Sunteți pe pagina 1din 4

Originea creştină a ştiinţei moderne∗

Problema identităţii sale este, desigur, crucială pentru Europa.


Identitatea trecută are multiple întruchipări: moştenirea greacă, romană şi creştină, Reforma, Renaşterea
şi Secolul Luminilor, mesianismele moderne (comunismul şi nazismul), psihanaliza. Această relaţie
contradictorie între unitate şi diversitate a identităţii este în acelaşi timp o bogăţie şi o provocare.
Există un aspect, adesea neglijat, care mi se pare cu toate acestea esenţial în vederea încercării de a
descifra identitatea viitoare a Europei: naşterea ştiinţei moderne aici, în Europa, din timpul marilor săi
fondatori – Galilei, Newton, Kepler.
În fapt, modernitatea a început în Europa în 1632, odată cu publicarea cărţii lui Galilei, Dialog asupra
celor două sisteme ale lumii1.
Joseph Needham se întreba în celebra sa carte, Ştiinţa chineză şi Occidentul: “de ce ştiinţa modernă, ca
matematizare a ipotezelor cu orivire la natură, cu toate implicaţiile sale în domeniul tehnologiei avansate, are
o ascensiune rapidă numai în Occident, în epoca lui Galilei?”2.
Cercetarea, până în resorturile lor cele mai intime, modului de a gândi şi al imaginarului, care conduc la
o anumită viziune asupra lumii, caracteristică unei epoci date, este indispensabil pentru o abordare riguroasă
a întrebării lui Joseph Needham. Ambientul spiritual şi cultural al Europei conţinea în germene ştiinţa
modernă. Este premisa care m-a condus la formularea, în anul 1988, în cartea mea La science, le sens et
l'évolution - Essai sur Jakob Boehme3, a ipotezei originii creştine a ştiinţei moderne.
Conform analizei mele, dogmele creştine ale Treimii şi Întrupării, care impregnau ambientul cultural şi
spiritual al epocii lui Galilei, însoţite de o importantă dezvoltare tehnologică, au permis formularea
metodologiei ştiinţei moderne.
După publicarea cărţii mele, am descoperit un scurt studiu al lui Alexandre Kojève, intitulat chiar
L'origine chrétienne de la science moderne 4. Kojève nu poate fi în nici un caz bănuit de o prea mare simpatie
faţă de religia creştină. Studiul lui, publicat în 1964, este fundamentat numai pe dogma Întrupării.


L'origine chrétienne de la science moderne, Comptes-Rendus du Séminaire International « Penser l'Europe » 3,
Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004 ; republicat în Academica, Bucureşti,
nr. 31, octombrie 2004, p. 16-18.
1

Galileo Galilei, Dialogue sur les deux grands systèmes du monde, Seuil, Colecţia « Sources du savoir », lucrare editată
sub coordonarea lui Jean-Marc Lévy-Leblond şi tradusă din italiană de René Fréreux cu ajutorul lui François de Gandt.
2
Joseph Needham, La science chinoise et l'Occident, Seuil, Paris, 1973, p. 15.
3
Basarab Nicolescu, La science, le sens et l'évolution - Essai sur Jakob Boehme, Félin, Paris, 1988; a doua ediţie:
Philippe Lebaud, Paris, 1995, volum prefaţat de Antoine Faivre şi Joscelyn Godwin; traducere în limba engleză:
Science, Meaning and Evolution - The Cosmology of Jacob Boehme, with selected texts by Jacob Boehme, translated
from the French by Rob Baker, foreword by Joscelyn Godwin, afterword by Antoine Faivre, Parabola Books, New
York, 1991; traducere în limba română: Ştiinţa, sensul şi evoluţia - Eseu asupra lui Jakob Böhme, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1992, prefaţă de Antoine Faivre, traducere de Aurelia Batali; ediţia a doua: Vitruviu, Bucureşti, 2000; ediţia a
treia: Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
4
Alexandre Kojève, L'origine chrétienne de la science moderne, în Mélanges Koyré, vol. 2 - Les aventures de l’esprit,
Hermann, 1964, pp. 295-306, prefaţat de Fernand Braudel.

1
Kojève porneşte de la constatarea naşterii fizicii matematice, cu vocaţie universală, în Europa
Occidentală, în secolul al XVI-lea. Pentru Kojève, teologia păgână reprezintă teoria dublei transcendenţe a
lui Dumnezeu: “Theos-ul păgânismului « clasic » nu este numai dincolo de lumea în care trăieşte păgânul.
Acest Theos se află în mod iremediabil dincolo de Dincolo-ul la care păgânul poate, la un moment dat,
accede după moarte”5. Dubla transcendenţă este precum un zid de netrecut care nu permite conceperea
perfecţiunii în lumea noastră, perfecţiune presupusă totuşi de legile fizicii. Această perfecţiune este asigurată,
după Kojève, de către fizica matematică: “De aceea, pentru păgâni convinşi precum Platon şi Aristotel, ca şi
pentru toţi grecii civilizaţi şi deci susceptibili a se îndeletnici cu ştiinţele, căutarea unei ştiinţe precum fizica
matematică modernă ar fi nu numai o nebunie curată, ci chiar un mare scandal – ca, de altfel, şi pentru
evrei”6. În privinţa reproşului evident privind conflictul dintre fondatorii ştinţei moderne şi Biserica Catolică,
Kojève răspunde cu îndreptăţire: “Ceea ce combat aceşti savanţi este scolastica în forma sa cea mai evoluată,
respectiv aristotelismul redat în autenticitatea sa păgână, a cărui incompatibilitate cu teologia creştină fusese
în mod limpede observată şi indicată de către primii precursori ai filosofiei noilor timpuri” 7. În continuare,
Kojève trece în revistă dogmele creştine ale unicităţii lui Dumnezeu, creaţiei ex nihilo, Treimii şi Întrupării,
pentru a ajunge la concluzia preeminenţei acestei din urmă dogme, a Întrupării, în naşterea ştiinţei moderne.
El elimină primele două dogme pur şi simplu pentru că le întâlnim de asemenea şi în altă parte, respectiv în
Iudaism şi în Islam. El îndepărtează şi dogma Treimii pentru că, scrie Kojève, “incită mai mult la introspecţie
« mistică » sau la speculaţii metafizice decât la o observare atentă a fenomenelor sensibile corporale sau la
experimente cu acestea”8. Rămâne dogma Întrupării, despre care Kojève scrie: “Într-adevăr, ce este
Întruparea, dacă nu posibilitatea pentru Dumnezeu de a fi în mod real prezent în lumea temporală, în care
trăim noi înşine, fără a decade totuşi din perfecţiunea sa absolută?”9. Pentru Kojève, Copernic “a urcat în Cer
trupul lui Hristos resuscitat de ansamblul lumii terestre unde Iisus a murit, după ce aici fusese născut. Însă
orice va fi fost acest Cer pentru creştinii credincioşi, el a fost pentru toţi savanţii epocii un cer « matematic »
sau matematizabil”10.
Tezele lui Kojève au putut seduce un specialist al literaturii medievale de calibrul lui Alexandre Leupin.
În cartea sa, Fiction et Incarnation11, publicată în 1993, Leupin arată că ruptura epistemologică păgân-creştin
a introdus o nouă concepţie privind limbajul şi un nou regim al adevărului şi al ficţiunii. Epistemologia
creştină presupune un realism al limbii şi al conceptelor. Structura limbajului nu este prinsă într-o buclă
infinită, închisă asupra ei însăşi. Ea se deschide asupra Realităţii, asupra sensului. Ea face trimitere la un
eveniment al Realităţii. Leupin operează conjuncţii seducătoare: concept / adevăr divin, experienţă / viaţă a
lui Hristos, eveniment / scriere. Perechea contradictorie Dumnezeu-din-afara-lumii / Dumnezeu-din-această-
lume este întemeietoare pentru ştiinţa modernă, care este caracterizată de o altă pereche contradictorie:
matematică / experienţă ştiinţifică. Leupin afirmă: “Scrierea evanghelică este în mod consubstanţial istorisire

5
ibid., p. 297.
6
ibid., p. 298.
7
ibid., p. 301.
8
ibid., p. 302.
9
ibid., p. 303.
10
ibid., pp. 304-305.
11
Alexandre Leupin, Fiction et Incarnation – Littérature et théologie au Moyen Age, Flammarion, Colecţia « Idées et
Recherches », Paris, 1993.

2
despre lucru (res gestae) şi lucrul însuşi. Identitate de negândit, care plasează întreaga scriitură medievală,
indiferent de natura sa, sub semnul imperios al imposibilităţii. În acelaşi timp depozitară a experienţei şi
experienţă ea insăşi, adevăr şi reprezentare a adevărului, « antescrierea » testamentară promovează scrierea
la o demnitate fără raport cu valorile pe care i le acordase antichitatea păgână”12.
Desigur că tezele lui Kojève au fost criticate, chiar violent criticate de către filosoful american Steven
Louis Goldman13, care îi reproşează faptul de a fi atribuit creştinismului paternitatea fizicii matematice.
Din punctul meu de vedere, Kojève greşeşte şi în acelaşi timp are dreptate.
El are cu siguranţă dreptate prin faptul de a fi subliniat importanţa dogmei Întrupării pentru naşterea
ştiinţei moderne.
Însă el a greşit mai întâi reducând ştiinţa modernă la fizica matematică.
Ştiinţa modernă se defineşte prin metodologia sa, care a fost formulată de către Galilei sub forma a trei
postulate valabile încă şi astăzi:
1. Existenţa legilor universale cu caracter matematic.
2. Descoperirea acestor legi prin experienţa ştiinţifică.
3. Reproductibilitatea perfectă a rezultatelor experimentale.
O examinare, fie şi sumară, a acestor postulate, ne arată că matematicile joacă, desigur, un rol important,
dar care este însă departe de a fi unul exclusiv. Matematicile sunt în acelaşi timp un limbaj artificial, diferit
de limbajul familiar, dar şi, după cuvintele lui Galilei exprimate prin intermediul lui Salvicio, un limbaj
comun între Dumnezeu şi oameni14. Dacă primul postulat şi, probabil, cel de al treilea, prezintă un anumit
raport cu dogma Întrupării, acest lucru nu este deloc evident pentru cel de al doilea postulat, care introduce
un terţ în raport cu fiinţa umană şi cu Dumnezeu: Natura.
Kojève a greşit de asemenea prin faptul de a fi neglijat rolul dogmei Treimii în naşterea ştiinţei moderne.
Este cu siguranţă fals a reduce această dogmă la o « incitare la introspecţie mistică » şi la « speculaţii
metafizice ». După cum am arătat într-un studiu realizat în colaborare cu preotul catolic Thierry Magnin, cu
filosoful şi poetul Michel Camus şi cu istorica religiilor Karen-Claire Voss 15, dogma Treimii operează cu o
logică diferită de logica clasică – logica terţului inclus, studiată de Ştefan Lupaşcu16. Această logică este un
extraordinar instrument de analiză şi deducţie, necesar pentru a putea cugeta diferenţa în unitate şi
coexistenţa armonioasă a contrariilor. Nu este deloc întâmplător faptul că tocmai logica terţului inclus este
cea care rezolvă toate paradoxurile mecanicii cuantice şi ale fizicii cuantice. Dogma Treimii este încă fertilă
astăzi.

12
ibid., p. 43. Termenul francez original este antécrit, un neologism inventat de către autor, a cărui semnificaţie este
aceea a expresiei lui Tertulian « prae-scriptio » (ceea ce a fost scris înainte).
13
Steven Louis Goldman, “Alexander Kojève on the Origin of Modern Science: Sociological Modelling Gone Awry”,
Studies in History and Philosophy of Science, Pergamon Press, Oxford-New York, Volume 6, Number 2, June 1975, pp.
113-124.
14
Galileo Galilei, Dialogue sur les deux grands systèmes du monde, op. cit., p. 129.
15
Michel Camus, Thierry Magnin, Basarab Nicolescu and Karen-Claire Voss, Levels of Representation and Levels of
Reality: Towards an Ontology of Science, în The Concept of Nature in Science and Theology (part II), Éditions Labor et
Fides, Genève, 1998, pp. 94-103, edited by Niels H. Gregersen, Michael W.S. Parsons and Christoph Wassermann
16
Stéphane Lupasco - L'homme et l'oeuvre, Rocher, Colecţia « Transdisciplinarité », Monaco, 1999, lucrare colectivă
coordonată de Horia Badescu şi Basarab Nicolescu.

3
În acest context, exemplul lui Jakob Boehme (1575-1624), pe care Hegel l-a numit “primul filosof
german” şi a cărui operă a exercitat o influenţă indiscutabilă asupra lui Newton, Novalis, Schlegel, Goethe,
Fichte, Schelling sau Karl Marx, este cu totul semnificativ. Am fost desigur surprins în mod fericit atunci
când, în timpul unei întrevederi cu ocazia ceremoniei de terminare a “procesului Galilei”, în anul 1992, l-am
auzit pe papa Ioan-Paul al II-lea spunându-mi că îl consideră pe Böhme “un mare om”.
Böhme a inventat, pentru a explica lumea, o tipologie sptenară, inspirată în mod direct de dogmele
Întrupării şi Treimii. Dogma Treimii intervine sub forma a trei structuri asociate nivelurilor de Realitate 17,
care la rândul lor prezintă o structură ternară. Böhme obţine astfel o structură cu nouă elemente, dintre care
două sunt discontinuităţi (Fiat, în limbajul lui Böhme). Dacă ternarul (asociat dogmei Treimii) priveşte
dinamica intimă a fiecărui sistem, septenarul (asociat dogmei Întrupării) este fundamentul manifestării
tuturor proceselor18.
În orice caz, ipoteza originii creştine a ştiinţei moderne deschide o pistă interesantă pentru cercetarea
transdisciplinară19, nu numai pentru satisfacerea erudiţiei ci şi pentru asumarea responsabilităţii pe care
aceasta o implică în construcţia Europei.

17
Asupra noţiunii de « niveluri de Realitate » a se vedea Basarab Nicolescu, Nous, la particule et le monde, Rocher,
Colecţia « Transdisciplinarité », Monaco, 2002, 2e édition, sau traducerea românească: Noi, particula şi lumea, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, traducere de Vasile Sporici (ediţia a doua: Junimea, Iaşi, 2007).
18
Basarab Nicolescu, La science, le sens et l'évolution - Essai sur Jakob Boehme, op. cit., pp. 39-53.
19
Asupra noţiunii de « transdisciplinaritate » a se vedea Basarab Nicolescu, La transdisciplinarité, manifeste, Le
Rocher, colecţia « Transdisciplinarité », Monaco, 1996; în româneşte: Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura
Polirom, Iasi, 1999, traducere de Horia Vasilescu.