamenii ma renesc prin ignoranta de care dadeau dovada fata de mine, si ma simteam ofensata si insultata de atutudinea persoanelor fata de mine! Dar doar credeam . Pentru ca eu eram singurul meu gardian care stateam a poarta cetatii mele si permiteam ca lucrurile ce vin spre mine sa ia forma de care eu aveam nevoie.

Aveam nevoie de pesti piranha care sa imi ciuruiasca sufletul pentru ca asta am invatat eu cand eram adolescenta neiscusita ca inseamna relatiile!! Asta a fost hrana mea. Pestii piranha care ma mancau pe interior. Puteau sa tot vina delfini ce doreau sa aba grija de mine, cea de pe interior. Eu ii vedeam piranha. Eu ii transformam in piranha pentru ca de asta aveam eu nevoie la un nivel subconstient . Poate scriu mult pentru tine.. insa imi dau seama ca am un cunvant de transmis. O idee care incepe cu noroi din suflet, se continua cu suparare impotriva propriei fiinte, culmineaza cu furie si se linisteste cu un pian ce canta in sunete de acceptare. In momentul de liniste... vine iertarea ceruta fata de mine insami la lumina lumanarii. Nu credeam vreodata ca iertarea pripriei mele fiinte e un act de o asemenea sacralitate. Vine iertarea mea, si o data cu ea iubirea. Cum sa injosesti un om pentru simplu fapt ca ti-a ridicat mingea la fileu si iti arata cine esti si ce ai in tine???? Tu , care credeai ca te-a ranit? Cauza divortului dureros, despartilor.. conflictelor si a tot ceea ce inseamna dependenta, atasament si, lipsa de iubire.. vin din fuga de sine. Ne e frica sa dam piept cu noi insine. Si mie mi-a fost. Dar am plecat in misiune. Eu credeam ca trebuie sa lupt cu mine, sa ma razboiesc cu fiinta mea, sa ,ma inarmez cu curaj si vitejie. Dar nu-ti permiti sa intri cu bocancii in sufletul omului, daramite cu munitie in propriul tau suflet!!! Adevarata ,,arma si unealta este chiar in inima cetatii! Ea este iubirea izvorata din inima ta! Eu am trait-o!

Poti si tu! Inarmeaza -te cu iubre! Eu te sustin! Merita din plin!