Un boier al spiritului: Alexandru Rosetti (1895 – 1990)∗

Sunt momente în care judecata semenilor nu mai prezintă o deosebită importanţă. O

instanţă mai înaltă traversează timpurile şi dă sens istoriei. În faţa acelei instanţe înţeleg să
depun mărturie asupra celui care mi-a actualizat destinul – Profesorul Alexandru Rosetti.
Dacă mă aflu acum la Paris, de mai bine de un sfert de secol, este graţie acţiunii sale
determinante, într-o situaţie nebuloasă cum numai lumea balcanică ştie s-o inventeze.
Pasiunea mea timpurie pentru poezia lui lon Barbu m-a condus în mod natural ca într-
o bună zi să păşesc pragul casei lui Alexandru Rosetti. Aşteptam cu încordare această
întâlnire. Eram, bine înţeles, intimidat de erudiţia şi renumele său de lingvist şi editor.
Diferenţa noastră de vârstă îmi accentua tulburarea.
Abia ieşit din adolescenţă, mi se părea ciudat să am privilegiul sa îl întâlnesc pe cel ce
editase cu 35 de ani în urmă Jocul secund.
Din prima clipă a întâlnirii noastre încordarea mi-a dispărut. Aveam în faţa mea un om
de o extremă simplicitate în vorbe şi gesturi, marcă a supremei eleganţe. Râsul său legendar şi
mimica sa, aluziile sale la viaţa intelectualităţii bucureştene, îmi produceau impresia unui
boier ieşit din lumea Crailor de Curtea Veche. În acelaşi timp, într-o stranie alchimie a
contradictoriului, comportamentul său îmi evoca prezenţa unui prinţ florentin. Un boier al
spiritului - mi-am spus imediat şi această primă impresie a persistat şi s-a adâncit cu trecerea
timpului.
Alexandru Rosetti a fost cel ce m-a îndemnat şi chiar mi-a cerut să scriu primul meu
eseu.
La apariţia sa mi-a pregătit o listă de adrese ale unor personalităţi din străinătate şi
chiar m-a ajutat la pregătirea pachetelor de expediere. La aproape un an după aceea, Mircea
Eliade îmi spunea, la Paris, cât de recunoscător era Profesorului Rosetti că i-a trimis eseul
meu despre Ion Barbu.
Pentru a celebra publicarea Cosmologiei Jocului secund, Profesorul Rosetti m-a lăsat
să privesc şi sa răsfoiesc, la el în casă, manuscrisul volumului de poeme ale lui Ion Barbu. A
fost ca un ritual religios, în care amândoi ne-am simţit deodată traversaţi de dimensiunea
sacrului.

Un boier al spiritului, în Al. Rosetti în evocări, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 167-171, volum coordonat
de Andriana Fianu.

1
 La începutul scurtei perioade de destindere din ţară mi s-a propus o extrem de mică
dar nepreţuită bursă a Guvernului Francez. Am acceptat şi Profesorul a fost nemaipomenit de
bucuros. Bucuria noastră a scăzut treptat când am văzut că nu vine nici un fel de aprobare a
bursei de la organele aşa-zise ,, competente".
După aproape doi ani de aşteptare, Alexandru Rosetti s-a decis să intervină personal
pentru a debloca situaţia. Puţină vreme după aceea, la sfârşitul anului de graţie 1968, când mai
multe vârfuri intelectuale au decis să aleagă calea exilului, am păşit pe pământul Franţei.
Aveam să aflu adevărul întreg mulţi ani după aceea. Un fizician mai vârstnic dorea să
plece în locul meu şi tot ce a putut să facă a fost să-mi blocheze, prin relaţii sus-puse,
„dosarul”, la Ministerul de Externe, sub pretextul originii mele sociale dubioase, ca fiu al unui
prizonier de război care a petrecut şase ani în lagărele sovietice şi care era de altfel suspectat
de a fi participat la organizarea rezistenţei armate în regiunea Prahovei. Profesorul Rosetti,
prin intervenţia sa energică, s-a purtat garant al reîntoarcerii mele în ţară.
Eram complet hotărât, încă înaintea plecării mele, să aleg calea exilului dar, bine
înţeles, nu am vorbit nimănui de această decizie interioară, luată cu preţul unor mari suferinţe
morale. Minciuna se întindea ca o imensă caracatiţă pe trupul ţării şi pătrundea, perfid şi
stabil, înăuntrul oamenilor. Prin decizia de a rămâne definitiv în străinătate nu căutam nici
reuşita, nici gloria ci numai salvarea sufletului meu.
Cei care nu au trăit imensa încercare a exilului, pot cu greu înţelege ce înseamnă
imposibilitatea reîntoarcerii in ţară, ca o tăiere bruscă a rădăcinilor unui copac silit totuşi să-şi
continue existenţa.
Acest fel de exil este o cale de iniţiere, de cunoaştere de sine fără egal. În tot acest
răstimp, Alexandru Rosetti a fost tot timpul alături de mine, ca o divinitate ocrotitoare.
Bănuiesc acum că Profesorul Rosetti ghicise de mult hotărârea mea. Dar, la începutul
exilului, aveam mari remuşcări gândindu-mă la persecuţiile pe care le-ar putea suporta, din
pricina mea, Profesorul Rosetti şi alţi câţiva mari prieteni care au crezut in mine şi în destinul
meu şi m-au ajutat să plec.
Care mi-a fost surpriza să descopăr, puţină vreme după aceea, că Profesorul Rosetti nu
numai că aproba hotărârea mea dar mă încuraja. Să nu cumva să renunţ la ea. Cum aş putea
uita vreodată fraza pe care a pronunţat-o în timpul primei noastre întâlniri la Paris, la
începutul anului 1969: ,,Locul dumitale aici este: lângă Lupaşcu, lângă Eliade, lângă Ionescu,
lângă Cioran". Am fost uimit de absenţa oricărei ambiguităţi în vocea şi spusele sale şi un
imens val de căldură mi-a inundat trupul. Acel moment nu îl voi uita niciodată.

2
 Astfel a început o lungă corespondenţă punctând melodic întâlnirile noastre pariziene,
care au devenit, cu timpul, un veritabil ritual. Unul dintre primele lucruri pe care le făcea
ajungând la Paris era să-mi telefoneze pentru a ne întâlni, de cele mai multe ori la Café de
Cluny.
Scrisorile sale, în general scurte, îmi provocau impresia unor pânze impresioniste:
mici notaţii ducând la mari deschideri.
Totul era evocat în aceste scrisori: de la întotdeauna mai trista situaţie din ţară
(leitmotiv surprinzător pentru cine îl cunoştea pe Alexandru Rosetti doar din auzite) până la
decepţia provocată de lectura cărţii Le nom de la rose de Umberto Eco (,,Un fel de à la
manière de. . . " îmi scria pe 2 ianuarie 1984), de la neplăceri de sănătate până la imagini
fulgurante privind relaţia noastră spirituală: „Totul retrăieşte în mine, într-o fracţiune de
secundă, prin admirabilul - şi inexplicabilul! - joc al memoriei: mă revăd în camera d-tale, în
acea seară din septembrie!" (scrisoare din l8 octombrie197l). Încurajările sala erau constante,
ca şi bucuria entuziastă pentru modestele mele realizări.
Tonul devine brusc mai pesimist şi nostalgic spre 1987, ca o presimţire a plecării din
această lume, dar el este nuanţat de un rafinat umor faţă de el însuşi („Sufăr de o boală fără
leac: bătrâneţea!"- îmi scria pe 27 octombrie1988, în aceeaşi scrisoare în care îl evoca pe
Ştefan Lupaşcu, decedat cu trei săptămâni înainte).
Întâlnirile noastre pariziene erau întotdeauna, pentru mine, un veritabil eveniment.
Mă copleşea cu întrebări despre activităţile mele, cu o nesfârşită şi autentică
curiozitate. Mă întreba despre ,,Ştefănel" (Stéphane Lupasco) şi ,,Mircea" (Mircea Eliade),
pentru amândoi nutrind o profundă admiraţie. Voia să ştie tot ce s-a întâmplat mai important
în viaţa culturală a Parisului. Părea atât de tânăr, chiar atunci când trupul începuse să i se
mişte cu greutate.
Ar fi indecent să evit a evoca, în prezenta mărturie, faptul că imaginea lui Alexandru
Rosetti era, în anumite cercuri ale exilului (formate mai ales dintre cei care nu l-au cunoscut
personal) cea a unui ,,colaborator”. De fiecare dată când auzeam acest cuvânt pronunţat în
legătură cu Alexandru Rosetti eram profund mâhnit, cu sentimentul unei profunde injustiţii.
Desigur că Profesorul a semnat câteva texte festive, dar cine oare nu ştia că aceste
texte erau dinainte scrise de un scrib mai mult sau mai puţin imbecil, ,,autorităţile" cerând
personalităţilor vizate doar să le semneze. Iar dacă exprimau împotrivirea lor ,,autorităţile"
găseau argumentele ameninţătoare potrivite pentru a le convinge a semna.
Desigur că faptul ca Alexandru Rosetti îl numea pe dictatorul de atunci „Mititelu” în
discuţiile cu mine (şi probabil şi cu alţii) nu era, în sine, un act de rezistenţă. Desigur, în fine,

3
că Profesorul nu era in rasa eroilor care luau furca sau puşca in mână pentru a lupta împotriva
atotputernicului inamic.
Eroismul lui era de altă natură şi l-am descoperit lent, din propriile sale mărturisiri ca
şi din cele ale celor care l-au cunoscut: el era din rasa constructorilor de catedrale, dăruindu-şi
fiinţa construcţiei culturale şi spirituale în ciuda vitregiei amestecatelor vremuri.
Cum altfel mi-aş putea explica intuiţia genială, in timpul publicării Istoriei literaturii
române de George Călinescu, care l-a condus la o decizie editorială ce a salvat viaţa lui Ion
Barbu, care altfel ar fi putrezit cu siguranţă, puţini ani după aceea, în închisorile României?
Cum altfel mi-aş putea explica gestul salvator, făcut exact la momentul potrivit, pentru Mircea
Eliade? Ştefan Lupaşcu însuşi îmi povestea cum Alexandru Rosetti l-a ajutat să depăşească un
moment dificil al vieţii sale în timpul războiului. Lista personalităţilor, mai mult sau mai puţin
celebre, ajutate a supravieţui sau a se împlini, este surprinzător de mare.
Cheia enigmei o oferă, cred, Profesorul el însuşi. Într-o scrisoare adresată lui Ştefan
Lupaşcu pe 25 decembrie 1946, Alexandru Rosetti spune celuia căruia îi editase prima sa
carte: „Vous êtes en plein travail, à Paris, heureux homme, dans un milieu unique au monde.
Aussi, dites-vous tous les jours que vous êtes un privilégié.” Iar imediat după aceea: „J’écris,
j'imprime, je corrige des épreuves. Maintenant, puisque nos temps sont venus, je nomme des
professeurs, des amis mais aussi des savants!” La ce se referă oare această ciudată expresie
"nos temps" (ciudată în contextul afirmării Parisului ca atmosferă de creaţie unică în lume)?
A crezut oare el, un boier al spiritului, într-o utopie egalitară, cel puţin într-o perioadă
a vieţii sale? A fost oare Alexandru Rosetti un vizionar înţelept sau un oportunist, îmbibat de
cinism pragmatic? Las istoricilor vremurilor de mâine, presupuse mai liniştite, grija de a
răspunde acestor întrebări.
Eu nu pot depune decât propria mea mărturie inevitabil subiectivă şi care poate fi
rezumată printr-o discuţie avută cu Profesorul Rosetti la începutul anilor '80. După multe
ezitări, m-am decis să îi pun întrebarea care dospea în mine de multă vreme. L-am întrebat
astfel dacă el crede că mai exista vreo speranţă de ameliorare a situaţiei din România.
Răspunsul a venit imediat, cu precizia unei lovituri de sabie, în ciuda tonului blând obişnuit al
vocii: ,,Nici una!" Iar gestul mâinii însoţind răspunsul sugera clar o ţară decapitată.
Nemăsurata mea pasiune pentru Ion Barbu m-a făcut să cheltuiesc, în iunie 1967,
echivalentul a câtorva luni de salariul meu de asistent la Universitate pentru a achiziţiona, de
la un inteligent negustor, unul din cele 26 de exemplare semnate de autor şi nepuse în comerţ,
numerotate de la A la Z, din ediţia originală a Jocului secund. Imediat m-am dus acasă la
Alexandru Rosetti şi l-am rugat să-mi scrie câteva cuvinte pe pagina albă din faţa poemului

4
,,Nastratin Hogea la Isarlîk” (dedicat ,,Lui Al. R."). Scriind prezentul text îmi spun că gestul
meu de atunci depăşea cu mult o pasiune de bibliofil. Oare Nastratin Hogea nu era şi el un
boier al spiritului?