Duminica Învierii1

Hristos a înviat!
Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

D uminica de astãzi a numit-o Biserica, dupã Sfântul apostol

ºi evanghelist Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împãrãteasã ºi
doamnã. Nu întâia. Când zicem întâia, în chip firesc urmeazã a doua,
a treia, a patra… – o realitate din lumea creatã, care îºi are o
succesiune a ei obiºnuitã, cu cele obiºnuite. Azi toþi sunteþi
îmbrãcaþi în veºminte neobiºnuite, veºminte luminate de Înviere. De
aceea ºi în Tatãl nostru – corect este “pâinea noastrã cea spre
fiinþã”, care stã la temelia fiinþei, nu “pâinea noastrã cea de toate
zilele”, adicã obiºnuitã. Nu este pâine de toate zilele, nu-s veºminte
de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veºminte de
sãrbãtoare, haine de duminicã. Tâlcuitorii de mai târziu, sãrmanii, au
scris aºa cum au scris, Dumnezeu sã le ierte aceasta. Sfântul Vasile
cel Mare tâlcuieºte hotãrât: Ziua Învierii este Ziua Una, care
actualizeazã Ziua cea Una a Creaþiei. ªi ziua Învierii, ºi duminicile
toate, sunt chipul Zilei Una a Creaþiei. Iar Învierea înnoieºte creaþia.
Dacã simþim Învierea, ne simþim înnoind, dacã nu, e ceva obiºnuit.
Dar ce înseamnã a fi obiºnuit? – A trãi în lumea creatã, trecãtoare ºi
muritoare, în timp ºi spaþiu. Pe când a avea conºtiinþa Zilei Una,
care este una actualã, cu cea Una a Creaþiei, înseamnã sã trãieºti
acest act unic. Spuneam, bunãoarã, cã cercetãtorii încearcã astãzi sã
reproducã (prin clonare) animale, vor încerca mâine sã cloneze ºi
oameni. Aceasta înseamnã o reproducere din lumea creatã. În
întâlnirea cu harul, când simþi taina luminii, a harului, a puterii

130 aprilie 2000. Sfintele Paºti.

2

divine, atunci se sãvârºeºte alt act – un eveniment, ceva divin. Simþi

atunci prezenþa lui Dumnezeu. Luptaþi-vã toþi, ºi cei care trãiþi de
toate zilele, iar nu spre fiinþã, aspiraþi mãcar, doriþi mãcar… Dacã
nu putem înþelege toþi aceastã atingere, scânteiere a harului, mãcar
sã-l dorim; ºi va veni. ªi când simþi atingerea aceasta a luminii
divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o
simþi.
Aceastã Zi Una a Paºtilor, împãrãteasã ºi doamnã, praznic al
praznicelor, sãrbãtoare a sãrbãtorilor, aºa cum a cântat Biserica, are
evanghelia care s-a citit la acel moment, al întâlnirii cerului cu
pãmântul:

“La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi

Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut.
Întru El era viaþã ºi viaþa era lumina oamenior. ªi lumina lumineazã
în întuneric ºi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5).

Primeascã dragostea dumneavoastrã aceste douã cuvinte din

evanghelia din acea clipã divinã a Învierii. Puþin sã gustãm din ele,
din taina lor. “La început era Cuvântul” – observaþi, nu spune “La
început a fost Cuvântul”, ci “La început era Cuvântul”, iar înþelesul
– aºa cum dumnezeieºtii Pãrinþi ne-au tâlcuit, luminaþi de Dumnezeu
– acesta este: “La început era...” – acest imperfect nedefinit, cu
deschidere spre infinit. Era; nu spune a fost, adicã s-a sãvârºit un
eveniment ºi a încremenit acolo. Numai în noi încremenesc, ºi
aceasta este tragedia noastrã, pentru cã încremenirea este identicã
cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naºterea din
veci a Lui Dumnezeu-Cuvântul) ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi
Dumnezeu era Cuvântul” – tâlc, iarãºi, adânc. Pretutindeni în Sfânta
Scripturã unde vom gãsi cuvântul Dumnezeu, e vorba de Tatãl. Sã vã
dãm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I, versetul
26: “A zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi dupã asemãnarea
Noastrã”. ªi Sfântul Vasile cel Mare se întreabã: “Cui a zis Dumnezeu:
«Sã facem om dupã chipul ºi dupã asemãnarea Noastrã»?”. Altfel
spus, cui a zis Tatãl, pentru cã urmeazã: “Cui altuia a zis Dumnezeu-
Tatãl, decât Celui care este El însuºi chipul veºnicului Dumnezeu”,
Celui care este strãlucirea Tatãlui ºi chipul fiinþei Sale, Celui Care a ºi
zis: “Eu ºi Tatãl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scripturã când
vom gãsi cuvântul Dumnezeu sã ºtim cã se referã la Tatãl, cu
excepþia a ºase locuri, în care se referã nu numai la Tatãl. În acest
text, al Evangheliei dupã Ioan, se referã ºi la Fiul. Deci:“La început
era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) ºi Cuvântul era la Dumnezeu (la Tatãl)
ºi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referã la Fiul, deci ºi Fiul este
Dumnezeu). Iar în A Doua Epistolã cãtre Corinteni a Sfântului Apostol
 3

Pavel, cap.13, versetul 13, cuvântul Dumnezeu se referã la Duhul

Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos ºi dragostea lui
Dumnezeu ºi împãrtãºirea Sfântului Duh sã fie cu voi cu toþi!”.
Deci aici “ºi Dumnezeu era Cuvântul”, ºi iarãºi adaugã “Acesta
era întru început la Dumnezeu”. A fost o disputã în taina Bisericii.
Evoc un eretic, Eunomiu, care moºtenea filosofia veche. Arie ºi, dupã
el, Eunomiu, nu înþelegeau cum Dumnezeu, în unitatea Lui, sã aibã ºi
un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gurã de Aur ºi ceilalþi Pãrinþi
mãrturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatãl, deci Tatã e din veci ºi,
atunci, din veci are Fiu. Aºa e Fiul din veci. ªi Duhul Sfânt asemenea.
“Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au
fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut.” În toate e
prezenþa lui Dumnezeu, a Logosului, a acþiunii dumnezeieºti. Facã
Domnul sã punem inimilor noastre piatrã de temelie acest cuvânt:
“Toate prin El s-au fãcut”. În limba greacã este cuvântul logos (ëïãïò),
care a dat în româneºte logicã, raþiune. Tradus în limba noastrã,
cuvântul logos are trei termeni prin care se reveleazã: cuvânt,
raþiune, sens. “La început era Cuvântul” – era Raþiunea, Logosul ºi
Sensul.
Îngãduiþi o micã parantezã, cu înþeles. În timpul perioadei
trecute ne batjocoreau pe noi, preoþii, spunând cã suntem iraþionali.
ªi unui filosof marxist i-am rãspuns: noi mãrturisim Logosul acela de
la început, noi nu putem concepe lumea fãrã raþiune. Cum asta? Iatã
cum: pentru noi la temelia lumii stã Raþiunea; pentru
dumneavoastrã – forþa oarbã, hazardul. Dar nu stã hazardul, adicã
întâmplarea. Un savant, Henri Coandã, spunea: “Întâmplarea,
hazardul nu e decât mãsura ignoranþei noastre”. Noi, creºtinii,
spunem cã la temelie stã Raþiunea. Scriptura o spune, revelaþia
divinã, nu noi. ªi a tãcut, bietul om. Deci în fiecare fãpturã stã o
raþiune dumnezeiascã, un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când
vorbim noi de cele trei lumini, vorbim ºi de lumina care vine din
raþiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor – pentru
care Dumnezeu ne-a dat ochiul minþii. În fiecare fãpturã a fãcut
Dumnezeu un rost, adicã a fost întruparea unui rost divin, a unei
raþiuni divine.
Deci “Toate printr-Însul s-au fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut
din ce s-a fãcut. Întru El viaþã era ºi viaþa era lumina oamenilor. ªi
lumina lumineazã în întuneric ºi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-
5). Lumina, în care noi ne împãrtãºim din dumnezeire, prin Cea de a
treia Persoanã a Dumnezeirii ni s-a împãrtãºit – Duhul Sfânt. Deci iatã
cum ni Se descoperã Sfânta Treime din începutul Evangheliei dupã
Ioan, aºa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În
Cartea Facerii aºa citim: “La început a fãcut Dumnezeu cerul ºi
pãmântul” (Facerea 1, 1) – e vorba de Dumnezeu-Tatãl. “ªi a zis
Dumnezeu: «Sã fie luminã!»” (Facerea 1, 3) – Dumnezeu-Cuvântul a
4

zis. “ªi pãmântul era netocmit ºi gol. Întuneric era deasupra

adâncului ºi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”
(Facerea 1, 2) – deci Duhul Sfânt. E o legãturã sfântã între Cartea
întâi, a Facerii, ale cãrei cuvinte le-am auzit, ºi Cartea Evangheliei
dupã Ioan, ale cãrei cuvinte ni s-au împãrtãºit acum.
Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o
astãzi, în Noaptea Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui sã
tâlcuim taina Învierii, arãtãrile de dupã Înviere ºi intrarea prin uºile
încuiate. Ne rugãm Bunului Dumnezeu sã ne lumineze. Când
Mântuitorul a intrat prin uºile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouã.
ªi zicând acestea, le-a arãtat mâinile ºi coasta Sa. Deci s-au bucurat
ucenicii, vãzând pe Domnul. ªi Iisus le-a zis iarãºi: Pace vouã!
Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit ºi Eu pe voi. ªi zicând
acestea, a suflat asupra lor ºi le-a zis: Luaþi Duh Sfânt; cãrora veþi
ierta pãcatele, le vor fi iertate ºi cãrora le veþi þine, vor fi þinute”
(Ioan 20, 19-23). Numai cuvântul acesta sã-l punem la inimã:
“Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit ºi Eu pe voi”. O, iubiþilor,
o descoprire negrãitã de tainã! Mântuitorul descoperã aici cum L-a
trimis Tatãl la noi. Evocam adesea cuvântul Pãrintelui Stãniloae: L-a
trimis Tatãl: Mergi ºi-Þi mântuieºte fraþii! Noi – fraþii Lui.
Iubiþilor, sã punem la inimã adevãrul tuturor adevãrurilor
omului, în taina Preasfintei Treimi – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Un
Pãrinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune: “Fiul e chipul
Tatãlui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în înþelesul cã Fiul Îl
descoperã pe Tatãl ºi Duhul Sfânt Îl descoperã pe Fiul, Îl face vãzut.
Pentru cã Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioara Maria. E
tainã a tainelor. Tatãl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul
este Chipul, iar noi suntem, în Duhul Sfânt, dupã Chip. ªi legea
aceasta, de a fi dupã Chip, e universalã. Suntem bucuroºi cã a ajuns
ºi ºtiinþa la mãrturia aceasta a revelaþiei dumnezeieºti, cãci spune
astãzi cã nu existã fãpturã decât având un protochip, un model, un
proiect. Gândiþi-vã: eu exist; când iau cunoºtinþã de mine? Întâi iau
cunoºtinþã, ºi pe urmã mã zidesc? Iau cunoºtinþã dupã ce exist. ªi
exist pentru cã este un model, un proiect. Nu e de conceput nici o
fãpturã altfel. E o informaþie, cum se spune. ªi, observaþi, în însãºi
taina Preasfintei Treimi Tatãl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatãlui. Noi, în
Duhul Sfânt, suntem zidiþi dupã Fiul ºi Fiul e Chipul nostru. ªi Chipul
lui Hristos a fost întipãrit în Adam dintru început, dar Adam nu i-a
rãmas credincios. În Hristos – sã luãm aminte iubiþilor, stãrui cu tãrie
– e adevãrul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate prin El s-
au fãcut”. Chipul, Icoana dupã care noi am fost zidiþi ºi prin care ne
zidim e Hristos. Ca sã mã cunosc pe mine trebuie sã-L cunosc pe
Hristos.
Oamenii vor putea cerceta. ªi avem la îndemânã ultimele
cercetãri asupra genotipului, care merg la întreaga informaþie, la
 5

informaþia din lumea aceasta, însã. Dar adâncul informaþiei este

Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatãlui, al Pãrintelui Ceresc. De la El,
propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de
Evanghelie: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu”;
ºi “A zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea
Noastrã”. Aºa are omul cuvânt (tot omul, de pretutindeni): de la
Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatãlui. De aceea, propriu-zis, ºi zicem
rugãciunea Tatãl nostru, pe care ne-a învãþat tocmai El, Fiul
Pãrintelui Ceresc.
ªi dupã Înviere le spune, Mariei Magdalena ºi apoi ucenicilor,
“Mã sui la Tatãl Meu ºi Tatãl vostru, la Dumnezeul Meu ºi Dumnezeul
vostru”. Într-un fel Dumnezeu-Tatãl este Tatãl Lui ºi în alt fel este Tatãl
nostru: prin El, prin Fiul – Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipã sã nu
uitãm, aceasta este taina noastrã, acesta este adevãrul nostru,
aceasta e definiþia noastrã, aceasta e cunoºtinþa noastrã: de a fi
zidiþi dupã Chip, iar Chipul este Hristos. ªi, încã o datã spun ceea ce
spune ºtiinþa (fiindcã oamenii cred mult în ºtiinþã, ºi e bine, cã e
cercetare), cã nu existã fãpturã, existenþã, decât ca întrupare a unui
proiect. Aºa cum nu elementele unei biserici (cãrãmidã, ciment,
nisip, var) s-au adunat ca sã o construiascã, ci a fost înainte un
proiect, un plan, o idee, care a adunat materialele. Aºa ºi eu, exist pe
acest plan, proiect, chip al lui Hristos. ªi dacã vreau sã mã cunosc,
prin El mã cunosc. ªi, dacã Îi urmez Lui, voi înþelege ºi Evanghelia ºi
Crucea ºi moartea, ºi Învierea, ºi cum a intrat prin uºile încuiate, ºi
cum a vindecat, ºi cum a biruit moartea. Cãci în moarte a intrat
Viaþa; a intrat Iubirea. În moartea noastrã, provocatã de demon,
intrã ura. Când urãºti pe cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat
din iubire în moarte. Iar iubirea duce la moarte, sau la viaþã? Trebuie
sã înþelegem, cãci dacã nu înþelegem, nu credem cu putere. Trebuie
sã ne trezim! ªi aºa, când crezi cu putere, devine fãptura ta un
templu al Duhului Sfânt. ªi ai putere sã birui rãul, ispita, necazul
(puºcãria, orice pe lume). Sfinþii aºa au biruit moartea. Îi aºteptau
cãlãii, iar ei se rugau ºi cântau; pentru cã simþeau arvuna Învierii,
arvuna Taborului, arvuna Schimbãrii la faþã.
Acesta e cuvântul din dimineaþa Învierii. “La început era
Cuvântul. (...) ªi toate printr-Însul s-au fãcut”. Observaþi, pentru El
“era” – infinitul timpului; pentru noi “toate printr-Însul s-au fãcut” –
lumea creatã în timp. ªi distincþia – între infinitul lui Dumnezeu,
necreat, ºi noi, creatura, dar ºi legãtura între Dumnezeu ºi noi – în
iubirea Lui, în Logosul, în raþiunea pe care a întemeiat toatã fãptura,
în viaþa pe care ne-o dãruieºte, ºi în suiºul neîncetat…
Dumnezeiescul Maxim Mãrturisitorul spune cã fãptura (creaþia) are
trei etape: prima etapã – cã existãm, a doua – existenþa în har, în
bine, ºi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltã e Învierea. Sensul
6

existenþei, al istoriei, este cãtre Înviere. Facã Domnul sã simþim toþi,

în ziua Învierii, arvuna Celui ce a înviat, arvuna Învierii!

Hristos a înviat!

ªi nouã viaþã veºnicã ne-a dãruit. Sã ne închinãm sfintei

învierii Lui celei de a treia zi. Amin