Duminica Ortodoxiei1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

Prãznuieºte Biserica astãzi, în Duminica întâi a Sfântului ºi

Marelui Post, Duminica Ortodoxiei, deci a dreptei credinþe,
a adevãrului sfânt al credinþei în mântuirea adusã de Fiul lui
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Îl rugãm pe Bunul
Dumnezeu – prin voia Tatãlui, cu lucrarea Fiului, în Duhul Sfânt – sã
ne dea har ca sã împãrtãºim cuvântul adevãrului. Dãm întâi cuvânt
dumnezeieºtii Evanghelii de astãzi:

“A doua zi (dupã Botezul Sãu de la Iordan) voia sã plece în

Galileea ºi a gãsit pe Filip. ªi i-a zis Iisus: Urmeazã-Mi. Iar Filip era din
Betsaida (Betsaida Galileii, din nordul Israelului), din cetatea lui
Andrei ºi a lui Petru”. Iar Filip, din dragoste pentru Natanael, n-a vrut
sã fie singur, ci sã meargã ºi acesta. Cãci, “Filip a gãsit pe Natanael
ºi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege ºi
proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. ªi i-a zis Natanael: Din
Nazaret (o cetate destul de smeritã) poate fi ceva bun? Filip i-a zis:
Vino ºi vezi”. ªi atunci, aflându-se cei doi ucenici cum ne aflãm ºi noi
acum, în faþa Mântuitorului Care ne priveºte, Iisus, vãzând pe
Natanael, care înainta mai curajos, mai cu îndrãznealã, din dorul de
cunoaºtere, de cãutare, “a zis despre el: Iatã, cu adevãrat, israelit în
care nu este vicleºug”. Te cutremurã cuvântul. Îl vede Dumnezeu ºi-l
judecã: “Nu este vicleºug”. Sã simþim cã în clipa aceasta fiecãruia
dintre noi ne spune dacã este sau nu vicleºug în noi. Cel puþin în
clipa aceasta sã nu fie! Atunci, iluminat, pãtruns de cuvântul lui Iisus
119 martie 2000. Duminica I din Post.
2

(o asemenea mãrturie!), “I-a zis Natanael: De unde mã cunoºti? A

rãspuns Iisus ºi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am vãzut
când erai sub smochin. Rãspunsu-I-a Natanael: Rabi (Învãþãtorule),
Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, Tu eºti Împãratul lui Israel. Rãspuns-a Iisus
ºi i-a zis (ºi auzim iarãºi cuvânt adânc): Pentru cã þi-am spus cã te-
am vãzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. ªi i-
a zis: Amin, amin (adevãr, adevãr) zic þie, de acum veþi vedea cerul
deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se
peste Fiul Omului.” (Ioan 1, 43-51).

O, iubiþilor, în aceste nu multe cuvinte, dar mult în ele, se

descoperã întreg adevãrul dumnezeiesc. Cugetul smerit ne
îndeamnã sã ne oprim îndeosebi asupra celor douã mãrturii din
întâlnirea dumnezeiascã ºi omeneascã a Mântuitorului cu cei doi
ucenici. ªi fiecare dintre noi sã cugete ce înseamnã aceastã întâlnire
cu Dumnezeu. Douã mãrturii desprindem din aceastã dumnezeiascã,
proniatoare întâlnire, pe care oricine o cautã. Prima mãrturie este a
lui Natanael, atunci când s-a vãzut descoperit de Mântuitorul, care a
rostit acel cuvânt: “Iatã israelitean în care nu este vicleºug”. “De
unde mã cunoºti?”, a zis Natanael. “Mai înainte te-am vãzut sub
smochin”, i s-a rãspuns. ªi acum, mãrturia lui Natanael: “Rabi (adicã
Învãþãtorule; aºa se adresau ucenicii ºi mulþimile Mântuitorului), Tu
eºti Fiul lui Dumnezeu, Tu eºti împãratul lui Israel”.
“Fiul lui Dumnezeu” – mãrturia pe care o purtau toþi cei ce Îl
cãutau viu, în vremea aceea, pe Mesia. Era plinirea vremii. ªi bãrbaþii
credincioºi (cum sunt ºi astãzi, dornici, cãutãtori de adevãr
dumnezeiesc) citeau cu râvnã ºi evlavie Scripturile, cuvântul
descoperitor de tainã, rostit atât de revelator de Psalmist: “Zis-a
Domnul Domnului meu: Tu eºti Fiul Meu, Eu astãzi Te-am nãscut”.
“Tu eºti Fiul lui Dumnezeu” – aceasta este mãrturia ucenicului, a
noastrã; toþi suntem ucenici.
Iar rãspunsul Mântuitorului: “Amin, amin (adevãr, adevãr) zic
þie...”. Deci, rostirea ta e adevãr. Observaþi, în Scripturã, Mântuitorul
totdeauna rosteºte cuvântul amin, dar cu o deosebire faþã de noi:
când Mântuitorul dã mãrturie adevãrului dumnezeiesc, Evangheliei,
amin al Lui e la început; El începe cu amin: “Amin, amin zic vouã”;
sau: “Adevãr, adevãr zic vouã”. Dar cuvântul original, rostit de
Mântuitorul a fost amin, care înseamnã aºa sã fie. E cuvântul rostit la
începutul zidirii, când a zis Dumnezeu “Sã fie...!” (“Sã fie luminã!”).
ªi, întrucât Tatãl a zidit lumea prin Fiul, în Duhul Sfânt, atunci când S-
a întrupat Fiul S-a descoperit în acest cuvânt: Amin. De aceea El este
numit, în Cartea Apocalipsei (3, 14): “Cel ce este Amin, martorul cel
credincios ºi adevãrat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. O, Doamne,
ce cuvânt descoperitor de tainã! Dumnezeu îi rãspundea lui Iov:
“Unde erai tu, când am întemeiat pãmântul?” (Ai fost tu martor?) ªi
deodatã ni se descoperã Scriptura: iatã, a fost martor Cel ce este
 3

Amin. Cãci El este Martorul credincios al Pãrintelui Ceresc ºi al zidirii

întregi. El este Amin. ªi sã nu uitãm! Rostim ºi noi cuvântul amin? –
Da. Dar amin-ul nostru când îl rostim? – Dupã ce auzim pe
Dumnezeu-Cuvântul descoperindu-ne Evanghelia Lui ºi atunci când
rostim rugãciunile cãtre El; ºi mãrturisim: Da, Doamne. La acest Da
al Tãu (Sã fie!), ºi noi zicem amin. Noi încheiem cu amin. O, Doamne,
ce descoperire: El este Începutul zidirilor, ºi al nostru, iar noi
rãspundem: Da, Doamne. Amin.
El cu adevãrat Se descoperã aºa cum Natanael L-a mãrturisit:
“Tu eºti Fiul lui Dumnezeu”. ªi Iisus i-a spus: “Amin, amin zic þie”,
adicã “Aºa e, Natanael, adevãr zic þie”. ªi, dacã Natanael spune: “Tu
eºti Fiul lui Dumnezeu, împãratul lui Israel”, Mântuitorul îi rãspunde,
uimitor: “Amin, amin zic vouã, de acum veþi vedea cerul
deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se
peste Fiul Omului.” Aºa cum i Se descoperise patriarhului Iacov, în
scara pe care a vãzut-o atunci când se afla în durerosul lui pelerinaj,
despãrþindu-se de fratele care avea gând de la demon asupra lui.
Atunci, lui Iacov i s-a descoperit scara care lega cerul cu pãmântul ºi
îngerii lui Dumnezeu suiau ºi coborau; îngerii fãpturilor care
vegheazã asupra regulilor creaþiei. ªi, din capul scãrii i-a grãit
Dumnezeu: “Iatã, Eu sunt cu tine ºi te voi pãzi în orice cale vei
merge” (Facerea 28, 13; 15). Iar acum Mântuitorul rosteºte: “de
acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se ºi coborându-se peste Fiul Omului.”
Întreg Vechiul Testament îl simþim împlinit ºi descoperit în
Hristos, ºi unind în El cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea.
Ucenicul Îl mãrturiseºte ca Fiu al lui Dumnezeu ºi Mesia, iar
Mântuitorul, în iubirea ºi smerenia Lui se mãrturiseºte ca Fiu al
Omului, unind dumnezeieºte – tainã a tainelor – Creatorul cu
creatura. Dumnezeu, Unicul ziditor, necreat, dar creator a toate,
descoperindu-Se totodatã prin fãpturi, ne pune pe noi în faþã, în
lumina lui; pe noi, cei creaþi, zidirea Lui. Aceste douã lumi rugãmu-vã
sã le cercetãm, sã le gândim în clipa aceasta. Sã avem înaintea
ochilor minþii, pe de o parte, pe veºnicul Dumnezeu, Dumnezeirea,
necreatã, iar pe de altã parte universul, noi ºi toate fãpturile zidite în
El. Iar zidind, Dumnezeu uneºte, totodatã, fãptura cu El. Cãci nu e cu
putinþã, iubiþilor, ca Dumnezeu, zidindu-ne, sã ne lase în nefiinþã.
Dumnezeu, aducându-ne de la nefiinþã la fiinþã, aducându-ne din
nimic, din ce n-am fost, vrea ca ºi noi sã existãm, dar nu despãrþiþi
de El, de aceea ne împãrtãºeºte unirea cu El, ne ia la sânul Lui, El,
Dumnezeul iubirii. Sã înþelegem: pentru cã Adam n-a rãmas fidel
harului când a primit suflare divinã de viaþã ºi când vorbea cu
Dumnezeu în rãcoarea Raiului, iatã, omul, pânã în zilele noastre, are
încã, parcã de la cel rãu, înclinaþia, tinderea de a nu rãmâne
credincios ºi a fi despãrþit de Dumnezeu. De aceea L-a trimis Tatãl pe
Fiul Sãu: Mergi ºi-Þi mântuieºte fraþii! ªi Fiul e concomitent Fiul lui
4

Dumnezeu ºi Fiul Omului. Aici e taina tainelor: în Hristos. Sfânta

Treime, Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt, Sfatul dumnezeiesc, a hotãrât
ca în Fiul sã fie unit cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea,
veºnicia cu vremelnicia, nemurirea cu muritorul din noi, sã ne facã ºi
pe noi vrednici de împãrtãºirea cu El. Aici e dezlegarea acestei voi ºi
bucurii ºi puteri, descoperiri dumnezeieºti – ca în Hristos sã fie unirea
cerului cu pãmântul pe veci. De aceea apar cele douã numiri acum, a
ucenicului: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu” ºi a Mântuitorului: “Tu vezi pe
Fiul Omului”. Deci Dumnezeu unit cu omul, iubiþilor. Aici e taina
tainelor noastre.
Dar Dumnezeu, unindu-Se cu omul, nu distruge lumea. Cum
vorbesc unii, tot mai insistent, despre sfârºitul, distrugerea lumii. Nici
vorbã. Dumnezeu este da ºi numai da; Dumnezeu este amin. “Cãci
toate fãgãduinþele lui Dumnezeu, în El, sunt da; ºi prin El, amin, spre
slava lui Dumnezeu prin noi ”, zice apostolul Pavel
(II Corinteni 1, 20). Adicã acest amin pe care-l rostim ºi noi la fiecare
rugãciune ºi cuvânt dumnezeiesc. Numai fãptura este ºi da ºi nu; cãci
a fost adusã de la nefiinþã la fiinþã. Dar fãptura existã în acest da al
lui Dumnezeu. Rãdãcina fãpturii este da al lui Dumnezeu, este amin
al lui Dumnezeu, cãruia îi rãspundem cu amin al nostru – aºa e,
Doamne.
Aici, deci, îngãduiascã dragostea dumneavoastrã sã stãruim
puþin asupra acestui cuvânt. În cele douã mãrturii, a ucenicului: “Tu
eºti Fiul lui Dumnezeu”, ºi a Mântuitorului: “de acum veþi vedea
cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi
coborându-se peste Fiul Omului” (deci înãlþat Fiul Omului pânã de-a
dreapta Tatãlui) e înfãþiºatã întreaga tainã a mântuirii, a Evangheliei.
Mântuitorul cuprinde aici ºi coborârea Lui, ºi Crucea, ºi Învierea Lui, ºi
Înãlþarea de-a dreapta Tatãlui. ªi ne descoperã astfel taina dreptei
credinþe, taina ortodoxiei.
O, iubiþilor, aceastã duminicã rãspunde peste timp acelei
duminici a Postului Mare din anul 843, când a fost instituitã în istorie
Duminica Ortodoxiei. Consfinþea încununarea unei lupte de peste o
sutã de ani, de pe la anul 726, când un împãrat bizantin, din Isauria,
pe unde pãtrunseserã musulmanii – Leon Isaurul – s-a ridicat
împotriva icoanelor ºi a prigonit icoanele. Îndeosebi un alt împãrat,
Constantin Copronimul, în 754, la un sinod, cu nefericire a dat
dispoziþie în imperiu, ca de pretutindeni sã fie înlãturate icoanele ºi
toþi apãrãtorii lor sã fie îndepãrtaþi, iar cei care se opun ºi mai cu
tãrie le susþin, sã fie aruncaþi prin temniþe ºi chiar condamnaþi la
moarte.
Pentru cuvântul nostru de astãzi ne rezumãm doar la amintirea
acestui eveniment, fãrã a-l descrie, ceea ce s-a fãcut, cu alte ziceri,
de Duminica Ortodoxiei. Aducem doar mãrturia de la 787, dupã ce
împãraþii persecutori au trecut unul dupã altul, ºi în tron avea sã
urce împãrãteasa Irina. E o tainã a lui Dumnezeu, cã douã
 5

împãrãtese, Irina ºi apoi Teodora, au fost învestite de harul lui

Dumnezeu sã prezideze la tron imperial taina cinstirii icoanelor. E o
tainã la care conºtiinþa femininã sã ia aminte. ªi, la Sinodul din 787,
în canoanele rânduite atunci, s-a dat mãrturie sã fie cinstite icoanele
care Îl înfãþiºeazã pe Mântuitorul ºi Sfânta Treime ºi Maica Domnului,
ºi sfinþii, aºa cum e cinstitã Sfânta Cruce. Adevãrat: dupã cuvântul
dumnezeiescului Pãrinte Vasile cel Mare, nu lemnul, nu culoarea sau
vopseaua o cinstim în icoanã, ci chipul la care se înalþã rugãciunea
noastrã; iar prin chipul cel de pe icoanã, cãtre chipurile cereºti care
s-au revelat în istorie; care s-au revelat, deci, în materie. Cugetul
nostru se înalþã la cer, la Sfânta Treime – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt –,
la Maica Domnului, la îngeri, la toþi sfinþii înfãþiºaþi în icoanã. Icoana
este calea aceasta, prin care fãptura mea, suflet ºi trup, se înalþã de
la pãmânt la cer. Aºa cum cerul coboarã pe pãmânt, aºa se înalþã
pãmântul cãtre cer. Nu se rugase Psalmistul: “Coboarã cerurile,
Dumnezeule, ºi vino sã Te arãþi la noi!”? “Aratã-Þi faþa Ta, Doamne,
ºi vino sã ne mântuieºti pe noi”, scrie la psalmul 79.
Aºa s-a mãrturisit la Sinodul din 787. Din nefericire, ulterior,
sãrmanii împãraþi s-au ridicat din nou împotriva icoanelor. Ultimul
dintre ei a fost Teofil (830-840). Soþia lui Teofil, Teodora, luminatã de
Dumnezeu, cu patriarhul Metodie – tot astfel cum, în timpul ei, Irina
primise reazim din partea patriarhului Talasie – oameni inspiraþi, sub
lucrarea Duhului Sfânt, au restatornicit taina icoanelor. Aºadar, în
acea duminicã din anul 843, odatã cu mãrturia sfântã a cinstirii
icoanei, care ºi ea oglindeºte cerul pe pãmânt, s-a statornicit
Duminica Ortodoxiei, a dreptei credinþe.
Ce înseamnã Ortodoxia, ºi de ce ne numim ortodocºi? Cuvântul,
din limba greacã, este alcãtuit din doi termeni: ortos = drept, adicã
cel ce stã în picioare, o dreptate verticalã, unind cerul cu pãmântul;
ºi doxa, care înseamnã mãrturia credinþei, slavã. De aceea noi, în
bisericã, înainte de Sfânta Liturghie, zicem doxologie sau slavoslovie;
adicã slava lui Dumnezeu, slava adevãrului dumnezeiesc, a credinþei
dumnezeieºti. Unind aceste douã cuvinte: credinþã (slavã) ºi
dreaptã, dãm cuvântul ortodoxie, adicã dreaptã credinþã. Când
preotul intrã în altar cu Sfânta Evanghelie, rosteºte: “Înþelepciune,
drepþi” – înþelepciunea lui Dumnezeu, adevãrul lui Dumnezeu, toþi
cei drepþi sã o primiþi. În aceste douã cuvinte, prin urmare, ai
conºtiinþa dreptei tale credinþe. ªi, fãcând legãtura dintre cele douã
cuvinte ale Evangheliei, anume mãrturia ucenicului: “Tu eºti Fiul lui
Dumnezeu” ºi mãrturia Mântuitorului: “Iatã Fiul Omului...”, în
aceastã unire ni se reveleazã dreapta credinþã, adevãrul credinþei.
Ortodoxia, pe care noi o numim plinãtatea credinþei, dreapta ºi
neºtirbita credinþã, stã în aceastã mãrturie, a unirii cerului cu
pãmântul în Hristos. Aceasta este mãrturia cea mai adâncã a
Evangheliei: venirea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul evanghelist Ioan –
care ne-a încredinþat, în Duhul Sfânt, Evanghelia a patra –, în prima
6

lui epistolã spune: “În aceasta sã cunoaºteþi duhul lui Dumnezeu

(adevãrul): orice duh care mãrturiseºte cã Iisus Hristos a venit în
trup este de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 2).
Venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu e adevãrul suprem, unirea
cerului cu pãmântul. Observaþi, ºi lumea divinã, cereascã, ºi lumea
pãmânteascã, amândouã, în unitate, ne descoperã adevãrul.
Dumnezeul cel veºnic nu lasã fãptura adusã de la nefiinþã la fiinþã
fãrã împãrtãºire de El. O uneºte cu El. Dacã noi suntem zidire,
fãpturã, suflet ºi trup, cum am putea noi sã ne împãrtãºim de
Dumnezeire, sã o cunoaºtem, ºi, mai adânc decât sã o cunoaºtem, sã
ne unim cu ea sfânt, prin harul dumnezeiesc, fãrã ca Dumnezeu sã
coboare la noi?
Vedeþi, cineva mã provoca odatã: iatã, Scripturile spun:
Doamne, toate poruncile Tale sunt adevãr. Tot cuvântul Scripturii,
cuvântul lui Dumnezeu, rãmâne în veci; ºi e adevãr. Dar, Pãrinte,
când eu citesc la psalmul 13: “Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este
Dumnezeu!»”, mã întreb: oare sã-l numeascã Psalmistul chiar
nebun? Este oare cel invocat chiar nebun? ªi atunci stau ºi cuget:
Iatã, frate, tristul, tragicul adevãr: da, când noi rostim: Dumnezeu
este existenþa absolutã, eternã, fãrã de hotar, cel care tãgãduieºte –
Doamne, rãmâi uluit, de unde are el acest duh rãu de-a spune: “Nu
este Dumnezeu” – da, acela e nebun. Nu cumva se socoteºte el ca
fiind veºnic, infinit, fãrã de margini? Pentru cã nu poþi spune despre
Dumnezeu decât sau ceea ce mãrturiseºte El, sau ceea ce pleacã de
la tine, ca ºi cum tu eºti infinit, ca ºi cum tu eºti veºnicul. Pãi, omule,
chiar eºti nebun dacã susþii cã eºti etern. Pentru cã nu poþi spune tu
despre Dumnezeu cã este sau nu, dacã nu ai cercetat infinitul. Tu eºti
veºnic, eºti fãrã început ºi fãrã sfârºit? Tu îþi întinzi aripile dincolo de
marginile universului? Tu eºti infinit? Eºti nebun dacã spui aºa. Atunci
s-a luminat omul. S-a înspãimântat. Aþi înþeles, nu? Pentru cã
nimeni, numai Cel veºnic, Cel fãrã de margini, Cel fãrã hotar poate sã
grãiascã despre El. ªi aici Psalmistul ce adânc a grãit! Pentru cã e
limpede: poate cerceta cineva, în aºa-zisa ºtiinþã a lui, infinitul? Mai
tragic este ceea ce citim în altã parte din Înþeleptul biblic: “Calea
nebunului e dreaptã în ochii lui. Iar înþeleptul cere sfat” (Pilde 12,
15). Altfel zis, tragedia nebunului, a bolnavului de minte, este cã nu
ºtie cã este bolnav. ªi nu e nimic mai tragic decât sã fii bolnav ºi sã
nu ºtii cã eºti bolnav, sã nu-þi dai seama cã aceasta este nebunia
tuturor nebuniilor. Or, singur Cel care a unit cerul cu pãmântul, Fiul
lui Dumnezeu ºi Fiul Omului, numai El ne poate da aceastã mãrturie
despre Dumnezeu. Aceasta-i taina lui Hristos. Numai El o poate
mãrturisi.
Altfel spus, Hristos e Ortodoxia, iubiþilor. Hristos e dreapta
credinþã. Hristos e plinãtatea credinþei. În El avem adevãrul ºi
despre Dumnezeu, ºi despre om, ºi despre cer, ºi despre pãmânt.
Adevãrul mãrturisit de El ºi de Biserica Lui. De aceea Sfânta
 7

Ortodoxie l-a mãrturisit curat: El e Mirele Bisericii. Iar Sfânta

Ortodoxie a rãmas ca o mireasã cinstitã. Nu L-a pãrãsit, nu L-a
lepãdat, nu L-a înºelat în nici un fel. ªi tot cuvântul ei, cuvântul
simplu al lui Dumnezeu, îl trãim în sfânta noastrã slujbã
dumnezeiascã, în cele ºapte laude ºi îndeosebi în Sfânta Liturghie. În
toate, Sfânta Ortodoxie Îl mãrturiseºte pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui
Dumnezeu fãcut trup. De aceea, cum a zis Sfântul Ioan: “Cel ce
mãrturiseºte cã Iisus Hristos a venit în trup e de la Dumnezeu”. Iar în
Evanghelia sa, spune: “ªi Cuvântul S-a fãcut trup ºi S-a sãlãºluit între
noi ºi am vãzut slava Lui, slavã ca a Singurului nãscut din Tatãl, plin
de har ºi de adevãr” (Ioan 1, 14). A zis ºi Sfântul Pavel: “Aceasta este
marea tainã a dreptei credinþe: Dumnezeu S-a arãtat în trup”. Taina
Lui, care e prezentã în toate, iubiþilor. În dumnezeiasca noastrã
credinþã, Hristos ne descoperã taina Dumnezeirii: Tatãl, Fiul ºi Duhul
Sfânt, a Sfintei Treimi. Dar mãrturisim noi taina Sfintei Treimi? Da, o
mãrturisim neîncetat, iubiþilor. Fiecare rugãciune a noastrã cum
începe? – “Slavã Tatãlui ºi Fiului ºi Sfântului Duh”. Încã: atunci când
zicem “Doamne miluieºte!” de trei ori, în numele Sfintei Treimi; sau
de douãsprezece ori – ne unim atunci în rugãciune cu toþi cei
doisprezece profeþi ºi cu toþi apostolii, ne unim atunci cu întreaga
mãrturie a Sfintei Scripturi ºi a Sfintei Tradiþii. Iar când zicem de
patruzeci de ori, ne gândim la postul lui Moise când a primit Legea,
deci ne gândim la Legea datã de Dumnezeu, la postul de patruzeci
de zile al Mântuitorului, la cele patruzeci de zile de dupã Înviere, cât
a petrecut cu apostolii. Iatã toatã descoperirea dumnezeiascã. Când
rosteºti, sã ºtii ce rosteºti ºi pentru ce rosteºti! De asemenea, când
îþi faci semnul crucii, Doamne!, simþi deodatã în Crucea
Mântuitorului, pe care tu o înfãþiºezi pe tine, legãtura cerului cu
pãmântul, coborârea lui Dumnezeu în lume, ºi braþele pe care le
întinzi dupã chipul Crucii, unind lumea. Cãci aºa cum spune Sfântul
Atanasie: Fiul lui Dumnezeu de aceea a ales sã moarã pe cruce,
pentru cã e singurul fel de a muri cu braþele deschise, îmbrãþiºând
lumea. Deci, când îmi fac semnul crucii mã gândesc la jertfa
Mântuitorului ºi la Sfânta Treime: În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al
Sfântului Duh. Când aprind lumânarea, care lumineazã topindu-se,
înþeleg cã nu e cu putinþã sã luminezi fãrã sã te topeºti, fãrã sã te
jertfeºti pe tine. Mai mult: o lumânare de cearã dã luminã curatã,
fãrã fum. Ne-am întrebat noi de ce lumânarea de cearã nu scoate
fum? De ce produsul albinuþelor, ceara, nu scoate fum, iar mierea
produsã de ele nu se stricã, fraþilor? Eu aºa mi-am zis, cum m-a
luminat pe mine Dumnezeu: e singurul produs lucrat de fecioare, de
niºte fiinþe curate, cum sunt albinuþele. O, Doamne, cum ai rânduit
Tu taina aceasta, ca tot ce e curat, feciorelnic, ca Preasfânta
Fecioarã, sã fie o mãrturie a inimii neîntinate care Îl oglindeºte pe
Dumnezeu!
8

Iubiþilor, sã reþinem: Sfânta Ortodoxie este plinãtatea

credinþei; nimic nu-i lipseºte; decât sã fie cunoscutã, iubitã ºi trãitã.
Ea este cuvântul lui Dumnezeu! Cãci nu ne lasã deloc orfani, fãrã El.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a descoperit în El, în cuvântul Evangheliei,
s-a descoperit în Trupul ºi Sângele Lui, ca sã ne împãrtãºim din El, în
Biserica Lui. S-a descoperit în chipul Lui, în icoana Lui. Dar în icoana
cea adevãratã, a slavei lui Dumnezeu: “Veþi vedea pe Fiul Omului pe
norii cerului”; în slavã multã. Icoana, ºi ea, face parte din taina
aceasta a lui Dumnezeu, Care S-a fãcut trup ca pe om sã-l înalþe la
Dumnezeire. Cum zice Liturghia de astãzi, a Sfântului Vasile cel
Mare, într-o rugãciune pe care o citeºte preotul în altar: “O, Doamne,
ai luat chipul smereniei noastre ca sã-l înalþi la chipul slavei Tale!”.
Pentru cã aici e tainã a tainelor: noi nu suntem chipul lui Dumnezeu,
ci suntem dupã chipul lui Dumnezeu. În icoana noastrã înãlþatã de
pe pãmânt la cer, neîncetat vedem chipul lui Dumnezeu oglindindu-
Se în icoanã, în har, strãlucind în lumina harului. Icoana nu
oglindeºte pãmântul, chipul cãderii noastre, ci chipul lui Dumnezeu,
care strãluceºte în ea ºi care, contemplându-L, ne înalþã ºi pe noi la
chipul slavei Sale. Aceasta este taina icoanei ortodoxe.
Cum au constatat învãþaþii, dupã sinoadele care au
restatornicit icoana (787, 843) a început o insuflare mai puternicã, un
spor al harului. Cãci harul sporeºte mereu; cum zicem la Botez:
“înmulþind aºezãmântul harului”. Aºa avea sã reaparã, în chip
strãlucit, icoana ortodoxã. Adicã în ea sã simþim strãlucirea
Dumnezeirii, Care ºi pe noi ne înalþã la Dumnezeu, prin cuvântul Lui,
care rãmâne în veci. Cum Sfânta Împãrtãºanie te înalþã, te
îndumnezeieºte, cum rugãciunea te uneºte, cum Crucea, semnul
jertfei, te uneºte, la fel icoana trebuie sã te înalþe la Dumnezeire.
Cãci, din neînþelegerea acestei taine a coborârii Fiului lui
Dumnezeu la noi, a întrupãrii Sale, s-a iscat într-o vreme o rãtãcire
printre unii monahi, ziºi antropomorfiþi. Ei, prin faptul cã Mântuitorul
a luat chipul smereniei noastre, chipul robului, Îl vedeau pe
Dumnezeu în chipul omului, sub formã de om. ªi, sãrmanul, un biet
monah, aºa Îl vedea pe Dumnezeu, în timpul rugãciunii, ca pe ceva
omenesc, ca pe un idol, dupã chipul omului. Doamne pãzeºte! Noi
suntem dupã chipul lui Dumnezeu. ªi i-au tâlcuit Pãrinþii adevãrul:
omule, înþelege, chipul lui Dumnezeu e Chipul nostru din veci, ºi în El
îºi are rãdãcina chipul ºi înãlþarea noastrã. Nu cum þi l-ai zidit tu în
inima ta, fãcându-þi un idol. Bietul monah, dupã mãrturia pãrinþilor,
s-a smerit ºi a ascultat, dar deodatã, pe când toþi ceilalþi monahi se
aflau ridicaþi în picioare ºi dând mulþumire lui Dumnezeu pentru
ajutorul primit în timpul rugãciunii, bãtrânul acela, tulburat cã-i
dispare din inimã acel chip antropomorfic al Dumnezeirii, pe care
obiºnuia sã ºi-l reprezinte, zidit dupã chipul lui omenesc, a izbucnit
pe neaºteptate într-un plâns amar, cu sughiþuri, s-a aºternut la
pãmânt ºi a strigat: “Vai mie, nenorocitul, mi-au rãpit pe Dumnezeul
 9

meu. Iar pe Cel pe Care L-am avut nu-L vãd ºi nici nu ºtiu acum pe
cine chem”. Sãrmanul de el, a fost zdrobit sufleteºte, dar pe urmã ºi-
a revenit ºi a înþeles.
Sã ne înãlþãm, atunci, iubiþilor, din icoanã, noi, cei zidiþi dupã
chip, la chipul Dumnezeirii, cu adevãrat, Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt! Sã
ne înãlþãm la chipul cel veºnic. Pentru cã noi dupã chip suntem
zidiþi. ªi toþi cei care, sãrmanii de ei, au prigonit cumva ºi au
necinstit icoana, sã-ºi aducã aminte de acest cuvânt de încheiere,
cuvânt rânduit tot de Dumnezeu:
Teofil, cel care a împãrãþit de la 830 la 842, a prigonit sau a
trimis la moarte pe cinstitorii icoanelor (pe patriarh l-a închis într-o
hrubã)... Dar s-a îmbolnãvit. ªi, în boala lui, în momentele de
dinaintea morþii, striga neîncetat: “Vai mie, ticãlosul, din pricina
sfintelor icoane sunt lovit de gândurile demonice din mine”. Avea sã
moarã în prima sãptãmânã din Postul Mare al anului 843. Atunci,
dupã moartea împãratului ºi dupã ce sinodul a restatornicit icoanele,
s-a fãcut rugãciune adâncã. Împãrãteasa, soþia lui, Teodora, femeie
evlavioasã, nu avea somn ºi se ruga. Se ruga ºi patriarhul. Dar, iatã,
în ziua de vineri, împãrãtesei, aþipind ea puþin, i s-a descoperit în
vis, arãtându-i-se într-o luminã strãlucitoare, un tânãr, care i-a grãit
aºa: “Femeie (ea, care sta în faþa icoanei lui Hristos), mare este
credinþa ta. Aflã cã, pentru credinþa ta, încã ºi pentru rugile robilor
Mei ºi ale preoþilor, iert pe Teofil, bãrbatul tãu”. ªi a poruncit celor din
vis care-l duceau pe Teofil legat în faþa ei: “Dezlegaþi-l!”. Pentru
încredinþarea acestei descoperiri s-a mângâiat împãrãteasa. Tot
atunci, patriarhul Metodie a întocmit o listã ºi a trecut în ea pe toþi
împãraþii prigonitori ai dreptei credinþe – tradiþie care s-a þinut pânã
în ultima vreme în unele Biserici, incluzându-i în listã ºi pe
necredincioºi (pe Tolstoi, bunãoarã, ºi pe alþii). Patriarhul a trecut
atunci ºi numele lui Teofil pe o hârtie ºi a pus-o sub Sfânta Masã. ªi i
s-a descoperit atunci, precum ºi împãrãtesei, tot în vinerea cea mare,
i s-a arãtat un înger. “Episcope, i-a zis îngerul, þi-a fost ascultatã
rugãciunea. Împãratul Teofil a dobândit iertarea”. ªi, voind sã se
încredinþeze de mãrturia îngerului, a cercetat hârtia. O, judecãþile
lui Dumnezeu, numele lui Teofil era ºters de pe lista pierzaniei! ªi aºa
s-au mângâiat toþi.
O, Doamne, mângâie pe toþi aceºti buni credincioºi ai Tãi, care
Te cinstesc pe Tine, cu lumina cerului îmbrãcând întreg pãmântul în
slava Ta – slava cuvântului Evangheliei, slava Sfântului Trup în
Împãrtãºanie ºi slava chipului Tãu sfânt din icoanã, întregul adevãr
oglindit ºi în inimile noastre! Pãrinte, Fiule ºi Duhule Sfinte, cu Maica
Domnului ºi cu toþi sfinþii, în sfânta noastrã Ortodoxie, pe care încã o
datã o mãrturisim: dreaptã credinþã, plinãtatea credinþei, neºtirbirea
credinþei ºi pe care sã o cunoaºtem, totodatã, sã o iubim ºi sã o
trãim în adevãrul ei mântuitor. Amin.